(1)
Pe malul râului,
Unde lumina albă-nchis
Se împleteşte cu umbre deformate
Pe albeaţa pietrelor
Din apele tulburi,
Lumea multicoloră
Emană un aer absurd,
Ca o mauritancă în zăpadă.
Cuiva îi pare picant,
Precum sarea în cafea.
Însă dacă
Inspiri aerul jilav
În pieptul plin
Sau
Încerci să deschizi ochii în soare,
Pătrunzând esenţa greşită
a raţiunii,
Atunci gâtul se sufocă
De la o tuse caustică.
Uită-te la lumea stupidă
Ca la cosmos,
Şi frigul nebuniei
Va arde ochii.
Ciuleşte urechile şi vei surzi.
Iar lumina în negru-alb
Cât ai clipi va deveni neagră-roşie,
Precum cafeaua în sânge
Şi mauritanca
În focul ...
(2)
Casa vibră
În timpul somnului de noapte
Fără niciun motiv aparent.
Poate că s-a smucit,
Aruncându-se în urma
Ţipetelor de despărţire ale berzelor.
Însă doar păcatele şi eu -
Greutate de neridicat, de neînvins,
Ca un adaos suplimentar
La gravitaţia pământului.
Berzele s-au topit în depărtări.
Iar casa a rămas.
De la o mişcare, aparent fără sens,
Dens
Au apărut crăpături în perete.
S-au ridicat învârtejit, împletite.
Din modelul lor apăru dintr-o dată
Conturul Maicii Domnului.
Şi-acum, în zorii zilei,
Mâna mea
Îşi ia zborul pentru o rugăciune.
Dar în apropierea inimii
Îngreunându-se, moare.
De vreme ce icoana n-are chip.
Nici ochi. Şi, totuşi,
Atât de puternic plânge
Prin ploile de toamnă...
(3)
Am avut noroc să trăiesc
Până când am înţeles
Melodiile jazz-ului.
Prin paleta de sunete
Să desenez un timp cu palma
Traseul imaginar al unui
Cântec fierbinte, tropical,
Aspru.
Trebuia să fie aşa
Pentru a visa mai puţin.
Pentru a nu mai avea poftă
Să ne întoarcem
La cele clasice.
La urma urmei, operele clasice
Te fac să priveşti îndărăt.
Şi te cheamă înapoi
În trecut, unde caii visează
În iarba de stepă.
Aici totul este mai uşor, orizontul e aproape de
strigătul ciorii de câmp
lângă care sufletul arde la sol.
Nu, totuşi ce bucurie
Din strâmtoarea strigătului disperat al ciorilor de câmp,
Brusc să rupi zăgazurile pentru
Lumea plină de spaţiu a cailor ! ..
(4)
Aş sta
Pe o verandă sticloasă
Aproape de mare
Şi să mă uit la orizont
Prin vânt şi vele.
N-aş asculta oamenii,
Ci pescăruşii,
Aşa de zgomotoşi,
Însă albi
Şi puri, ca însăşi natura.
Iar soarele şi-ar frânge
Razele de sticlă,
Creând din pete cu reflecţii de curcubeu
Un desen nemaiîntâlnit
de interferări multicolore.
Îmi vin în fire, însă, sub trăznete
şi bubuituri prelungi.
De fapt,
Stau pe o verandă sticloasă,
Aproape de mare,
Făcând schiţe despre
Fuziunile apei cu cerul...
(5)
Azi bătrânele
Sunt grase şi obraznice.
Iar din cei de odinioară,
Mici şi trişti,
Trecuţi prin focul războiului
Aproape că n-a mai rămas.
Moartea le-a scris
Şi le-a interzis
Să se amestece în lume
Aşa cum s-a interzis odată
Automobilul ,,Pobeda (Victoria),,.
Ce victorii mai erau
În satele văduvelor !...
Totuşi, automobilelor le-a fost mai uşor: Câtorva le-au mai rămas rarităţi -
Curăţate şi lustruite până la luciu,
Costisitoare.
Ultimele văduve rămase
Abia mai trăiesc în frig.
Memoria însăşi
Creionează,, nu feţele lor,
Ci zbârciturile, ridurile...
(6)
Iar pescăruşul chiar nu ştie
Că am de gând să-l desenez.
El prinsese cu aripa
Fluxul de aer.
Şi, pe valurile vântului,
Zboară deasupra orizontului -
Aşa că iată un surfing de păsări.
Interesant,
Dar oare există undeva
Tsunami de aer?
