CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Constiinta >  





Pe Drum spre Întâlnirea Echinocțiului de Toamnă
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Este o dimineața ploioasă de octombrie cu o zi înainte de echinocțiul de toamnă și mă aflu într-un tren care mă poartă alene către Sibiu, spre locul în care mă voi întâlni cu foștii colegi din Academia Tehnică Militară la aniversarea a douăzeci de ani de la absolvire. De fapt, nu am terminat facultatea în cadrul acestei unități militare de învățământ, fiindcă în cursul anului trei, mai precis, în primăvara lui 1990, m-am transferat la Universitatea Politehnică București pe care am absolvit-o doi ani mai târziu. Împrejurările în care am luat acea decizie de mutare au fost dintre cele mai tulburi, așa cum se prezintă și natura la care privesc prin fereastra stropită de ploaie a compartimentului în care mă aflu acum, când scriu aceste rânduri. Să nu credeți cumva că duc după mine un laptop, oriunde merg. Nicidecum, ci doar tastez rar la telefonul mobil, în ritmul liniștit al gândurilor ce îmi vin în minte evocând amintiri păstrate în adâncul memoriei din acele timpuri negre și lipsite de speranță ale comunismului. 
  
Pe colegii din Academie i-am cunoscut la începutul unui stagiu militar cu termen redus, adică vreo nouă luni, într-o cazarmă dispusă pe Șoseaua Olteniței în dreptul indicatorului de ieșire din București. Aceasta a fost perioada cea mai întunecată din viața mea, fiindcă am fost nevoit să îndur restricții absurde privind normele de hrană, îmbrăcăminte și cazare impuse de regim, în încercarea de strivire a demnității umane a românilor și demoralizare prin foame, frig și represiune a celor care ar fi îndrăznit să aibă speranța schimbării prin căderea celor care distrugeau sistematic identitatea „marii mase de supuși”. Însă, acesta a fost și timpul unei profunde metamorfoze interioare în urma căreia prioritățile vieții aveau să îmi fie schimbate radical. 
  
Răsfoind printre amintiri, rememorez cu o ironie amară iarna teribilă dintre anii 1986 - 1987, când mă aflam în respectiva unitate militară anterior menționată, temperatura exterioară ajungând frecvent la minus douăzeci de grade. Interiorul clădirii în care se afla batalionul din care făceam parte nefiind bine încălzit devenea un fel de frigider imens în care te apuca tremuratul de îndată ce intrai. Ca să vă imaginați cât de frig putea să fie, voi aminti faptul că pentru o perioadă de două luni de zile apa a înghețat pe conductele interioare ale clădirii, astfel încât pentru cei cinci sute de oameni din batalion mai rămăseseră doar patru robinete de la parter unde apa mai continua să curgă cu o presiune redusă pentru spălare și curățenie. În astfel de condiții era normal ca igiena să fie precară, iar disconfortul maxim. Colegii care locuiau în București aveau șansa de a pleca în scurte învoiri pentru a-și curăța îmbrăcămintea și să se spele. În schimb, pentru cei din provincie, iar eu făceam parte dintre aceștia; situația era de nesuportat. 
  
Îmi aduc aminte de marșurile nesfârșite, inclusiv pe timp de noapte, la capătul cărora mă aruncam murdar și epuizat pe o saltea tare ca scândura, de tragerile cu arma din poligon la care am fost silit să particip, deși timp de mai multe săptămâni am avut o febră de aproape patruzeci de grade în urma unei infecții a căilor respiratorii și a frigului de nesuportat, momente când la modul propriu am crezut că nu voi mai trăi. Nu pot uita nici istovitoarele gărzi cu schimb la trei ore desfășurate în perioada iernii, când de multe ori gândul sinuciderii mi-a surâs ca o alternativă plăcută față de un prezent pe care nu eram în stare să îl mai suport. 
  
Poate cel mai trist a fost sentimentul straniu al însingurării și efortul continuu de a ascunde ceea ce gândești, de a-ți tăinui revolta și ura împotriva „iluștrilor conducători”, precum și a acelor cadre militare, având un comportament brutal și lipsit de milă, puse drept comandanți peste niște tineri aflați la sfârșit de adolescență și început de maturitate. Acest ultim aspect mi s-a părut cel mai greu de justificat, chiar de neiertat, iar sentimentul nedreptății avea să mă conducă la o revoltă interioară și la o ură de nestins împotriva comunismului, a comandantului suprem și a acelui gen de armată destinată mai degrabă exterminării decât pregătirii militare autentice. 
  
