CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Recenzii >  





ACOLO UNDE SE SCALDĂ SPERANȚA Nicolae Mărunțelu, Printre stele călător, Editura Info Rap Art, Galați, 2011
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Continuându-și periplul cosmic printre aștri, autorul de față își structurează volumul în trei mari capitole: Primul capitol, „Poemele iubirii”, cuprinde poezii din perioada 1982-2004; al doilea capitol este axat pe poezii spirituale din perioada 2005-2007 și în cele din urmă, Capitolul III, creații literare religioase creștine din anii 2008-2011. 
  
Cartea este foarte consistentă, însumând cca.700 de pagini, cu unele imagini color preluate din iconografie sau din arhiva Istoriei literaturii, portrete de autori români și alte imagini. Toate acestea constituie un suport vizual pentru poeziile cuprinse în volum. 
  
După un scurt cuvânt al autorului asupra ediției, urmează o Predoslovie către cititori, în versuri: „O carte deschisă e ca o ființă vie, / Este o fereastră către cer, / Un mijloc de a-l regăsi pe Dumnezeu, / Este o adevărată și dorită bucurie, O renaștere a învierii, /A iubirii și a înălțării” (Cititorilor mei dragi). 
  
Și cum nu se putea altfel, poetul începe cu un fel de Crez artistic, în poezia intitulată „Eu cred”. „De-aș putea să le sădesc tuturor în suflete / Bunătatea, dragostea, iubirea și răbdarea / Ar fi pe lume numai bunătate. / O, Doamne, tu ești pentru toți / Nemărginirea”. 
  
În următoarea poezie: „Privirea autorului curată, / comoara cea mai de preț” - autorul se adresează cititorilor, cu mare deschidere spre dialog: „Poemele mele vă așteaptă cuminți, / Strofe, izvor de armonie / O lume sfântă, nouă / Numită poezie!... ” 
  
Din acest lung poem, în afara cuvintelor frumoase către cititori, există și o afirmație aforistică: „Din totdeauna, Dumnezeu / A iubit și binecuvântat poeții... ” Autorul se simte astfel binecuvântat și hăruit de Dumnezeu, venit în lume cu o menire sfântă: de a dărui bucurie și mângâiere, pentru că: „Ochii poetului sunt limpezi ca lumina”, și: „Poemele mele sunt o binecuvântare și armonie / De clipe dulci și fericire, / O cerească mântuire / Pe care le-a binecuvântat Dumnezeu / În drumul către cerul sfânt, urcând”. O astfel de conștientizare a misiunii sale poetice este destul de îndrăzneață. 
  
În unele cazuri, în continuarea sau în finalul poeziilor, autorul adaugă și câteva fraze prin care explică gestul său de dăruire către oameni, determinarea și ceea ce îl îndeamnă să-i ierte și să le ceară iertare, îndemnându-i la pocăință și rugându-se pentru ei. 
  
După această mărturisire, autorul își propune, ca un fel de program spiritual: „Voi face din mine o mare / Cu țărmuri noi de vis, luminate de stele. / Străjer voi pune steaua polară / Muza iubirii gândurilor mele. // Voi înălța un cântec fermecat / Plutind pe valuri de nori și de stele, / Pentru mine și vântul de-afară / Rătăcind amândoi de gânduri amare. ” (Voi face). 
  
În acest proiect generos destinat oamenilor, poetul visează o lume mai bună în care el să aibă un rol important, putând transforma viața în una suportabilă: „ Voi face ca pâinea să fie mai mare / Spicul de grâu auriu să fie mai înalt, / Cu bobul mare pentru fiecare, / Bogăția țării să fie în hambare. // Să nu ducă lipsă copiii de mâncare / Voi face ca gingașa mea lună / Să-mi lumineze cărările înguste / Ca noi să putem să lucrăm împreună” (Voi face). 
  
Apetența poetului pentru universul ceresc este notorie. Aproape în fiecare poezie el visează să călătorească printre luceferi: „Iubirea mă poartă printre stele / Ce se rotesc ca într-un joc de artificii / Voi pleca pe veci să fiu printre ele / O viață nemuritoare să am ca luceferii” (Printre stele călător). 
  
