Tămăduire
În cer lemnos, urcăm un vis de scrum,
Călduţe flori ne îmblânzesc cărarea,
Pentru o rază, stoarcem cerul, marea,
Iar de-o găsim, se face praf, pe drum.
O rugăciune-abia mai pot să spun,
Mi-e fruntea arsă de un fulger acru ,
Şi n-am decât un hipermesomacru,
În care,-mpărăteşte, să apun.
Dulăi, ce au ciolanul pe retină,
Ţâşnesc din obsoleta transhumanţă :
N-am carne pentru foamea lor canină ;
Pe suferinţă nu se dă chitanţă ;
Arunc în ei cu halca de lumină :
Ce-arunc se-ntoarce-n albia divină !
