CONFESIUNE – Vol. I
(XIV.)
"Ori, dacă fiara aceea s-a deosebit dintre toate celelalte ca fiind mama tuturor relelor, înfiripându-se cu năzuința îngerului care prin căderea-i avea să devină potrivnicul omenirii, lesne de înțeles, despre pătrunderea răutății, - sau, mai bine spus – înființarea acesteia, deodată cu preschimbarea potrivnică și pentru care iadul, s-a făcut tocmai pentru osânda celui care a sădit sămânța răului, deîmpreună cu ceilalți care o dată preschimbați, nu mai aveau cale de întoarcere. Iar însuși faptul acesta, că diavolii nu se mai pot întoarce la firea cea îngerească, avută dinainte, - chiar adăugând osânda ce le-a fost pregătită în iad, - cu atât mai mult, îi îndârjește împotriva omului, fiindcă omul se poate mântui – însă ei, niciodată. Pentru diavoli, nu mai există cale de întoarcere. Iadul, deci, a fost creat pentru diavoli. Pentru neascultarea lor, pentru îndârjirea lor, pentru potrivnicia lor, iadul este locul de osândă, veșnic, din care nu vor mai avea scăpare. O! Ce-a putut să facă neasemuita fiară, ca o floare între flori, Mândria!
.. Și atunci, dacă un astfel de înger a putut să cadă, când numai gândind, într-o clipă, potrivnicia, de-a putut astfel a se sădi chipul răutății, Lucifer preschimbându-și firea, devenind Satana, - dacă înainte de schimbarea aceasta, totul pe care-l avea, i se părea ca fiind nimic, ori, prea puțin, din râvna aceea de a avea totul, de a se pune mai presus de Dumnezeu, - dacă cinstea pe care o avea dinainte, nu-i era îndeajuns, - dacă bogăției cununii sale, fără pereche fiind, și nici chiar atunci, nu i se părea îndestulătoare! – Dacă toate acestea, avându-le, în toată agerimea lui, cu toată deosebirea lui, - și nici măcar acestea, n-au fost suficiente a-l ține precum a fost creat – ca bun, precum toate au fost bune, create de Dumnezeu, - și precum Creației însăși, nimic nu-i lipsea! - și el având același liber arbitru, aceeași libertate, - aceeași putere de alegere, de a urma poruncilor lui Dumnezeu, de a se supune Voinței lui Dumnezeu! - și cu toate acestea, cu toată slava aceea de dinainte, cu toată bogăția cununii sale, cu toată agerimea cu care era înzestrat, - o! Cum a putut să aducă Răul, să-l sădească și să-l înmulțească! Cum a putut da naștere în sine însuși, a unei asemenea Fiare, - deosebindu-se, cu adevărat, ca o floare, între flori!.. Cum a putut o floare ca aceea, să-și preschimbe lumina într-o întunecime, - bunătatea, pe-o răutate fără de margini, consumându-și ființa, devenind potrivnic și plin de ură, - cum a putut ca din slava cerească, să cuprindă necruțătoarea boală a slavei celei deșarte, pierzându-se către osânda cea veșnică, deîmpreună cu ceilalți care cădeau, urmându-i! O! Cum s-a adus Răutatea, - cu chipul acesteia, preschimbând frumusețea, într-o urâciune, întunecându-se, al fărădelegii! Și, atunci?!..
Din cel mai frumos înger, a devenit într-o clipă, hidoșenie plină de ură. S-a adus urâțenia în lume, întinăciunea și spurcăciunea. Pe cât era de plin de o inteligență greu de descris, pe atât de mult, a devenit într-o clipă, întunecat, pizmaș și viclean. S-a adus în lume, fărădelegea, cruzimea și răutatea. Ce mai este de spus, întru acestea, mormântule, prietene drag?! Mai poate fi spus, ceva, acestora înspăimântătoare aflări?!.. Ce poate fi spus atunci, omului? - și dacă ar ști - și dacă ar înțelege unele precum acestea, la ce i-ar folosi?! Ori, le-ar putea folosi, - sau tot mai mult, osândindu-se?!..
Tiranul din mine privește, cu ochii necruțători, printre crucile din cimitir, înspre fontanele lumii...
Mă trezii iarăși, oftând. Beteag, mă razim de-un nuc, și îngân, șoptind:
Ca o floare între flori, așa era ea, cea mai neasemuită fiară dintre toate: Mândria.”
[]
CONFESIUNE – Vol. I
2018 – 2019 ©Th3Mirr0r
