CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Cultural > Artistic >  




Autor: Raul Anchel         Ediţia nr. 3706 din 22 februarie 2021        Toate Articolele Autorului

Diego Velasquez - partea III
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Diego Velasquez - partea III  
  
Diego Velasquez - Las Meninas  
  
Sâmbătă la ora 10:00, fericit fără griji, cu un curs încheiat pe umeri, îl așteptam pe Jorge în fața hotelului. Nu aveam idee de ce programase el... dar nu-mi păsa...  
  
‘Azi suntem la muzeu... La del Prado mi-a spus Jorge nu fără o oarecare mândrie... După muzeu seara ești invitat la părinții mei... Duminică plecăm la Sevilla, oprim la Cordoba... o fugă prin două bijuterii spaniole, Andaluzia... o zi grea... Luni ești liber, nu te bat la cap, ai grijă de tine...’  
  
‘Wow, n-ai idee cât de îndatorat îți rămân’  
  
‘N-ai grijă, ai să plătești asta cu vârf și îndesat…’ a glumit Jorge…  
  
Am plecat spre Prado... Mult mai puțin înteresați să facă impresie, să pară mai mari decât sunt, spaniolii se pot mândri cu muzeul lor național...  
  
Poate nu la fel de celebru ca Metropolitan sau ca Luvrul, Prado este un muzeu deosebit... Toți marii pictori și sculptori ai lumii sunt reprezentați acolo. Desigur un loc special, în inima spaniolului de rând, mândru și respectuos, îl au marii artiști spanioli... Ca niște clape albe ale pianului, aceștia sunt covârșitori pe scala geniului...Spaniolii Goya, El Greco, Zurbaran, Murillo, Velasquez, Dali, Picasso, Miro ca și mulți alții nu mai puțin cunoscuți... te amuțeau... Jorge mi-a amintit de numele lor, geniul lor...  
  
Desigur numele lor îmi răsunau de mult în urechi...  
  
După ce am parcat, Jorge mi-a explicat cum Del Prado e făcut într-așa o poziție să ai toată ziua lumina externă pătrunzând geamurile mari...  
  
‘Pare o arhitectură modernă, aduce cu Metropolitan’ îi zic  
  
‘Ai dreptate, dar să știi că trebuie să ne grăbim, avem doar 5-6 ore de muzeu și apoi mama’ mi-a spus Jorge…  
  
‘OK, tu conduci, eu te urmez…’ În muzeu Jorge se saluta cu mulți cunoscuți… Îl opreau îi dădeau mâna… el le arăta spre mine… îi vorbeau cu respect.  
  
‘Începem cu moderniștii… Nimeni nu poate sta indiferent la vederea unui Dali… El nu știe doar să-ți spună ce simte, el îți montează și ție ochelarii lui tridimensionali și te provoacă... oare amândoi simțim la fel… Dali e un pictor unic, uriaș… El până nu simte fizic durerea ceasului îndoit, a canapelei tânjind, nu o poate picta… Vrea să te forțeze să te doară și pe tine sau minimum să-i accepți durerea… ’  
  
A urmat Picasso. Eram convins că-mi place mai puțin… Dar când Jorge îmi explica seria cailor mă simțeam penetrat de cubism. Să explici sentimente în linii drepte, geometrii simple, matematice, ăsta e geniul lui Picasso… Apoi perioadele lui colorate, m-au cucerit…  
  
‘Vezi tu, perioada lui albastră e perioada grea. Era un necunoscut... era sărac... Doar figuri înfrigurate, negre și albastru... Așa reda el frigul din oase.  
  
Apoi a venit perioadă roz, începuse recunoașterea, simțea că e diferit dar nu știa prin ce... Atunci apare puțină goliciune, apar zâmbetele... Dar uită-te la Domnișoarele din Avignon (doar o copie), deja putea exprima sex, gingășie, extaz. Și asta doar prin culori, pale și linii drepte...’ frânturi geometrice le numea Jorge.  
  
După o altă fugă printre zeci de maeștri spanioli am ajuns la sala Miro.  
  