Aş fi dorit să zbor
Precum acest pescăruş,
Încât aşa de uşor
Să realizez irealizabilul
Pentru a vedea taina tainelor,
Pentru a mă uita, simplu,
La nemărginirea lumii.
Numai că, lângă mine, dintr-o dată
Un om, neaşteptat,
Îndreptă aparatul de fotografiat
Dorind să „dea clic pe”
Soţia sa, peisajul şi ţărmul stâncos.
La o parte!
În lături!
Nu vezi că fotografia opreşte
Mişcarea pescăruşului,
Îi frânge brusc zborul...
(7)
Cât de ciudat: „Tu” -
Îţi spun.
Tu despre tine însuţi
Spui „Eu”.
Mie, la fel, îmi zici „Tu”.
Pasămite,
Ne-am zăpăcit cu totul
În denotaţii.
Sau noi suntem un întreg.
Jocul cuvintelor similare.
Expresii ca reflecţii în oglindă,
Unde nu se ştie
Cine e cine.
Şi-atunci, dacă nu contează
Însemnătatea fiecăruia dintre noi în spaţiul, în care
Eu sunt doar eu,
Tu eşti doar tu, prin urmare, este
Posibil să ne aflăm
În epicentrul exploziei?
(8)
O seară-cenzor
Din nou a împrăştiat şpalturile
Frazelor, unite de muzica coroanelor Foşnitoare ale arborilor.
Păsări speriate
Se strânseseră, derutate, în stoluri,
Grăbindu-se să plece
Din umbrele reci de toamnă.
Cât ne asemănăm cu păsările.
Aşa şi noi, undeva, suntem
Dispersaţi şi neînţeleşi.
Pentru şleahticii îngâmfaţi
Poetul este o dărâmătură,
Un fir de nisip, e moloz.
Pentru mintea lor sunt accesibili aceia,
ale căror stihuri se numesc „texte”.
Astfel de poetaştri
Au rămas în Copacul Vieţii de Gogoaşă…
Şi, totuşi,
Ce reclamă Copacul ?
Grija noastră
De a rezista zborului
În întunericul nopţii,
Iar viaţa aceasta
Să o strămutăm în versuri.
Deşi, se pare, acest lucru
Nu este cea mai bună idee.
(9)
Cândva, adesea, el deveni eu
În vis,
În bizare şi
Morbide viziuni
Ale unui suflet sfâşiat
Şi tremurând de frică.
Păi, omu-ăsta cu nasul coroiat
A întruchipat groaza
coşmarurilor mele nocturne.
Mai ales că nu puteam înţelege
Ce tot vrea de la mine.
Uite că îmbătrânesc.
Alaltăieri în oglindă
L-am văzut aievea.
Ar ieşi
Că el aş fi eu.
Dar, iată, ieri
Deşi în aceeaşi oglindă privii,
Nu l-am mai văzut.
De-acolo se uita la mine
Un bătrân încărunţit.
Acum sunt în aşteptarea nopţii,
Pentru a mă vedea din nou
Pe mine, cel ştiut,
Măcar în vis...
(10)
Nu este clar de ce
Cineva a construit un pod
Fără să existe nici un râu.
...Şi, dacă râul,
Văzând golul de sub pod,
S-a speriat
Şi, pur şi simplu, a plecat undeva?
De fapt, podul atârna
Precum un monument ciudat
Al unor idei uitate şi de neînţeles.
Precum o cale către incertitudine,
În vremuri de neumblat,
Neunind nimic,
Nedespărţind pe nimeni,
Podul stătea spânzurat peste abis
Doar pentru el însuşi.
Pe el nu se perindă trecători,
Pe el nu se plimbă îndrăgostiţi,
Pentru că el este doar al meu.
Şi, totuşi, la alte dimensiuni
Acest pod, schiţă în alb şi negru,
Poate capta viitoarele curcubee...
(11)
Acest oraş
Este un imens furnicar,
Care a răsărit
În câmpia nepopulată
Din întâmplătorul vis
Al unui om.
Apoi sute de mii de oameni
Au recunoscut mirajul pe nisip.
De aceea fiecare şi-a adus
Propria cărămidă,
Şi-a bătut cuiul
Ca să crească biserici, case,
Şcoli, cetăţi,
Spitale şi... închisori.
Oraşul este doar un vis bolnav,
O utopie a sufletelor rănite,
Creată prin puzderia de mîini
În spaţii goale.
(12)
Nuia cu nuia, rămurică cu rămurică,
Ziua toată am dus, am purtat dintr-un loc
În altul, am aranjat, am îmbinat,
Am înnădit, am împletit
Căptuşind cuibarul cu puf.
