fulgi de nea
n-am scris niciodată
o poezie despre iarnă
de când scoteam limba la fulgi
din sania cu căluti sculptaţi
trasă de maică-mea învăţătoare
uneori îmi e dor de iarna aceea
a copilăriei
cu troieni cât casa
au mai venit ierni
nu cu atâta zăpadă
şi nu aşa importante
până când alunecând pe gheaţă
o fată m-a prins de mână
şi mi-a spus o poezie
ceva de alăturare de paşi
şi de timp şi parcă de o stea
se făcea că un tânăr
întreba cât ţine iubirea
nu-mi mai pun de ceva ani
această întrebare
mă bucur că a venit
chiar şi cu mai puţină zăpadă
e iarna mea? a noastră?
aţi văzut vreodată
un om de zăpadă emoţionat
construit cu migala copilariei
zburând prin dansul nevinovat
al firavilor fulgi de nea?
oameni de zăpadă
oamenii de zăpadă
îşi aştern în înserare
pe covorul alb trupul
în perna moale visează
atâta zăpadă
că şi-ar face nu sanie
ci aripi
să ajungă şi peste nămeţi
acolo unde ar fi întâmpinaţi
nu numai cu bulgări
dar mai ales cu bucurie de ochi
chiar şi după ce li s-ar topi
speranţele
se gândesc la acel pol
îngheţat
unde se vor îmbraţişa între ei
ca oameni
de zăpadă
fulgi
fulgii de nea au aripi
asemenea păsărilor
zboară în emoţii
dar cad doar pentru
oamenii de zăpadă
care la rândul lor
visează un anotimp alb
cât mai îndelungat
