CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Istorisire >  





Puteți să mă ajutați cu un leu, vă rog?
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Poate nu plâng, dar mă doare. Poate nu spun,dar simt. Poate nu arăt, dar îmi pasă. Toți vrem, nu toți putem, nu toți riscăm, nu toți asumăm, nu toți suntem asumați, nu toți suntem urmați. Dar nu pot cosmetiza ce merge prost. Subiectul revine periodic în viața mea și îl tot împing, poate-poate cândva voi întâlni o situație care mă va face să înțeleg. E drept, nu văd cum aș putea experimenta pe pielea mea sărăcia din moment ce e atât de clar că trăim într-o lume a abundenței. În trecut, de câte ori mi s-a dat ocazia să observ acel tipar de mentalitate, am reprimat fără drept de recurs sentimentul de aversiune instinctivă față de acest tip de oameni, acuzându-mă de lipsa de compasiune, de exces de ego, de noroc poate, de poziția astrelor în secunda în care mi s-a tăiat cordonul ombilical, pentru faptul că entități spirituale îmi împărtășesc din înțelepciunea lor și pentru că simt cum Dumnezeu mă iubește. A fost o perioadă în care mă învinuiam pentru orice îmi provoca plăcere de la îmbrățișarea unui copac până la lectura unei pagini de literatură bună. De la stat la umbră ziua în amiaza mare până la a scrie ceva care să placă câtor mai mulți. Îmi amintesc de alte perioade în care locuiam la Galați și deși eram prea mic să am noțiunea banului, înțelegeam instinctiv că ceva nu e în regulă cu improvizațiile, cu lucrurile făcute pe jumătate, de proasta calitate și cu oamenii pentru care aș folosi aceeași expresie, dar mi-e rușine. Mă distanțam automat de copiii care descopereau înjurăturile și fumatul. Înca am acele imagini întipărite în minte și tot nu înțeleg de ce preferam o partidă de fotbal care se lăsa cu clasica chelfăneală de la mama cu fumatul prin grădină. Poate pentru că fotbalul era combinat cu bucățile de mămăligă unse cu untură sau marmeladă, date cu distincție tuturor de mama unui prieten. Nici nu știu cum am făcut pasul spre sentimentul de vinovăție ce făcea să îmi tremure respirația, să îmi vibreze pieptul și să transpir (nu de la cele 25°) când mă opream la semafor pe Domnească într-o decapotabilă roșie, singur în mașină cu un pic de jazz instrumental în surdină, forțându-mă să nu mă uit în dreapta, dar simțind privirile oamenilor înghesuiți ca sardinele în troleul ce aștepta lângă mine schimbarea culorii. Din nou sentimentul de neintegrare socială. Nu aparțineam nici decapotabilei, nici troleului și totuși eram acolo. După hărmălaia din Dcembrie am plecat de mai multe ori peste hotare, fiind convins că societatea din România e de vină. Am plecat și am început să înțeleg mai multe. Și încet și furtunos; și cu depresii și cu bucurii; și cu trezire spirituală și cu tendințe sinucigase. Greu am ajuns la următoarea concluzie: lipsa banilor din viata celorlalți e doar un rezultat la care nu am nici o obligație să mă aliniez. Săreăcia e o stare de spirit pe care o alegi deliberat. Sărăcia înseamnă nu numai o sărăcie financiară, ci o sărăcie a minții care duce inevitabil la o sărăcie a spiritului. Toți suntem Dumnezeu. Din punct de vedere strict economic, părerea mea e că bunăstarea financiară este rezultatul unei mentalități superioare, a unui stil de viață responsabil și a unei productivități de care beneficiază societatea. Refuz să mă simt vinovat că mor copiii de sete în Africa, ci aleg să mă simt responsabil. Aleg să reacționez corect la informațiile pe care le atrag, identificându-mă cu ele și curățindu-le așa cum am aflat că obține rezultate dr. Ihaleakala Hew Len (metoda cu care rezonez în perioada asta). Aleg să contribui la ridicarea vibrațiilor Terrei, fără să mă las învălmășit de alegerile celorlalți. Luând de la bogați, așa cum face Franța, în condițiile în care săracii nu reușesc să își depășească statutul, înseamnă un dezechilibru economic care îi va afecta pe termen lung pe toți. Pentru că, oricât de crud sună, săracii nu știu ce să facă cu banii, pe când bogații mențin un echilibru pe măsură ce fac acești bani. Există un mit conform căruia săracii sunt săraci pentru că există undeva niște bogați care îi exploatează. Și, din cauza asta, instinctul oamenilor nemulțumiți de propriile venituri spune că dacă acei bogați ar fi mai puțin bogați, ei ar avea parte de mai multă bunăstare. Este o atitudine de victimă. Există o corelație directă între „cum gândesc eu și capacitatea pe care o am ca să evoluez” și „sărăcie”. Cică studiile făcute în mod explicit pe toate păturile sociale arată că doar direcționarea minții spre neajunsuri „ajută” subiecții să piarda 13 puncte de IQ și o paralizie la nivel cognitiv. Gândirea creativă este afectată, de asemenea și nivelul de relaționare cu membrii familiei, în special cu copiii. Pam, pam, paaaam. Mulțumim, Louise Hay, că ne explici cu atâta răbdare cum afirmațiile pozitive ne pot schimba radical viața atât de ușor, nouă și celor cu care interacționăm zi de zi. În plus, fiți atenți ce părere are domnul Muhammad Yunus, despre care nu am auzit nici eu până de curând dar care e total pe filmul meu: „Când vrem să ajutăm pe cei saraci, de obicei facem acte de caritate. Cei mai multi dintre noi folosim actele de caritate ca să nu recunoaștem problema sărăciei și să găsim o soluție la ea. Este o neasumare de responsabilitate. Caritatea, din păcate, nu este o soluție la eradicarea sărăciei. Caritatea nu face decât să perpetueze sărăcia luând inițiativa de la sărac. Îl sărăcim și mai tare, de fapt.” Intrebarea vine: cum poți crea o societate care să prospere, dacă nu luând de la bogați și oameni activi, care produc? Răspunsul este evident: învățându-i pe săraci să nu mai fie săraci. Pentru că dacă le dai bani, nu rezolvi decât de pe o zi pe alta problema. Vă amintiți de exemplul cu peștele și undița? Nu-i nimic mai evident decât modul în care toate drumurile duc la educație. Și bineînțeles că nu mă refer la educația ce se primește la școală, ci la cea pe care ți-o aplici când te cunoști mai bine pe tine însuți, iar cea mai buna metodă de a te cunoaște mai bine e meditația. Schimbarea începe de la nivel de individ, așa că fiecare gest pe care îl faceți e important, indiferent de direcție. 
  
