De ce mă las pradă acestei himere
ce-mi strânge în suflet doar dor de înalt,
când dinspre Zenit vine numai tăcere
sculptată-n Nadir într-un sfinx de bazalt ?
I-ascult necuvântul privindu-i muţenia
transmisă-ntr-un grai mie necunoscut
şi-ncep, pas cu pas, să descopăr sluţenia
cuvântului fără sfârşit şi-nceput.
Nu-s somn, nici trezii, doar iluzii în piatra,
ce-i simbol de veşnic cu chip albăstriu,
târziu părăsesc nemişcarea-i din Hatra,
tăcuta relicvă pierdută-n pustiu.
***
Ciclul "Poveşti din veac"
© ovidiu oana-pârâu