Însufleţit de o construcţie ciudată,
Îmi păream mie însumi pasăre.
Şi se făcea în vis că termin de construit
Casa păsării, cu spinarea
Încovoiată de truda grea,
Că aripile se smulg, se desprind şi scapă,
Se deschid larg şi pornesc în goană spre
Înaltul cerului. Dacă sunt şoim,
Înseamnă că trebuie să zbor,
Iar dacă sunt înger,
Trebuie să înfăptuiesc minuni.
Numai că eu nu zbor niciunde
Şi nici nu fac minuni.
Cuibarul s-a fărâmiţat,
S-a năruit.
Din praful de var stins şi din frunze
Se ivi un bătrânel pădurar, care
Mormăi, încă buimac de somn:
Nu te mai preface, încetează!
Însă aci
Se transformă în vreascuri pentru foc.
M-am trezit...
Of, nu... e-n zadar !...
(13)
Pe fruntea cailor
Arde o stea,
Strălucind cu irizări de argint.
Însă caii
Îşi ating frunţile
Ca într-un sărut.
Ca şi cum stelele,
Pe care Universul le lasă să cadă
Pe frunţile bombate ale cailor,
Se sărută prin raze.
Aşa că iată
Cum caii îndrăgostiţi
Ştiu să se sărute,
Şi este aşa de rău pentru tine,
Care nu eşti decât un om.
Pentru că oamenii nu ştiu
Cum să devină co-tangenţi
Cu alte lumi...
Iar stelele nu le remarcă fruntea.
(14)
Te culci după miezul nopţii
Şi te trezeşti târziu.
Eşti o bufniţă.
Aşa mi-a spus odată
Un specialist renumit.
A avut dreptate.
În fapt, bufniţa este
Semnul nopţilor nedormite
Şi zborurilor tăcute printre stele.
Este diferită nu numai de mine,
Ci de întreg neamul meu
Cu suflet liric,
Şi de poporul Meu
Cu destin tragic.
Iată ca bufniţa strigă în întuneric.
Iar sufletul răspunse strigătului,
Un pic stins şi scurt.
Ştii, berzele şi privighetorile
Ne sunt oaspeţi cât le este cald.
Când vremea se face rece, pleacă.
Dar bufniţa rămâne
Permanent cu noi,
Ca un înţelept şi de pradă
Totem...
(15)
Când te uiţi la o femeie
Prin linia ploii,
Dintr-o dată, se pare că între voi creşte
Un perete de granit, tot mai sus.
De capricii nici cale întoarsă,
Nici mai multe întâlniri nu vor fi.
Te scufunzi încet în şuvoaiele
ruperii de Nori. N-ai nicio scăpare.
Dar
Trec câteva secunde,
Ceasuri sau veacuri,
Şi, poate, mii de ani.
Sezonul ploios trece,
Cum totul trece în această lume.
Şi, ca întotdeauna,
Întâlnirea avu loc.
Îi mărturiseşti ei, iubitei,
Toate suferinţele şi temerile tale.
Iar femeia zâmbeşte brusc trist
Şi spune liniştită:
Ştii,
Mai îngrozitor decât toate este
Să mă uit în ochii tăi
Printre lacrimi...
(16)
Clipa s-o opresc, mă deşir,
Mă zbat fără rost;
Şi-am rupt anevoiosul fir
A tot ce a fost.
Că deţin comanda credeam
Fugii din robii;
În van m-am grăbit, când treceam
Capătul Lumii...
Acolo sunt aceiaşi nori,
Stepe în lărgimi;
Şi munţi, şi râuri lângă flori,
Stânci pe înălţimi.
Pricepeam al artei secret
Poeme născând.
Şi peste umăr şevalet
Din aripi dansând...
La răscruce, din căutări
Renăşteam ca-n schit
Şi în expresivitate
Mă scăldam uimit...
----------------------------------
* Oleg Goncearenko este unul dintre cei mai premiaţi şi apreciaţi poeţi din literatura contemporană ucraineană. La ultimul congres internaţional al eminescologilor a prezentat tălmăcirea sa în ucraineană a poemului „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?” de Mihai Eminescu. Născut din mamă basarabeancă şi tată ucrainean (deşi este pe jumătate român, nu ştie limba română). Membru al Academy of International Interferences „Paul Polidor”, participant pe front ca jurnalist şi militar. La sfârşitul lunii mai 2016 Oleg Goncearenko a fost internat de urgenţă la spital, în acest moment poetul încercând cu greutate să-şi reia activitatea literară şi civică. (Precizare 22 iunie 2016).