Dar de la teorie să trec la practică, mai ales că țin propria mea viață de mână. Ionuț s-a născut într-o familie medie dintr-un orășel de provincie. N-a excelat la învățătură, n-a ieșit în evidență prin aptitudini deosebite, era unul din mulții copii români crescuți cu piftie, cu mingea de 35, cu eugenii și cu neajunsurile vieții. Părinții lui Ionuț nu se deosebeau cu nimic de ceilalți vecini și de alți părinți din România: maieul alb pătat de unsoare și de mâncare ai tatălui, berea la PET, Dacia reparată cu sârmă, porcul crescut la țară, jumări la borcan, telenovele, capot de diftină, haine cusute și răscusute, oală de ciorbă de 10 kilograme… Tatăl său încercase să îi insufle un pic de șmecherie de mic. Îi arăta țevile pe care le șutea de la fabrică și garajul construit pe domeniul statului, de care era foarte mândru, și îi spunea că în viață trebuie să te descurci, că nu te ajută nimeni dacă nu te ajuți singur. Iar Ionuț băgase la cap. Făcu în grabă liceul și apoi merse la oraș pentru a face TCM (Tehnologia Construcțiilor de Mașini, pentru cei cu facultăți la uman). Acolo văzu pentru prima oară o mașină mai nouă de zece ani și întâlni oameni care făceau baie (sau duș, cum se spunea la oraș) de mai multe ori pe săptămână. Lui Ionuț îi plăcu asta. Îi plăcu și viața în cămin, oameni de tot felul, învăță să își păzească mâncarea de colegi și să își aleagă prietena în funcție de pachetul pe care îl primește de acasă și alte trucuri care l-ar fi făcut mândru pe tatăl care purta același maieu pătat de 10 ani. Au trecut patru ani, Ionuț a terminat facultatea și și-a găsit un loc de muncă bun, la oraș, devenind mândria mamei și a tatălui. Periodic, veneau oameni de la el din oraș și îi băteau în geamul tramvaiului pe care îl conducea și îi spuneau același lucru: mi-a zis tac-tu că ești mare șef la tramvaie, bravo băi băiete! După încă patru ani, Ionuț deveni membru cu acte în regulă în partid și în sindicat, la îndemnul unor oameni de bine. Se simțea parte din ceva important, îi asculta cu admirație pe liderii partidului și aspira să ajungă și el mare într-o zi și să aibă o mașină nouă și o casă numai a lui. Anii trec și Ionuț nu bate pasul pe loc. A demisionat de la tramvaie și și-a făcut o firmă cu care câștigă licitații de stat pe la firmele unde colegii lui de partid sunt șefi. Dă înapoi o parte din bani, dar îi mai rămân și lui destui. După doi ani pășește țanțoș într-o reprezentanță auto și arată cu degetul spre un autobuz negru, scoate banii din sacoșă și e dezamăgit că nu poate pleca cu el pe loc. Primul drum îl făcu în orașul natal, sa îl vadă lumea. Ionuț se simți groaznic de mândru. Costumul lui ieftin, ceasul mare și aurit, cravata țipătoare, pantofii lucioși de piele, toate fură admirate întâi de părinți, apoi de vecini și în final de foștii colegi de școală, la cârciumă de cartier unde se strânseră auzind că a venit Ionuț de la oraș și dă de băut. Acolo, toți aflară că Ionuț e pe cai mari și mai are puțin și face milionul. Milionul! Toți plecară amărâți către casă, gândindu-se ce ar face ei dacă ar avea un milion. Ionuț se întoarse la muncă. Mai multe contracte, mai mulți bani, mai mulți prieteni, mai multe contracte, mai mulți bani, mai mulți prieteni, mai multe contracte, mai mulți bani. Au trecut patru ani de când făcea asta și se simțea mai puternic decât oricând. Sigur, trebuia să angajeze niște oameni, prieteni ai prietenilor care îi dădeau contracte, trebuia să dea bani înapoi, trebuia să ungă diverși potentați, dar treaba mergea, banii veneau, grijile erau mici. 
  
