Pentru că nu existai... 

Am luat creionul în mână. Si spunându-mi că sunt în stare, am furat gândului imaginea și... te-am creat. Te-am creat. Ma auzi? Cu un creion negru, n-aveam colorate, m-am năpustit asupra coalei de hartie. 

Talentul meu prima oara încercat, a năvălit în linii și bolți umplând spațiul cu o făptură din umbră, căci seara începuse a se lăsa. Chipul părea a se contura precum gândul dicta ochilor mei. Si am continuat până când, lumina cerului a dat voie nopții, unei nopți întunecate, lipsită de lună să cuprindă întreaga fereastră. Atunci, hârtia a dispărut din fața ochilor mei și chipul tău și-a conturat tristețea dând ochilor, privirea căutărilor în întuneric. 

Pentrucă nu existai. Te-am creiat! 

Am continuat, dar lipsa luminii mă făcea să nu-mi pot coordona mișcările. Atunci, creionul a uitat să puncteze de-a-ntregul ființei umane. In neștiință, sau inconștiență, am creat chipul de pe hârtie în imaginea minții. Urma ca în lumina acelui mâine, imaginea să prindă viața aidoma desenului meu și creația să se perfecteze prin puterea credinței că pot creea omul. Apoi acesta urma să fie aducător de alinare. 

Pentrucă nu existai. Te-am creiat! 

Dar... cum n-aveam darul dumnezeirii, Creația concret perfectizată nu s-a făcut observată, dar am auzit vorbele și am văzut, scrisul rămase ca o ființă vie în aerul limpede al dimineții care-și arăta zorile. Si pentru că eu o creasem, am luat în brațele mele imaginea și i-am mărturisit iubirea care clocotea în ființa nopților. 

Trebuia să asculți. 

Pentrucă nu existai. Te-am creiat! 

Atunci, o rază plăpândă a lunii a tăiat întunericul dens al nopții și s-a proiectat direct pe hartia pe care era chipul desenat. Hârtia a început a se mișca poate la o adiere pătrunsă, oare cum?, prin geamul închis. Am văzut cum pe masă înaintea mea se contura un om. Era el. Omul creiat care persista sa existe real în imaginea minții și care era unul viu căruia abia îi dădusem viață. 

Pentrucă nu existai. Te-am creiat! 

Atunci, tu, omul creat mi-ai prins mâna și ieșind în întunericul nopții, am pornit într-o lume magica și ea rod al creației mele. Am umblat pe drumuri neumblate, în răsărit de soare și în pitorescul lui apus. Mângâierile sufletului nu aveau margini și căzuzeră la trecerea noastră toate barierele gândului altminteri îngrădit de reguli și dictoane. Pașii au colindat crestele munților și muzica stelelor s-a revărsat peste sufletele dornice de iubire. Am alergat în chemare de glasuri ale păsărilor cântatoare spre marginile pământului spre a ne lăsa încătușați de frumusețile oceanelor și dincolo de bariera văzului, de infinitul capturat de imaginea gândului. 

Pentrucă nu existai. Te-am creiat. 

S-a făcut ziuă. Am privit. Te-am privit, chip creat de mine în noapte! Si cum nu erai decât un desen conturat cu creionul, am început în lumina zilei să ascult glasul vieții sperând că doar el îmi poate spune locul în care creația mea s-a putut întruchipa aidoma. Atunci, în lumina strălucitoare a soarelui a năvălit o realitate caldă și mângâietoare care oferea un contur perfect. 

Pentrucă nu existai. Te-am creiat! 

Tu, omul acela înviat din gând de păcat, în imaginea nopții îmi stai alături și cu un glas cald și profund, venind parcă din adâncul necunoscut al cerului, îmi spui cuvinte de vis pe care nu le-am mai auzit vreodată. 

Trebuia să exiști. Atunci, te-am creiat!