‘Eu, ’ mi-a spus Jorge profesorul în istoria artelor ‘la Miro sunt entuziasmat de perfecțiunea culorilor, de magnetismul lor, de perpetua lor mișcare, de cum pot exploda pe canvas… uită-te la cele patru tablouri puse pe același perete… aparent n-au nici o idee de exprimat, doar culori și figuri. Dar uită-te te rog, fă un pas înapoi și priveștele, câtă dinamică, câtă mișcare, cum se completează, cum se caută culorile unele pe altele, cățărându-se pe figuri diferite… asta e realitatea… asta e viața… tot peretele e-n mișcare… asta e genialitatea…’  
  
‘Jorge, eram sigur că Miro nu e lingurița mea de dulceață de cireșe negre, dar cu tine totul renaște, trăiește, e-n mișcare, prinde aripi… Mă lași să descopăr singur și apoi mă ghidezi ca pe o mașinuță cu telecomandă spre țara promisă…’  
  
Miro era o surpriză totală... m-am jenat că așa o celebritate să-mi fie complet necunoscută... Jorge a zâmbit ‘Așa simt eu în fața tablourilor, aș vrea prin cuvinte să te fac să simți... la fel... asta am învățat, să pun canvasul în cuvinte, să transform pictura-n poezie... să o trăiesc’  
  
După moderniști, și au fost mulți, trecuseră deja vreo 4 ore.  
  
‘Wow suntem în mare întârziere… nu mai am timp să fac ce mi-am dorit…’  
  
‘Jorge, lasă, o să mai fiu aici, vreau să-l văd doar pe Goya, El Greco am văzut ceva reproduceri în Toledo…’  
  
‘Nu e același lucru, dar n-avem timp… Aici e deschis până la 17:00... și-mi pierd lumina...’  
  
Nu prea știam ce vrea. Într-o fugă am ajuns la cele două săli ale lui Goya…  
  
‘Aici e Goya în traumă… ăștia sunt demonii lui, sunt traumele lui… boala lui… visele lui negre… coșmarurile… Iar aici sunt cele două Maja Vestida și Desnuda… Probabil ducesa de Alba, pe care o adora, îmbrăcată și dezbrăcată… Vezi diferența?’  
  
‘Amândoua sunt îmbrăcate... Poate Desnuda e mai transparentă...’ îi spun  
  
‘Bravo, așa e... Totul era în timpul inchiziției... interdicția de a picta... Goya a vrut să picteze tentația, dorința, fructul oprit, fără să aibă voie... A făcut-o prin comparație cu Vestida...’  
  
Într-adevăr se vedea clar și se putea explica de ce era așa o coadă lungă în fața tabloului Maja Desnuda… Pentru că așa a vrut Goya…  
  
 
  
‘Ok am terminat aici… Dacă mama ar ști că am făcut în 15 minute Goya și că l-am sărit pe El Greco, n-ar vorbi cu mine o săptămână’  
  
‘Și mamei îi place arta?’  
  
‘Ea poate sta o zi în fața unui Goya sau a unui Picasso… Pentru ea arta este un cult… cult care înalță… dă putere… eu doar mi-am urmat mama…’  
  
‘Mai avem vreo oră îi zic, poate trecem pe la El Greco’  
  
‘Nu, nu bate capul’ nu-l văzusem niciodată pe Jorge atât de agitat… ‘N-ai observat nimic la intrare?’  
  
‘Ba da! Chiar am vrut să te întreb. De ce din toată pleiada asta de genii ale penelului toată intrarea e dominată doar de unul singur, de Diego Velasquez?’  
  
‘Mulțumesc lui Dumnezeu, că i-ai văzut statuia la intrare… Ok trebuie să știi’ Jorge devenise pasionat… nu mai vorbea cu mine ci conferența unui public larg, nevăzut, lucruri știute doar de puțini, simțite doar de el.  
  
‘Vezi tu, Velasquez e socototit cel mai mare pictor spaniol al tuturor timpurilor… ‘  
  
’Asta îmi mirose a Cervantes, și el era cel mai mare din lume’ Jorge m-a privit cu indulgență și a continuat ’ după părerea mea și a multor specialiști și pictori Diego e cel mai genial pictor al lumii și nu numai al Spaniei… Apropo, e singul pictor cu o pictură, ai să o vezi îndată, ce nu are voie prin lege să părăsească granițele Spaniei, înțelegi prin lege?’  
  