Și făcu și pasul cel mare. La un concurs de miss organizat de partid cunoscu o fată care abia împlinea 18 ani. Fuse dragoste la prima vedere pentru el și la o mașină și un apartament pentru ea. Pentru că Ionuț se îngrășase, nu știa să se îmbrace și nici să se poarte, dar fata avea de ales între el și întoarcerea la casa natală de chirpici și var. Așa că se căsătoriră, iar zvonurile că ea taxează 50€ scurtu încetară. Era o doamnă acum, nu se făcea să persiste asemenea mizerii. Lună de miere în Grecia și Italia, iubire mare, autobuz mare ca al lui, dar alb pentru ea, casă de jumătate de milion, cu 6 camere, doar pentru ei doi, serate cu invitați, cățeluș mic și pufos pentru ea. Reparat gardul mă-sii, cumpărat un coafor și un notariat pentru ea, trimis la școala de notari, pentru că de ce să dea bani altora când are acte de făcut? 
  
Trecură doi ani fericiți, și sentimental și financiar. Și apărură primele necazuri. Primele controale financiare, primele citații la DNA, primele întâlniri cu oamenii care controlau cu adevărat treburile. În biroul mic, de la etajul 9 dintr-un bloc sordid din Țiglina îl întâmpină o doamnă trecută binișor de 50 de ani, îmbrăcată fix ca mă-sa. Ea îl invită în birou la domnul general. Ionuț intră mirat și găsi un birou din lemn masiv, vechi de zeci de ani, și un bătrânel cu ochelari cu ramă groasă și cu un costum ponosit în spatele lui. Domnul general era cel care îi ghidase cariera de până acum a lui Ionuț. Firmele, contractele, afacerile, tot ce Ionuț crezuse că realizase pe cont propriu, toate erau opera domnului general cu ochelari și costum ponosit. Ionuț află că le putea păstra, ba chiar face și mai mulți bani dacă era ascultător. Dacă nu, justiția își va urma cursul. Ionuț dădu din cap și se întoarse la treabă. Mai multe contracte, mai mulți bani, mai mulți prieteni, mai multe contracte, mai mulți bani, mai mulți prieteni, mai multe contracte, mai mulți bani. Mai trecură doi ani. Primele 10 milioane. Prima mașină de lux. A treia casă. A patra oară când dădea cu subsemnatul la DNA. A doua nevastă fotomodel. Primul copil. Primul infarct ușor. Concediu. Somn mult. Ionuț merse din nou la biroul din blocul sordid din Țiglina, la domnul general cu ochelari și costum ponosit. Acolo află că nu, nu poate renunța la jocul ăsta. Trebuie să lucreze în continuare, mai multe contracte, mai mulți bani, altfel înfundă pușcăria. Ionuț ieși din biroul generalului abătut. Se gândi câteva zile și merse la un avocat să se sfătuiască cu privire la ce e de făcut. Avocatul vorbi de pușcărie, de faliment, de bani pierduți, de imposibilitatea de a mai face afaceri, pentru că generalul controla foarte multe, și nu era singurul care trăgea sfori. O jumătate de an umblă abătut, lucrând mai mult din inerție, evitând cât mai mult să dea ochii cu generalul sau cu colegii de la partid. Într-un final îl luă DNA-ul de pe stradă, pentru că generalul nu voia să riște să devină informator. 
  