Multe poezii sunt adresate iubitei, cu apelativele de rigoare: „mireasa mea frumoasă „ mireasa mea în toate „floare-ncântătoare„ mândro „floarea curcubeului cel sfânt„ îngerul meu cu aripi luminate „Ricuțo” și multe altele. 
  
Uneori se înfiripă între ei un dialog, plin de dragoste chiar dacă pe cerul iubirii apar nori. O gamă întreagă de sentimente, așa cum numai între îndrăgostiți poate exista. în altă poezie, autorul mărturisește: ”Sunt un călător spre idealuri / Și merg grăbit cu pasul spre altar” (Sunt un călător). Pe de altă parte, conștient de efemeritatea vieții pământene, poetul spune: „Mă voi stinge, asta o știu mereu / În urma-mi va rămâne / O ploaie de stele pe cer / O lună mai tristă apune . / Doamne, mai lasă-mi un ceas de trăire / În calendarul sfânt al vieții, /în veșnicie” (O ploaie de stele). Această poezie este dedicată autorului însuși. Și tot aici, autorul spune, în sens simbolistic: „Eu sunt violetul curcubeului, / Care înseamnă spirit de sacrificiu, / În violetul lui am steua mea norocoasă / Tăcută doamnă, moartea îmi bate la fereastră'’. (O ploaie de stele). 
  
Chiar și în poemele de dragoste, izvorăște ca un fluviu, dragostea de țară, de meleagul natal, de potecile, pădurea, livada de cireși și florile de trandafir. 
  
Iubirea ia chipurile Antigonei, Ricuței, Ilincăi, Frosinei, Suzanei, femei iubite și respectate de poet, care i-au lăsat în suflet amintiri duioase. Ele sunt muzele care i-au inspirat versuri nostalgice și doruri care poartă numele lor. 
  
Femeia este pentru poet: ”floare de colț de pe muntele Ceahlău” (Viața trece-n fugă); femeia e ”duhul sfânt al frumuseții” (Primăvara); altădată spune: „Ești pentru mine a doua mea trăire / Ești viața, sfântă amintire” (Primăvara); „Ești lacrima cea sfântă și izvorul” (Singur pe lume); „frumoasa mea diamantină” (Te caut mereu), toate metaforele și toate epitetele nu sunt de ajuns ca să o cânte în vers. 
  
Un poem reprezentativ în acest sens este intitulat chiar „Antigona” - un fel de poveste în versuri a iubirii lor, cu final tragic, ca al eroinei lui Sofocle. 
  
Poetul este fascinat de cerul înstelat, de Carul Mare cu ale lui roți de foc, de luna plină care îi zâmbește, de stelele fermecate care îi dau sens vieții. Iar „soarele din pieptul meu/ mă arde răcoros" (O lumină plină pe cerul înstelat). 
  
Semnificativă pentru acest poet este predilecția pentru universul în care se simte în voie, hălăduind printre aștri, unde adeseori își întâlnește iubirea. El îi dedică lunii poeme lungi și romantice: „Lună plină, lună plină, curată stea, Răsări veșnic în același loc, Te duci pe căi de tine cunoscute. / Crăiasă zână, frumoasa mea, / În lungul tău drum, în liniștea nopții / Stelele zâmbesc și se pierd în noapte. /Mă ridic pe-o culme să văd o lumină și privirea-mi scapă. // Pe întinsul de stele, numărul îmi scapă. Tu-mi trimiți o rază, o rază a ta e sfântă, / Te ascunzi după un nor; / Stelele îmi cântă / Un cântec frumos, ce bine le șade /, Iar cântecul lor e vuiet de cascade. // Cerul dă lumină și scântei răsar.../ Plouă cu lumină pe case mai rar. / Una câte una stelele se strâng / Lângă luna blândă unde nu se frâng. ” (O lumină plină pe cerul înstelat). 
  
Plecarea, este un element constant în poezia acestui autor. Fie pe alte ținuturi, fie pe alte tărâmuri, plecarea este iminentă și el o așteaptă cu dor. E veșnic cu gândul la ea și doar gândul acesta îl ține pe loc, în mod paradoxal, dar îl și ajută să meargă mai departe. 
  
