PLÂNGEREA ȘI TÂNGUIREA PATRIEI
*** XIV ***
“Patria, pe la IZVOD, mă cheamă pe-o Tăcere, la tânguirea-i,
Cum Sufletu-mi, pre-a Morții Limbe-‘i, subt Spada-I, stihuirea-i.
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
(mi-o-auz’ a-‘mi zîce, Patria, pe la IZVOD, pe unde tânguirea-i,
Dintr-un IZVOR, Tăcerea-I ce alt Izvor o arevarsă-o LIMBĂ;
Pre-a Morții Limbe, Spada-I, cum lacrima, din stihuirea-I,
Adânca-I Revărsare de mă-înToarnă cum o apreschimbă)
.Tăcere.
... Când Totul tace și împregiur, Nimicu-i, o-a-pătrunde,
O Liniște aparte-I cum poartă-înspre Adâncu-I;
Nemica sunt cum tot ce nu-i ce-i este-a fi, căci, unde,
Pe unde, oare, adormit-am, sub Oblâncu-I?!..
- Și cum de poposit-am, aice pe-unde nu-’s
Decât ceea ce-mi pare-a fi că sunt și-am spus?..
Că gura-mi, amuțit-a, cum Moartea, o vorbit-a,
Iar trupu-mi, împietrit-a, Tăcerea când sorbit-a
Șă nimenea, nu mi-o azîs unde-am ajuns...
Dar ce a mă așterne, aice unde fost-am
Numaidecât o clipă, ce o-alta a desprins,
Fără de alte-a cerne aceia-’n care-mi dam
O ultimă suflare, a liniștii coprins?!
Nemic a ști de mine cum tot a mă reda-m-a
’Tra Firei împletire, întru-a gândi că nu-’s
Decât tot ce mi-a prinde, ori cum mi-o destrăma,
Tăcere-a-mă cerca-va, de ce-’s precum o spus,
C’-aș fi precum mi-’i scris, orice o a vede-m-a,
De unde sunt și cui nemica-le-i adus,
Spre clipa-’i d’-altă Clipă, o păstra-m-a?!..
O! Moarteo, da’ cine-aș mai fi eu,
Aice, subt pământ, și-o Cruce, peste mine,
Fără de Patria-mi, iarba crescând mereu,
Și nucul drag în leagăn a mă ține?!..
O, Moarteo! Nimica n’-aș mai fi,
Fără de PreaBunul Dumnezeu!..
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
SLAVĂ ȚIE, IISUSE HRISTOASE, DUMNEZEULE!!!
O Gură-I Glasul Cel Stihuitor, cum PreaÎnalta-I CRUCE, Luminarea-I,
IZVORUL VIEȚII, A O LIMBA-I, ÎNȚELEPCIUNEA-I,
Pe la IZVOD, O A Revarsă. TĂCEREA-I cea mai mică picătură.
- Patria, sărmana, tânguind încetișor, Suflet de Român, ades acată –
Ce-’mi arde mie a-întrebe-o, cum de pe toate le-amuțea, TĂCEREA?!..
Departe-a lumei, sunt, să plâng și eu ușor, la toate ce-’mi arată,
Când a-’mi întinde mâna, o a-revarse spre un alt Izvodu-I, Zîcerea,
Cum cea mai mică-I picătura-I, dintr-o TĂCERE, alta, înșirată:
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
(mi-o-auz’ a-‘mi zîce, Patria, pe la IZVOD, pe unde tânguirea-i,
Dintr-un IZVOR, Tăcerea-I ce alt Izvor o arevarsă-o LIMBĂ;
Pre-a Morții Limbe, Spada-I, cum lacrima, din stihuirea-I,
Adânca-I Revărsare de mă-întoarnă cum o apreschimbă)
Patria, pe la IZVOD, mă cheamă pe-o Tăcere, la tânguirea-i,
Cum Sufletu-mi, pre-a Morții Limbe-‘i, subt Spada-I, stihuirea-i.
.Tăcere.
Mulți la vorbe, s-or priceapă, da’ la chietre, nicidecum,
Că mai chiatră-i chiatra ceia, care-o țîn în mâni, acum.
O atât-avere, am, precum palma, mi-o-acuprins-o,
Dintr-a-i plânsetului glas care n-am uitat nicicum,
Căci o-atăcere-’i toată, cum a-i fi din tot, ales,
Iară clipa-i doar o poartă spre Izvoru-i vers,
‘Tra revărsării scumpe de-adâncuri care țes
O limbă cum pre-a Limbei, din Izvodirea-i, ies,
Cum sânte glasuri mii, ori altele de-au mers
La sufletu-mi a-mi cate ce-a lumei o a les,
Din chietrele strivite, cari nu m-o-întrebe ce-s,
Cum nici a mi le-așterne pe unde-’i trec, pe drum,
- Iar colo, la răspântii, nime-a mai știe cum
Și nici de ce, ori dacă o ars ceva, acum,
Din urma-mi, a căta-va, când ce-o rămas, îi scrum...
