Privesc în rugă, bolta şi îndurare aştept
Dorind ca norii vineţi şi ceaţa să dispară,
Aş vrea măcar o clipă, copilul să deştept
Să-mi spună că de Tată nimic nu mă separă.
Când ostenită sunt de-alergături deşarte
Acest copil sortit în gânduri îmi pătrunde,
Mi-aduce dor de visuri, uitate hăt, departe,
Şi de speranţa-fluviu ca viaţa să-mi inunde.
Atuncea ochii-nchid, adorm cumva în pripă
Şi mă visez un ibis zburând pe-o cale lină,
Îmi caut sfânt lăcaş, de timp nu fac risipă,
Căci recunosc ţinutul, nefiind deloc străină.
Uimită ascult poeme din lumi nebănuite
De vânt şi ploaie spuse când glasul îşi unesc,
Norii mă-nvaţă-n taină că toate-s rânduite
De Cel Fără Sfârşit, de plan dumnezeiesc.
Mă las în voia Lui plutind tot mai uşoară,
Cu-o rază mică alături ce-mi este călăuză,
Apar îngeri albaştri ce lângă mine zboară,
Iar printre ei surâde cea care-mi este muză.