Povestea devenea interesantă… După vreo trei săli era ușor să vezi în Velasquez un pictor de excepție. Felul în care fiecare detaliu primea culoarea lui, eleganța lui. Dacă priveai tabloul de aproape, hainele, pielea oamenilor, ridurile lor aveau o textură iar de la distanță o complet altă textură. Jorge mi-a explicat că nici până azi nu se știe cum făcea asta… doar că folosea niște pensule foarte lungi, cu care separa lumina… Așa am ajuns la un tablou urias ce ocupa în uriașa sală un perete întreg, peste 320 cm pe 276cm… Las Meninas… Într-adevăr uriaș…  
  
‘Velasquez era favoritul regelui Filip al IV, probabil cel mai mare rege de pe pământ pe atunci… Iar ăsta e considerat cel mai bun tablou din lume… din toate timpurile… tablou despre viața unui tablou… Ce vezi tu când te uiți la el? Gândește-te la un scriitor ce reușește să descrie poezia unei poezii, un compozitor ce crează o simfonie a simfoniei… Velasquez a vrut să pună într-un tablou tot ce știa el despre pictură… În așa fel încât tu să participi la performanta creere a tabloului… Ce vezi tu când te uiți la el?’  
  
‘Păi văd o fetiță, probabil o prințesă, cu două cameriste sau ajutoare și doi pitici însoțitori și cu un câine uriaș ce-i păzește?’  
  
‘Și îți place ce vezi? Îți place tabloul?’  
  
‘Da, e foarte frumos, e impresionant cum fiecare detaliu e perfect, e de sine stătător… A, uite îl văd și pe Velasquez desenând într-o parte a tabloului… și în spate un tablou al regelui și al reginei’ voiam eu să fac pe deșteptul…  
  
‘Sigur ai văzut tot ce se poate vedea de un om care nu știe ce e un tablou… Care încă nu știe să facă primii pași în tablou… Acum urmărește-mă pe mine…’  
  
‘Velasquez te-a luat în atelierul lui… Vezi tu, așa arăta atelierul lui, ca-n tablou… Prințesa superbă cu o rochie lungă, Margaret Theresa, de care ascultă toți fiind iubită de toți e în primul plan… Acum e surprinsă de ceva, de o admonestare sau o remarcă… Gândește-te cine poate admonesta o prințesă… Cum bine ai spus două ajutoare ale micuței stau să o ajute, ca să arate perfect… ele sunt cameristele, poate pentru că va fi pictată… Iar piticii, un bărbat și o femeie, îți arată umanismul micuței… umanitatea regelui…’  
  
Sincer mă cam pierdusem…  
  
‘Întreabă-te acum unde se uită mai toți ăștia? Unde se uita pictorul din pictură? El se uită la tine, undeva în fața tabloului…. Acolo stau regele și regina ce au venit să fie pictați…  
  
Iar în spate, ce ai crezut tu că e un tablou e de fapt o oglindă. În ea se oglindește pânza acum pictată de Velaschez. El însă se uită la rege și regină, și-și mișcă penelul… Prințesa Margaret Theresa, fiica regelui, e îmbrăcată frumos, de două fete ce în permanență o aranjează pentru că așa o vor capetele încoronate îmbrăcată… Chiar și câinele își îndreaptă respectuos capul spre regi… În spate se înghesuie două figuri fără trup… E inchiziția ce nu-i dădea pace lui Velasquez… Ani de zile s-a spus că sunt două ajutoare mature ale Margaretei… sunt discuții până azi.. Eu cred că reprezintă inchiziția… în umbra, fără trup… uitându-se într-o parte. Acum înțelegi în tablou, este creatorul tabloului, iar tu vezi și ce pictează pictorul și ce trăiește el și cei pictați, regele și regina… În spate e Velasquez dornic să plece, să lase în urmă cea mai mare opera a sa… să te tragă pe tine în ea, în opera lui…Acolo pe scări, Velasquez a vrut să pună o oglindă în care să te ia și pe tine, vizitatorul muzeului în atelierul lui… Aia e ușa de afară… lumea de afară ce-l admiră pe maestru…’  
  
‘Wow simt că parcă trăiesc... ce înseamnă să înțelegi arta...’  
  