Dimensiunea spirituală este prezentă permanent și el recunoaște acest lucru: „Tu ești pâinea cerească și apa vie, / Înviorătoare și purtătoare de viață și de iubire, / Ești mântuirea sufletelor omenești / În veacul acesta și cel viitor ,,Ești cerul meu de stele sfânt strălucitor. / Doamne, dă-ne tuturor o viață nouă / Să facem numai bine pe pământ, / Mai luminați la minte // Ca niște stele / Din lume, Doamne să piară / Răutatea, ura și patimile grele. / Dă-mi așadar, bunule, harul tău, / Nu mă părăsi, ieși în căutarea mea, / Du¬-mă la oile turmei tale.../ Dăruiește-mi pocăință neștirbită / Și inimă îndurerată ca să pot porni / Cu tot sufletul în căutarea ta, Doamne, / Că fără tine, viață nu-i... ” (Credință vie). 
  
Poemele acestea au inflexiuni psalmodice și acea esență a credinței izvorâtă dintr-un suflet pur. 
  
Prin vers, poetul canalizează niște energii spre sufletele care au nevoie de ajutor și nu-L cunosc îndeajuns pe Dumnezeu. În ciuda faptului că iubește și este iubit, poetul se simte singur pe lume și nu-și găsește pacea: „Singur pe-o lume de dureri, / Sunt părăsit chiar și de steaua mea. / M-a tot chemat ca să rămân cu ea / De fiecare dată în vis se prefăcea. // Singur cu vorba ta caldă și bună, / De tine mă cuprinde dorul.../ Ești tot mai departe de iubita lună / Ești lacrima cea sfântă și izvorul” (Singur pe lume). 
  
Pe lângă așteptare și plecare, gândurile îl însoțesc pretutindeni pe autor: „Ce-s gândurile? Stoluri de cocori / Care străbat pe cer precum corăbii, / Pe care tu singur le stăpânești / Și care te-nsoțesc până să mori. // Gândurile? Prieteni fideli / Pe care îi ai o viață întreagă, / Pe care nu poți să-i înșeli / Și nu pot să te înșele niciodată” (Gânduri). 
  
Căutarea, chemarea, sunt și ele componente ale iubirii, ca și despărțirea și dorul și eminesciana rămânere: „Rămâi, iubito, în pajiștea cu flori / Să culegi buchete, gânduri. / Tu să le dai la cântători / Viața să-ți fie ușoară / Scăldată-n rouă ce se lasă-n zori. // Rămâi, iubito, în lunca înverzită, / În flori mirositoare și cucii care-ți cântă. / Dar văd pe chipul tău frumos / O umbră de tristețe, ca o aripă frântă. / O! Te gândești, iubito, la mine tot mereu / Că fără mine-n viață / E din ce în ce mai greu. ” (Rămâi, iubito...) 
  
Iertarea are tot atâta importanță ca și chemarea și despărțirea: „Iartă-mă, iubito, azi / De tot calvarul fericirii; / Am tot dorit să nu te văd / Mereu cu lacrimi pe obraz. // În glasul tău atât de cunoscut / În ochii tăi văd razele de soare... / Îmi amintesc, iubito, că în tine am crezut / Că în ziua cea senină în mine pe loc moare. ” (Iartă-mă, iubito). 
  
Reiterând mitul lui Manole și al Anei lui, poetul îi declară iubitei: „Ești izvorul meșterului Manole / Curat și luminat ca două stele. // Ești mănăstirea sfântă clădită de Manole / În veacurile toate va dăinui iubirea.../ Temelia iubirii curate... ” (În ochii iubitei). 
  
Desigur din tot acest tablou idilic al iubirii, nu putea lipsi Visul: „Mi-ai lăsat un vis frumos și o rază de soare / Cântecul ți-l aud mai trist și văd / Gânduri, păsări mari călătoare / Pe cerul primitor al întâmplării. ” (Mi-ai lăsat un vis). 
  
Durerea este o altă dimensiune a liricii acestui autor. Ea poate lua diferite forme și are nuanțe nenumărate, fie din pricina iubirii neîmpărtășite, fie că e neînțeles, fie că este invidiat de unii. În compensație, poetul este: „Cu tine în suflet Doamne!.../ Sunt mai bun, iertător și darnic... ” (Durerea mea). 
  
