Satul fără oameni e satul cu suflete. L-am întâlnit în noapte pe când liniștea acoperea văzduhul. Doar când și când se auzeau vorbe șoptite ale pământului spuse cine știe cui. Satul cu case frumoase cu prispe și ferestre de poveste, era total alb. Nici o culoare. Doar albul acela curat și sclipitor în lumina unor raze de cer. Poteca era albă și drumul cel mare alb. Pomii albi își lăsaseră frunzele mari și cu crengile ridicate pe care albul se așezate ca în picturile meșteșugite ale unui pictor uitat de lume, mărgineau drumul. 

Părea ca o zăpadă proaspătă ce se așezase, ca o liniște necuprinsă peste tot ce era cândva mâna omului. Numai că albul acoperise orice urmă de culoare știută. Vorbe nerostite cântau puritatea și forme nemișcate aminteau o viață agitată cândva așa ca-n zile de demult. 

Trecuseră anii cu războaie și lupte. Trecuseră anii cu dureri și supuneri. Trecuseră pe acolo anii desnădejdii omului când forțe criminale răsturnau ideile și gândurile aducând cu ei dominația minciunii și supunerii oarbe. Trecuseră anii în care supuși și supunători pieriseră toți în măcelul ordin al marilor lumii. Sub dominația răului pământul nu a mai putut îndura. 

Popoarele s-au prăvălit sub greutățile vieții lăsând totul în mâinile avide de putere și bani ale unor netrebnici adunători de roade efemere. Lumea toată a tresărit strigând dorința de bine. Dar cine să-i audă? Fără carte și minte, fără iubire și înțelegere mai marii lumilor au chemat forțele și au ordonat moartea. Atunci, văzduhul încrâncenat a putut doar să mai acopere totul cu albul protecției. Si de atunci totul a rămas în perfecta tăcere a durerii. 

In satul alb, protejat de căldura vieții, oameni mergeau pe scările unei trăiri amintite încet și tăcuți, urmărind doar drumul lor propriu. Nu comunicau între ei cu vorbe. Privirile lor căutau undeva la cărarea care doar ei știau unde duce. Am încercat să prind privirea uneia către care sufletul meu s-a dus alergând. 

Am întrebat dacă-mi poate spune unde este o stație de tren care să mă ducă acolo unde mă așteptau ai mei. Nu m-a privit. Dar în mintea mea s-a născut gândul – du-te și caută. Si am mers pe drumul alb, împrejmuit de albul caselor și de albul copacilor până departe la o margine de unde se vedea numai o poiană mare si ea albă. Am întrebat din nou, unde-i stația trenului. Si omul fără să mă privească mi-a pus în minte – aici nu sunt stații și nici trenuri. 

M-am reîntors din nou în satul care-mi vorbea de țară, de unde credeam eu, pot afla ceva despre frumusețea culorilor. Atunci cerul s-a deschis. Au apărut pe el toate culorile universului mai multe și mai frumoase, mai stralucitoare și mai diferite decât le cunoscusem. Am aflat atunci că lumea albului nu era decât lumea gândurilor bune. Ele treceau doar peste durerile pământului din viața noastră de azi, spre a ajunge la frumosul etern. Ele trăiseră sfârșitul unei vieți distruse de criminalii de ieri și de azi. “Singura voastră salvare mi-a pus în minte un înțelept de acolo, e să vă iubiți și să nu lăsați răul să vă mistuie viața, precum ni s-a întâmplat nouă”. Si privirea mi-a fost captată definitiv într-un extaz de admirație spre cer. Acolo deasupra, culorile universului acopereau inimile cu frumusețea graiului care se revărsa peste mințile până atunci acoperite de neguri, spunându-le cu glas de Ingeri “Acestea sunt culorile vieții așa cum ar trebui ea să fie.”