‘Dacă ai fi rămas 3-4 ore singur în fața tabloului ai fi simțit la fel. Eu, vezi tu, eu trăiesc cu genialul Velasquez care a surprins o secundă din viața unui tablou… Simți cum ochii urmăresc o acțiune ce se desfăsoară în fața ochilor tăi, tu devii parte dintr-o poveste… Totul se petrece acum în fața ta… Tu participi la creație… Velasquez a pus în tablou o parte din viața lui… O secundă din viața personajelor lui… și sunt multe, 11. Lucruri ce-i displac, ca cei doi închiziționiști, dar și lucruri care-i plac… Vezi cele 2 tablouri de pe peretele din spate… Sunt dispute artistice între îngeri și pământeni, câștigate de îngeri… sunt tablouri iubite de Velasquez… tablourile pictorului lui favorit, Paul Rubens… În ăla din stânga Atena într-un concurs de țesut cu o pământeancă. În cel din dreapta Apollo concurează la flaut cu-n alt muritor… Totdeauna divinitatea învinge… O viață de artist e înghesuită într-un tablou, credința lui, iubirile lui, speranțele lui, totul într-o secundă din viața tabloului, o secundă dăruită ție, muritorule…’  
  
Nu știu ce era adevărat și ce nu din spusele lui Jorge, deși vedeam cu exactitate tot ce-mi prezenta el, dar puteam jura că tabloul trăiește, că fetița face mutre să placă regilor. Iar aceștia o admiră și-i spun “fii cuminte, dar nu te mai strâmba” cât timp Velasquez a mai adăugat puțină culoare la tabloul fețelor regale. Poate că unul din ei făcuse un semn cu mâna și toată lumea-l privea… Realitatea tristă este prin cele două capete fără trup, închiziția… Iar viața reală a pictorului începe pe scări, când vrea să iasă din tablou, să-ți lase loc ție…  
  
‘Îmi pare așa de rău că n-ai fost cu mine la muzeul Cervantes… Poate și ăla într-adevăr era cel mai mare…’  
  
Am mai stat amândoi vreo jumătate de oră pe o bancă în fața monumentalei opere… N-am scos un cuvânt… Aveam multe să-l întreb pe Jorge, dar el plătea tribut marelui maetru, adâncit în cutele rochiei prințesei Margaret Theresa …  
  
Las Meninas, pictura nașterii unei picturi… cea mai mare opera a tuturor timpurilor…  
  
Seara, înainte de a cumpăra o sticlă de vin pentru părinții lui Jorge ce m-au invitat la masă, am mers pe Calle de Huertas, drumul scriitorilor (Calle de las letras). Aici la barul „El imperfect” era cel mai bun mojito din Spania... Cu adevărat era...  
  
 
  
Vizita la părinți  
  
În vizită la părinții lui Jorge am apărut după 7 ore de muzeu... Eram mort de foame... Mă temeam de o paella...  
  
Tatăl lui Jorge, Jose a deschis o sticlă de vin... shiraz dulceag... ‘Știu că la evrei place...’ Vorbea cu mare respect de Israel și evrei... ‘Din păcate n-am avut prieteni evrei... După prigoane foarte puțini s-au întors... Așa cel puțin am scăpat noi spaniolii de rușinea unei noi deportări în lagărele naziste... știu eu?’  
  
‘E foarte bun, ce vin e ăsta?’  
  
‘Îmi pare bine că-ți place... și mie-mi place... e făcut de Jorge din smochine...’  
  
‘Wow Jorge ai stil…’ am ciocnit cu toții un pahar... lehaim… salud…  
  
La masă o ciorbă de pește, deosebit de gustoasă... și un fel de tocăniță... Ori eram foarte flămând, ori era deosebit de bună... ori amândouă...  
  
Le-am povestit entuziast de Cervantes, Velasquez, de fapt de tot ce văzuzem în Toledo și Madrid.  
  
‘Jorge m-a învățat să nu mă mișc din fața unui tablou până nu înțeleg ochii personajelor... direcția lor, mișcările lor... profunzimea lor... acum Mona Lisa pare o divagație a unei priviri distrate, o privire obișnuită...’  
  
Le făcea mare plăcere spusele mele...  
  
’Glumiți, știm că sunt și alți pictori foarte mari, noi îl iubim pe Velasquez... poate cel mai mult... el a înțeles sufletul nostru... el e sufletul nostru’  
  
Mama Isabella, era foarte religioasă... ‘”Cristos crucificat” al lui Velasquez nu mă lasă să dorm... Plâng în fața lui ore în șir...’ Îmi aminteam impresionanta reproducere din Del Prado... O delicatețe deosebită răzbătea pânza, un nimb de respect învăluia vizitatorul... Sunt picturi ce nu te lasă să-ți ochii de pe ele... te țintuiesc în loc... sunt mai puternice decât voința ta... Emoționant și plin de pioșenie pentru orice religie... ‘Am dori să vizităm Israelul... să vedem locurile sfinte...’  
  