Pierderea este la fel de dureroasă pentru poet și-i pricinuiește tristețe și îngândurare: „O, Doamne, iubirea-i risipită / Și port durerea în pieptul meu demult.../ S-a preschimbat iubirea pătimașă / De când te-ai dus și urma ta o simt ” (Te-ai dus). 
  
În palmaresul iubirii apare și Gelozia, în poezia cu acest titlu: ”Îți văd privirea nepăsătoare, / Am strâns dureri aproape ca un munte, / Te urăsc pe tine și te iert de toate / Și plec să nu mai văd, să nu aud cuvinte; / Mă arunc în valurile înspumate, sfinte ”. 
  
Și bineînțeles, după pierdere urmează Singurătatea - ca stare existențială: „A clipit o clipă zarea / Ca un ochi sticlos de zimbru. / Nu mă vrea, nu mă dorește / Și mă lasă singur, singur” (Singur, singur). 
  
Interesant de remarcat că, în pofida faptului că e părăsit, poetul, când se așează la masa de scris, în fața colii albe, nu se mai consideră singur: „M-am întors către hârtie / Albul ei frenetic tulbur, / Ea mă vrea, ea mă dorește. / Nu mai sunt, nu pot fi singur” (Singur, singur). 
  
Există și imagini romantice, de pastel, cu metafore proaspete. În poezia ..Lebăda albă”, apa e „limpede de iubire”, o lebădă aleargă în neștire, luna lasă pe lac umbre adânci, luceafărul îi vorbește, soarele, printre sălcii, aruncă raze ș.a. 
  
Poezia „Inimă vie” este dedicată lui Mihai Eminescu, pe care îl consideră fratele său: „Am inima o pajiște pictată / Cu trandafiri îmbobociți, frumoși. / Îți dăruiesc, o, frate Eminescu, / Lumină sfântă veșnică să ai / Să-ți lumineze anii întunecoși. / Tu ești lumină, câmp mănos, Izvorul sfânt veșnic luminos, / Ești sfânta masă / A sfântului altar. Ție, Eminescu, / Ți-l dăruiesc în dar; / Ție cel sfânt / Ție fără pereche. // Eminescu, îmi ești lumină / Ce luminezi pământul sfânt, / Ești inima mea vie, / Inimă și scut, / Leagăn de legende”. 
  
Ca și Eminescu, autorul de față iubește pădurea, unde se refugiază adeseori să-și răcorească inima: „Ești gătită-n primăvară, / Vântul s-a oprit afară, / Iarba a crescut pe șes / Oile pasc iarbă grasă, / Mândra mea-i tot mai aleasă ” (Pădure, dragă pădure). 
  
În ton elegiac este și poezia „Neliniște”: „Din amintiri încet se țese / Pânza timpului trecut, / Barca gândurilor mele / Lin mă poartă trist și mut. // Marea se frământă-n valuri / Și lovește în catarg. / Gânduri triste, valuri negre, / Mă ademenesc spre larg. // Totul geme de furtună / Iar neliniștea cuprinde / Toată marea-i numai spumă, / Mă înghite, mă surprinde, / Și în suflet mi se-ntinde. // Scânteind ca o stea, catargul / Nopții cântece-i închină, / Raza soarelui din lună, / Dar neliniștea dispare / Marea valul și-l alină. // Amintirile răzlețe / Se destramă sub cuvânt / Noaptea visele strunește / Și mă poartă spre mormânt”. 
  
Firea poetului, cu toate acestea, este înclinată spre visare, spre imagini frumoase și vise pline de speranță: „O, Doamne, ce miros de cimbru / E în sfânta ta odaie! / În suflet mi-ai picurat iubire și lumină.../ Viața mea-i veșnică și plină / De vise sfinte din odaie. // Sfânta mea vară, m-ai lăsat singur în livadă.../ Îți trimit salutul meu de fericire, / Buchete de iubire în cascadă, / O, livada mea, bogată fericire...” (Vara). 
  
Compasiunea, spiritul de caritate reies din poezia „Copiii străzii”: „Am întâlnit în gara mare Copiii străzii în straie murdare / Flămânzi și goi, acolo între gunoaie, / Lipsiți de mângâierea mamei și-a ei chemare. (...) // Voi sunteți fără de speranță / Și fără de iubire din partea nimănui; / Vă închin speranțe mari, noblețe / Pentru copiii străzii ce în grabă o trecui. / Strămoșii noștri n-au văzut așa / Și nici pe străzi adormind copii... / Veniți acum să vedeți durerea / Unor copii cu inimi mari ce boala-i mistuie.” 
  