O! Moarteo, da’ cine-aș mai fi eu,
Aice, subt pământ, și-o Cruce, peste mine,
Fără de Patria-mi, iarba crescând mereu,
Și nucul drag în leagăn a mă ține?!..
O, Moarteo! Nimica n’-aș mai fi,
Fără de PreaBunul Dumnezeu!..
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
Patria, pe la IZVOD, mă cheamă pe-o Tăcere, la tânguirea-i,
Cum Sufletu-mi, pre-a Morții Limbe-i, subt Spada-I, stihuirea-i.
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
(mi-o-auz’ a-‘mi zîce, Patria, pe la IZVOD, pe unde tânguirea-i,
Dintr-un IZVOR, Tăcerea-I ce alt Izvor o arevarsă-o LIMBĂ;
Pre-a Morții Limbe, Spada-I, cum lacrima, din stihuirea-I,
Adânca-I Revărsare de mă-înToarnă cum o apreschimbă)
.Tăcere.
... Când iastă chiatră tace și împregiur, Nimicu-i,
O Liniște aparte, mă poartă-înspre Adâncu-mi;
Mă aflu tot ce nu-’i ce-’i este-a fi, ca Tâlcu-I,
O vreme, de-adormit-am, eu tot ’tra colo, zacu-i,
Cum zîcerea-’i aceea pe unde ades, tăcui,
Un tot, nemicului, îndată de aruncu-mi
A-’mi asculta o clipă, Sufletu-’n iatacu-i,
Ca-’n plângerea aceea care-o tâlcui,
Pe subt Oblâncu-I, un vers, al nimănui...
- Și cum de poposit-am, aice pe-unde nu-’s
Decât numai ce-’mi par a fi și nici a mă-întreba
Dacă mai sunt și-am spus de oi mai ști ceva,
Când gura-mi, amuțit-a, într-a Tăcerii, dus,
Iar Moartea, de-o vorbit-a, la nimenea, de-o spus?!..
Or glasul, împietrit-a, nemicu-a s-a-întreba
De oare ce-o sorbit-a, cum totu’ o-a-zîce-va,
Precum aici s’-așterne un vers al cărui fost-am
Numaidecât o clipă, ce o-alta a desprins, –
Dar altu-’mi vină, dară, a cerne tot ce-i dam:
O ultimă suflare, blândă, de-o Liniște-acuprins...
O! Moarteo, da’ cine-aș mai fi eu,
Aice, subt pământ, și-o Cruce, peste mine,
Fără de Patria-mi, iarba crescând mereu,
Și nucul drag în leagăn a mă ține?!..
O, Moarteo! Nimica n’-aș mai fi,
Fără de PreaBunul Dumnezeu!..
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
.Tăcere.
Mulți la vorbe, s-or priceapă, da’ la chietre, nicidecum,
Că mai chiatră-‘i chiatra ceia, care-o țîn în mâni, acum.
O atât-putere am, precum palma, mi-o-adesprins-o,
Dintr-un glas tânguitor ’tra a nu-l uita nicicum,
Căci o-atăcere-i tot, cum inima, mi-o-aprins-o,
Cu stihu-i care-o poartă mereu pe-acelaș’ drum;
Acolo-am mas de-o vreme, unde Izvoru-’i vers,
’Tra revărsării scumpe de-adâncuri pe-unde ies
A Limbei, glasuri, mii, din Izvodirea-i rece,
Cum Spada-I pre a Morțîi ce-o altă LIMBĂ sece,
- Când totul, supt sorbirea-I, a vie cum o plece,
Ori strige cum muțească, de clipa-le a trece,
La sufletu-mi, a-mi cate averi ce o ales,
Din chietrele strivite, cari nu m-o-întrebe de-’s,
Cum nici a mi le-așterne unde petrec, acum,
Cu glasu-mi la răspântii, de nime-a știe cum
O clipă, fost-am eu, departe ca să fiu,
În lumea lor, da-într-alta, a nu rămâne ici,
Decât numai ce-’n palmă, iaca, o a țiu,
Că nu toți ar cunoaște-o, cum o-a zîce nici,
De ce s-o întrebat-a spre ce o a răspuns-a,
Ori cum o amuțît-a, la ce i-o a pătruns-a...
O! Moarteo, da’ cine-aș mai fi eu,
Aice, subt pământ, și-o Cruce, peste mine,
Fără de Patria-mi, iarba crescând mereu,
Și nucul drag în leagăn a mă ține?!..
O, Moarteo! Nimica n’-aș mai fi,
Fără de PreaBunul Dumnezeu!..
.Tăcere.
Suflete al meu, roagă-te:
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
(mi-o-auz’ a-‘mi zîce, Patria, pe la IZVOD, pe unde tânguirea-i,
Dintr-un IZVOR, Tăcerea-I ce alt Izvor o arevarsă-o LIMBĂ;
Pre-a Morții Limbe, Spada-I, cum lacrima, din stihuirea-I,
Adânca-I Revărsare de mă-înToarnă cum o apreschimbă)
.Tăcere.”
2018 ©Th3Mirr0r