A fost o seară ca la mama acasă... Toată căldura de care aveam nevoie după o lună departe de ai mei am găsit-o la famila Diaz. Fratele lui Jorge lipsea...  
  
După vreo 3 ore am mulțumit pentru masa delicioasă și pentru o seara în familie, ne-am luat rămas bun și am condus singur spre hotel...  
  
După vreo patru ani Jose și Isabella au venit în Israel... Stăteau la Tel Aviv... Jorge mi-a spus de venirea lor... I-am luat într-o excursie de 2 zile să vedem bisericile și mănastirile din jurul Kineretului, marea Galilee... sau lacul Tiberias. Între timp devenisem ghid expert în minunile creștinismului... În Ierusalim le-am aranjat o excursie de o zi... ‘A fost splendid’ mi-a spus Isabella ‘ cea mai frumoasă excursie făcută vreodată de noi… ce-a mai sfântă…’  
  
 
  
Cordoba – Sevilla - Tarșiș  
  
 
  
Pentru ca un spaniol tânar să iasă din casă înainte de ora 8:00 trebuie ori să-ți fie prieten, ori foarte apropiat, ori puțin din amândouă… Îl așteptam în mașină în fața hotelului…  
  
Era o duminică din mijlocul lunii august… o duminică splendidă, puțin răcoare la ora 6:00. Nu după cum ne înțelesesem Jorge a venit cu mașina... un Mercedes nou, negru, stilat...  
  
‘Plecăm cu mașina mea. Avem vreo 6 ore în fiecare direcție. Eu conduc.’ Am parcat mașina închiriată înapoi în parchingul hotelului.  
  
‘Cu o singură condiție, să mă lași să conduc și eu Mercedesul’  
  
‘Sigur te las ’ a spus Jorge puțin mirat ’… Tu ai mâncat ceva la hotel?’  
  
‘Nu, nu era deschis restaurantul...’  
  
‘Ok, dacă reziști pe drum pe la ora 9:00 luăm breakfastul…’  
  
‘Nici o problemă, așteaptă doar un minut’ îi spun, lângă hotel era o cofetărie mică ce deschidea la 6:00... ceva rar în Madrid... o văzusem de câteva ori... nu intrasem în ea. Fără idee la ce pot găsi acolo am cumpărat niște cornuri cu rahat și napolitane mici cu cafea și nuci... totul proaspăt... Plus 2 cafele mari...  
  
‘Ești un geniu…’  
  
Tot drumul am discutat de sistemul de operare… cum să atragem case de soft să dezvolte pe el… Cum putem conversiona limbaje de programare tradiționale spre noul sistem de operare.  
  
Orele treceau foarte plăcut… Prinși în discuție am ajuns după aproape 6 ore de zburat cu Mercedesul la Cordoba…  
  
Cordoba era un oraș medieval, micuț deși avea Alcatrazul lui…  
  
Străzi înguste pline de flori, pereți albi și acoperișuri roșii fac ca întreaga Cordoba să arate ca o bijuterie nesofisticată a Spaniei…  
  
În Cordoba am început din centrul vechi. O mare catedrală romano-catolică este Mezquita. Frumoasa catedrală, cu arcade înalte din piatră și cărămidă, amintește de arhitectura musulmană… Lumina iese din farfurii de metal ce cad din tavan și se opresc la vreo câtiva metri de podeaua pavată cu piatră tăiată perfect. Farfuriile amintesc de vase cu ulei ce luminau în timpuri vechi locașurile sfinte… Un loc special de rugăciune pentru musulmani este încă păstrat în biserică…  
  
Un mihrab, o deschidere în perete cu fața spre Mecca, în fața căreia se putea pune un covor pentru enoriașii ce voiau să se roage lui Allah… Un altar mare ocupă toată partea sudică a clădirii… Multe scaune ce ajutau credincioșii catolici să asculte slujba…  
  
Era impresionant…  
  
Apoi am trecut în Juderia, cartierul evreiesc…  
  
Aici, in catierul evreiesc, era sinagoga de Cordoba construită pe la începutul lui 1300…  
  
Modestă, cu un etaj pentru femei, aducea puțin cu sinagoga mare din Fălti… Puținele texte scrise pe perete erau din citatele lui Rav Maimon numit și Maimonide… în jur ghetoul evreiesc datând de aproape un mileniu…  
  