Nu sunt uitați nici Martirii țării, cărora autorul le dedică poeme. Cu tot romantismul său, poetul nu uită de jafurile care se comit în țară prin tăierea și vinderea pădurilor seculare, pentru îmbogățirea câtorva corupți: „Ascult cum cad pădurile de brad și de stejar, / Pentru fiecare brad tăiat, tresar / Cu ucigătoare drujbe, taie pădurea, o fură / Cu întunecata-i minte, nu se gândesc / Că tinerețea pădurii se crește în mulți ani? / Cu nepăsare și mafia pădurii / Când vin cu banda, despică pădurea / În urma pădurii rămân tu ani și bolovani...” (Pădurile țării mele). 
  
Imaginea României este personificată într-o fată frumoasă, pe care poetul o cere de soție: „Românie dragă, cu tine mă însor! / Românie dragă, fericit mă simt - / Strânge-mă de mână, strânge-mă la piept / Că ai brațe moi, simt că nu mai pot” pentru ca în final, să spună: „Dă-ne Doamne, pace pe pământul nostru! / Fă-ne Doamne pace pe pământ și-n cer! / Românie dragă, fără tine pier! ” (Românie, dragă). 
  
O poezie profund patriotică este „Am încredere” - care cucerește prin simplitate și sinceritate: ”Am încredere în bobul răsărit, / În rădăcinile acestui pământ, / Am încredere în anotimpul vieții, / În viața de apoi; să vă iubiți nepoții. // Am încredere în spiritul mâinilor, / Al brațelor tale de granit, / Încredere în sfântul pământ / Ce îl slăvim din generație în generație. / O, Doamne, mai vino pe pământ! / Te apărăm din suflet și te cânt; / Iubirea noastră-i sfântă, / Ți-o dăruiesc ție, patrie! / Am încredere în brațele țării, / Ale celor ce vor veni curând. / Demni de o patrie nouă / Să n-o lăsați nimănui, s-o apărați oricând. // Am încredere în patria străbună, statornică, / Vegheată mereu de falnicii Carpați. / Pe frumoasa și sfânta mea patrie, / Demnă, eroică, liberă, cu drag s-o apărați,, / Granițele țării pe mâini străine / În veci să nu le lăsați”. 
  
In spiritul poeziei atât de cunoscute „Mai am un singur dor”, Nicolae Mărunțelu scrie poezia „Lăsați-mă”, aproximativ cu același conținut: „Lăsați-mă aici, să mor / În lunca înverzită, / De glasul ei mi-e tare dor, / De glasul mierlei care cântă. // Lăsați-mă în deal la vie / De rodul ei, mi-e tare dor, / Ce ne mângâie sufletul / Cu un pahar roșu, e totul. / Mi-e dor de plaiul românesc / De bradul verde al munților, / Ce-i veșnic viu, nemuritor. / Eu n-am de gând să-mbătrănesc... / Să-ți amintești de mine, doică, / De voi muri, să nu mă plângi, / Că nu mai pot să mai suport / O greutate de pe piept / Și anii grei ce vin, îi văd. // (...) // Lăsați-mă să cânt duios / Un cântec dulce iubitor / Ce l-am cântat de multe ori / Iubitei mele la izvor. // Mi-e dor de dealuri aplecate, / De chipul dulce iubitor, / De oile ce pasc de zor, / Pe muntele mai primitor, / Aici eu, doică, aș vrea să mor!” 
  
În tot volumul răzbate un aer de simțire curată, autentică, a unui poet care nu se mistifică și consideră sinceritatea, principala calitate a omului. 
  
CEZARINA ADAMESCU 
  
Referinţă Bibliografică:
ACOLO UNDE SE SCALDĂ SPERANȚA Nicolae Mărunțelu, Printre stele călător, Editura Info Rap Art, Galați, 2011 / Pompiliu Comsa : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3361, Anul X, 14 martie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Pompiliu Comsa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Pompiliu Comsa
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!