Povestea lui Ionuț mă duce cu gândul la niște tineri pe care i-am cunoscut la Iași, acolo unde predau la o universitate. Sunt înconjurat zilnic de adolescenți veniți să capete o diplomă, deși nu au vreo atracție pentru domeniul ales. Cătălin şi Mihaela, sunt doi tineri foarte săraci, a căror viaţă s-a schimbat recent. Atunci, cei doi, aflaţi într-o situaţie extremă, fără bani de mâncare, s-au dus să ceară bani de la doi preoţi pe care i-au întâlnit pe stradă, prin față pe la Palas Mall. "Puteţi să mă ajutaţi cu un leu, vă rog?“, a sunat întrebarea lui Cătălin care le-a schimbat viaţa. Cei doi preoţi i-au întrebat pe tineri de ce au ajuns în această situaţie şi astfel au aflat povestea lor. Cătălin a avut un trai dur şi multe de înfruntat: a crescut pe străzi, a dormit în gări, sub poduri, a privit sărăcia în faţă şi a gustat din plin suferinţa. Mihaela, cu 7 ani mai tânără, a fost dată la un centru de plasament, împreună cu fraţii ei, părinţii neavând posibilitatea să-i crească. S-au întâlnit tot pe stradă, sub un pod, acum 6 ani. locuiesc într-o cameră din casa unui bătrân, care i-a primit gratuit în gazdă. Aflând că nu sunt căsătoriţi în faţa lui Dumnezeu, unul din preoţi le-a propus să se cunune în Biserică. Cei tineri au fost reticenţi, la început, din cauza lipsurilor financiare, dar până la urmă au acceptat. Preotul le-a găsit doi naşi. Aceştia au mobilizat organizaţiile tinerilor creştin-ortodocşi din ţară şi le-au făcut rost mirilor de haine, flori, mâncare şi tot ce era nevoie pentru o nuntă adevărată. Cei doi s-au unit apoi în faţa Altarului. Acum cei doi tineri îşi doresc un petec de pământ pentru a-şi putea construi o locuinţă a lor şi întregirea familiei cu câţiva copii. Este greu, dar sunt convinşi că vor reuşi. Pentru ei, timpul s-a comprimat, dar nu sunt singurii. Urna cu urme e plină. Să vă descriu o lacrimă de bucurie care se rostogolește pe obrazul zilei. Așa a reușit, de pildă, Connect-R care are grijă de un băieţel sărac. Cu el împarte pateurile cu brânză la micul dejun. Își aduce aminte că a trăit în sărăcie, povestea lui de viaţă fiind copleşitoare: ”Cred că în clasa a II-a sau a III-a, m-a scos doamna Marin în faţa clasei şi mi-a zis: «Ştefan, uite, am hotărât cu părinţii colegilor tăi să punem bani ca să îţi luăm nişte pantofiori, uniformă şi un ghiozdan». La un moment dat, mama păstra mălaiul că era foarte ieftin pe atunci şi făcea un fel de terci, era foarte lichid, mâncam dintr-ăla când nu aveam nimic. Dar au fost zile când nu a fost nici terciul ăla”, şi-a amintit el, într-un interviu. Deşi acele vremuri au apus, căci artistul e în toate topurile muzicale şi îşi poate permite orice aroganţă, el n-a uitat de unde a plecat. Dimpotrivă, a sărit în ajutorul unui copil sărac. ”El e State! Prietenul meu din colţ de la Ozana! În fiecare dimineaţă luăm «micul dejun» împreună, împărţim un pateu cu brânză, un ştrudel cu mere, dar şi câteva vorbe. El bea şi o Cola la cutie. State vine dintr-o familie cu mulţi copii, e cumva obligat prin natură să cerşească! Nu-i dau niciodată bani! În schimb mâncăm şi vorbim despre visuri! Îi povestesc părţi din viaţa mea şi lui îi place! Mă priveşte în ochi şi la un moment dat defocusează şi îşi imaginează că şi el poate, că şi el are o şansă!”. 
  
Sigur, sunt povești adevărate de viață, pe lângă care însă nu putem trece nepăsători. De sărăcie sunt afectați oameni din toate naționalitățile. În spatele fiecărei povești există oameni. Fiecare dintre oamenii aceștia au avut probleme, s-au luptat să treacă peste el. Unii au reușit, alții nu. Trebuie să ne ajutăm unii pe ceilalți. Nu e bine să ne oprim la frontiere. Și să nu uitați, eu nu sunt fragil ca o floare, sunt fragil ca o bombă. Iar spovedanii pentry învinși nu prea scriu. 
  
Cu plecăciune, Pompiliu Comșa 
  
Referinţă Bibliografică:
Puteți să mă ajutați cu un leu, vă rog? / Pompiliu Comsa : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2980, Anul IX, 27 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Pompiliu Comsa : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Pompiliu Comsa
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!