‘Cum de n-au distrus-o în timpul inchiziției?’ îl întreb pe Jorge…  
  
‘Au închis-o un timp, apoi au redeschis-o. N-au îndrăznit să o distrugă… Ca și la Toledo, Santa Maria de Blanca a funcționat în tot timpul inchiziției… ca biserică…  
  
Ai văzut că și catedrala romano-catolică permite rugăciunile musulmane… Vrem să arătăm lumii cât de răbdători suntem noi cu alte religii… știu și eu, poate suntem… poate doar atunci, poate doar închiziția… ’  
  
Eram morți de foame. Ne-am oprit la un restaurant în centrul commercial… O paella foarte bună nu ne-a fost destul… Am luat amândoi și câte un păstrăv la grătar… cel mai bun pește din Spania… din păcate nici Mojito, nici San Miguel nu era permis, aveam mult de condus.  
  
Am continuat plimbarea prin Cordoba… Toată Cordoba pare un oraș închinat evreului Maimonide. Universitatea, școala în care a învățat, sinagoga unde s-a rugat, casa unde a trăit, piațetele Maimon, străzi, intrânduri, și fântâni toate cu numele lui. Apoi zeci de tăblițe prezentând politicos din spusele renumitului doctor… Anunțuri mari cu Maimonide despre dietă, băutura lui preferată (cred că nu Mojito-ul meu), Maimonide despre regim, despre post etc, umpleau străzile…  
  
‘Știi ce nu-mi pot ierta, nu trebuie să ne iertăm noi spaniolii?…’ a spus Jorge și a continuat ‘Cât ne-au ajutat cu școlile, cu spitalele, cu băile, cu medicina și știința, cu banii, da cu banii, căci ei știau să facă bani din bani, atunci evreii erau buni. Când noi am crezut că suntem destul de buni să facem toate astea singuri, i-am dat pe mâna bisericii să-i decimeze ei, sau să-i convertească… Pentru ce? Ce nevoie aveam de ei convertiți? Voi evreii nu puteți face nimic constrânși… dacă v-am fi lăsat singuri vă converteați aproape sigur, cel puțin mulți dintre voi…’  
  
‘Mă tem că ai dreptate…’  
  
‘N-ai idee câtor poeți, scriitori, pictori, savanți evrei li s-a ascuns originea, ani de zile, doar ca nu cumva să jignească biserica… Ei se credeau patronii științei, ai artei, ai culturii… Acum în cărțile de școală, încet, încet, evreii își recăpătă locul bine meritat.’ Se făcuse aproape 15:00…  
  
‘Trebuie să plecăm spre Sevilla... E un oraș splendid, capitala Andaluziei, a celei mai spaniole Spanii... Nu prea o să avem timp de plimbări... Vreau doar să vezi o plăcuță memorială...’  
  
Pe la 16:15 eram în Sevilla… Sevilla e așezată pe malurile fluviul Guadalquivir, prin a cărui deltă are și ieșire la mare... Câteva poduri din timpul romanilor se mențin încă bine... Orașul arăta o contopire de medieval în țărmul occidentului modern...  
  
‘Întâi vreau să-ți arăt casa muzeu a mentorului, a primului profesor al lui Velasquez, profesorul Fransisco Pacheco... Vezi tu, Pacheco și-a dat seama că elevul e mai mare, mai bun ca profesorul, l-a învățat tehnici și l-a lăsat singur...’  
  
Mai tot ce oprea privirea în muzeu, erau câteva reproduceri ale lui Velasquez care-ți controlau respirația. Se trecea grăbit peste opera profesorului...  
  
‘Hai acum să-ți arăt casa în care s-a născut Diego Velasquez... Plăcuța cu numele lui... Pentru asta te-am tras până aici...’  
  
După ce am parcat Mercedesul cel mai aproape de cartierul vechi am pornit pe jos până la casa geniului... Pe drum mi s-a părut că am văzut un anunț cu Juderia, de care știam deja că e cartierul evreiesc... Ajunsesem la casa unde s-a născut Velasquez... O plăcuță memorială simplă amintea de el... Fiind cumpărată de cineva, nu s-a putut face muzeu... Era deschisă publicului pentru o taxă minimă pâna ora 19:00. În Spania se înnoptează târziu... cel puțin în August... cel puțin în anii ăia...  
  
