Plecat-ai printre stele să le-nvești în cânturi
Scriindu-le poeme din nesecata-ți pană
Și coborând pe-o rază, în adieri de vânturi
Îndrepți ușor privirea clipind duios din geană.
De-ai ști c-un dor ne lasă, iar altul ne agită
Ducându-ne cu gândul la câte-aveai de zis,
În viața-ți scurtă, tristă și repede sfârșită
Ți-a fost trăirea-n versuri un rug de dulce vis.
Lăsat-ai ne-mplinite mărețile-ți restanțe
Și negândind că timpul le va repune-n rol
Continuându-ți mersul în cerul de speranțe
Privești nepăsător la timpul scurs domol.
Ce liniște ne-apasă când te citim Maestre,
Din neputința noastră ți-am făurit Altar,
Iar seara la culcare, în ochiuri de ferestre
Privim eternitatea prin slova-ți de nectar.
Și nicio scurtă strofă nu cade-n neuitare,
E sanctuar de rugă și sfântă-nchinăciune
Asemeni unui munte bogat în pietre rare,
Așa e versul Tău, mărit de-nțelepciune.
Va dăinui cum marea neliniștit frământă,
Nu piere niciodată, e-asemeni unui leac,
Citește-ne Emine, citește și ne-ncântă,
Rămâi al nemuririi, fecior, urmaș de dac!