Casa, foarte simplă nu amintea cu nimic de marele pictor... La câțiva metri de fiecare cameră era o altă clădire. Toate cu 2-3 etaje. Clădirile păreau țesute cu dibăcie una-n alta... un lego arhitectural, medieval...  
  
‘Cam înghesuit își trăia maestrul copilăria.’  
  
‘Tu te joci cu mine? Vrei să spui că n-ai observat că suntem în Juderia, în cartierul maranilor?’  
  
‘Am văzut un anunț, nu m-am gândit…’  
  
‘Cum nu te-ai gândit, doar sunt cartiere izolate… Cel mai mare pictor al Spaniei, cel mai mare pictor al lumii avea părinți marani… Când am aflat asta, la facultate, n-am mai putut să rabd… De ce să ascunzi? De ce să trăiești în minciună? Nici până azi nu știu cine era evreu, era mama lui Diego sau tatăl lui ce venea din Portugalia, sau ambii… dar inchiziția nu greșea niciodată… Dacă l-au plasat aici, el era sigur evreu. De asta nu se îndoiește nimeni… De ce să nu se spună că Velasquez este creștin dintr-o familie ce s-a botezat… cu forța… un geniu… cel mai mare pictor spaniol… care e rușinea?’  
  
‘Cred că ești prea dur cu tine… ceri prea multe… În România cine era evreu, nu era amintit până ce cu timpul, numele lui se uita de la sine… se ștergea de pe lista oamenilor de seamă’  
  
‘Poate ar fi mers tehnica asta și la noi… Dar nu cu Diego Velasquez… Și nu cu mulți alții… Erau prea mari… Și de ce? Pentru Dumnezeu de ce?’  
  
Ne-am mai plimbat vreo 3 ore prin Sevilla… Un oraș superb… Sevilla seara te îmbie la dans… Am întrat în mijlocul unui spectacol de Flamenco… Câtă pasiune poate reda corpul unei dansatoare… Cât de cutremurător poate fi ritmul trădării sau a dușmăniei… Cât de tainică e muzica andaluză… Cum fuzionează ea privirile în cutremurătoare mișcări ale trupului… Trebuie să te lași pe mâna stepului, să urmărești corpul femeii și deciziile luate de mâna ei când își rotește volanele rochiei perfect mulate pe corp… E deajuns ca să te visezi la un alt spectacol de flamenco, când ai destul timp. Pe la 20:00 am plecat spre Madrid. Eu am condus până la Madrid, Jorge adormise... să conduci un Mercedes e ușor... mă simțeam cineva... mă gândeam la Cordoba, o Cordoba plină de evrei... era un drum plictisitor, greu... Fusese o zi deosebită...  
  
Ajunși la hotel, i-am mulțumit pentru tot, el mi-a mulțumit pentru curs.  
  
‘Ți-am promis că-ți spun de Tarșiș… Știi ce înseamnă în ebraică?’  
  
Era vreo 3 dimineața, nici cum mă cheamă nu cred că mi-era clar… ‘Nu știu, scuze.’  
  
‘Ei bine, Tarșiș este un oraș spaniol din antichitate… Tarșiș în ebraică simbolizează capătul apei mării… începutul oceanului… de aici cică s-a desprins Atlantida, Atlantisul de vechiul continent… Aici au venit evreii după căderea primului templu… Asta a fost consemnat de antici… Primul oraș evreiesc din Europa’  
  
Fălti nu se considera… m-am întrebat… Era noapte… eram chior de somn…  
  
‘Tu n-ai liniște, văd’ i-am spus și ne-am îmbrățișat.  
  
 
  
Ne-am dat întâlnire la Tel Aviv... După peste 10 ani a venit la mine cu nevastă-sa și un băiat de 6 ani, Antonio... Jorge nu îmbătrânise... Încă mai lupta pentru o placă la Del Prado ca să amintească de originea evreiască a lui Diego Velasquez...  
  
‘Mama ta știa de Diego, știa că e din părinți evrei? știa de lupta ta?’ îl întreb.  
  
‘Ea m-a îndemnat să lupt pentru adevăr... m-a sprijinit... era foarte religioasă... De ce să nu se știe că pictorul celui mai perfect “Iisus pe cruce” e cu sânge evreiesc… Ce el nu a fost? Unde e rușinea?’  
  
 
  
Ciudată-i lumea.. Uită prietene, uită... și așa viața e grea și scurtă!  
  
 
  
Luni m-am sculat de dimineață și am început cumpărăturile... Mi-era foarte greu să cumpăr... Voiam tot ce vedeam... vedeam mult prea multe decât puteam cumpăra... M-am plimbat pe toate străzile de care mă îndrăgostisem... Lângă ‘Jazz Bar’ am auzit un ‘Hei, el Americano…’ M-am uitat înăuntru, admiratorul lui Jordan, mi-a făcut cu mâna semn că aruncă la coș… I-am transmis un sărut din mână…  
  
Zborul spre Tel Aviv a mers ușor… Mă gândeam la Cervantes… Masa în Air Spania mai slabă…  
  
Cadourile toate au plăcut…  
  
Yigal m-a felicitat pentru succesul cursului…  
  
Eu mi-am cumpărat un album de-al lui Velasquez…  
  
Cu Jorge eram în legătură... Minimum la sărbătorile lui și ale mele... Isabella a murit... După câțiva ani Jose (citește Hoze) i s-a alăturat... Jorge a primit trecerea lor în afara timpului foarte greu...  
  
 
  
2014  
  
 
  
Jorge a renunțat la calculatoare... ‘N-am perseverența ta…’ mi-a scris. E din nou critic de artă. Apreciat și recunoscut…  
  
Acum câtiva ani Jorge mi-a trimis următorul mail:  
  
‘Într-o sâmbătă de mai a anului 2014, 52 de locuitori au votat pentru schimbarea numelui sătucului lor de lângă boierescul oraș Burgos din nordul Spaniei…  
  
Motivul era gOOgle… El ticălosul mic cu două ouri mari (glumă preluată de la mine, deși merge numai în română) s-a decis să nu permită waze-ului să navigheze circulația spre micul sătuc… ca și cum acesta nu ar exista pe hartă… O rușine, o completă și murdară discriminare… Tocmai pentru o mică și onestă așezare… Această așezarea își păstra numele cu cinste de prin 1600… Numele satului era Castillo de Matajudios, castelul de omorât evreii… Se pare că 52 de săteni erau destui ca să decidă schimbarea numelui în Mota de Judios, Dealul Evreilor.  
  
Au făcut-o după peste 400 de ani, doar 52 de eroi spanioli, puțin rușinați, au cerut schimbarea numelui… Nu se știe câți au fost împotriva acestei decizii, nici cât de rușinați erau cei 52… Nu se știe nici dacă au făcut-o de rușine sau din cauza lui gOOgle…  
  
Deci cu timpul lucrurile se schimbă… mult timp, mult prea mult timp…  
  
Acum gOOgle permite navigarea spre sătucul Mota de Judios...’  
  
Bulversat i-am răspuns... ‘ Jorge, 52 din câți, ce importanță are... democrația învinge... ce spun nevestele lor?... Madridul știa de asta? Poșta spaniolă nu s-a răsculat, alte adrese, alte hărți? Guvernul de la Madrid acceptă ca gOOgle să lovească în tradiție?... Căci în fond ce-i mai mult decât o tradiție sănatoasă...’ Mi-a trimis o poză răzând... cu un anumit deget într-o anumită poziție...  
  
Nu cred că în următoarea vizită-n Spania să trec pe lângă Burgos... sunt atâtea alte zone frumoase... Dacă sunt trist mă întorc în Cordoba, acolo însă nu pot fugi de Maimonide...  
  
 
  
COVID  
  
Mi-am promis ca după COVID să caut urmele Tarșiș-ului  
  
I-am trimis copia engleză a povestirii lui Jorge... ca nu care cumva eu să fi încurcat prea multe...  
  
Așa a aflat că sunt evreu spaniol.  
  
‘Trebuie să înveți spaniola… neapărat… te ajut eu… Ți-a ieșit perfect tot ce-ai scris... Să dea Dumnezeu să ieșim din COVID... Cum dracu tot voi aveți vaccinul? poporul ales? În câteva luni pun o plăcuță lângă Las Meninas... Te aștept la Muzeul Del Prado, o să-ți placă... Vinul de smochine te așteaptă...’  
  
 
  
Prima excursie după COVID o voi face cu Jorge la Tarșiș…  
  
Poate știu eu, poate sunt printre evreimea primului templu, poate sunt din Atlantis?  
  
 
  
 
  
Petach Tikva, iarnă, 2021  
  
Referinţă Bibliografică:
Diego Velasquez - partea III / Raul Anchel : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3706, Anul XI, 22 februarie 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Raul Anchel : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Raul Anchel
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!