De ce oare nu pot să uit acele impresii? De ce nu pot să le șterg cu buretele ca și cum nu ar fi fost? De ce pot reda cu atâta precizie aceste lucruri dureroase, ce m-au lovit puternic în forul interior? Nu am un răspuns clar, însă știu cu siguranță că mi-am propus să exprim toate acestea lucruri tocmai pentru a nu se mai repeta vreodată. 
  
Este un lucru barbar și criminal să atentezi asupra integrității ființei umane prin fapte și gesturi menite să îți deformeze conștiința interioară, să îți scadă sentimentul valorii personale și să îți distrugă nobilele idealuri pe care în mod normal fiecare dintre noi ar trebui să le aibă. Generațiile care au fost supuse tratamentului de „zombificare” s-au dovedit ulterior a fi lipsite de acea vitalitate necesară pentru refacerea României după schimbarea de regim din 1990. În plus, deformările de comportament produse în acea perioadă, precum și precaritatea sistemului educațional comunist, au împins pe tinerii din decada anilor '80 spre o inerție și un pasivism fatal, ce au permis continuarea dramei naționale în postcomunism. Lipsa de solidaritate atent inoculată de fostul regim a produs roade nefaste, dispărând cu totul sentimentul apartenenței la comunitate, accentuând egoismul și individualismul, precum și turnătoria celui de lângă tine, dacă a-i fi îndrăznit să gândești altfel decât normele trasate „de sus”. 
  
Referitor la acest ultim aspect, plecarea mea din Academia Tehnică Militară a fost rezultatul firesc și logic al „turnării” de persoane binevoitoare a faptului că deși eram student al unei facultăți militare, totuși, în fiecare zi de duminică mergeam la slujbele oficiate de regretatul părinte Galeriu la biserica Sfântul Silvestru din București. În plus, lucru relativ ușor de demonstrat prin percheziție, s-a dovedit faptul că purtam mereu asupra mea un articol religios, de regulă un Nou Testament redus ca dimensiuni sau o carte de rugăciuni. 
  
Pentru a fi mai precis, în vara anului 1988 în urma unui control de „rutină” înscenat de o patrulă a garnizoanei București, a fost identificat un student al Academiei Tehnice Militare având asupra sa un Nou Testament. După cercetările amănunțite ce au urmat, s-a stabilit că respectiva persoană prezenta carențe grave din punct de vedere ideologic prin faptul că nu și-a însușit concepția materialistă despre lume și viață, fiind profund religioasă și având credință în Dumnezeu. Prin urmare, măsurile de „represiune” au fost luate imediat, respectivul student fiind înlocuit din funcția de șef de grupă pe care o deținea, iar notele acordate la examen neavând voie să depășească cinci sau șase indiferent cât de bine s-ar fi prezentat, cu perspectiva imediată a exmatriculării pentru indisciplină și cu interdicția de a mai urma o altă formă de învățământ superior. 
  
Din fericire, tonul a fost ulterior înmuiat, dar presiunea a fost mare pentru a mă determina să cedez nervos și să fiu catalogat drept necorespunzător cu scopul de a nu fi acuzați ulterior cei care au dispus aceste măsuri. 
  
De ce îmi aduc aminte de toate aceste lucruri? De ce nu le pot „îngropa” pentru totdeauna? Care este cauza ascunsă ce le ridică la suprafață? Nu aș putea spune. Însă când privesc vremea mohorâtă de afară și ploaia dezlănțuită deasupra dealurilor din Breaza, locul unde am urmat cursurile liceului militar, îmi dau seama că într-un fel sau altul, toate aceste realități m-au determinat să mă îndrept către explorarea adâncimii condiției umane, spre investigarea fundamentelor parțial tenebroase și parțial luminoase ale adâncului sufletului omenesc, în încercarea disperată de a găsi o explicație și de a afla un răspuns valabil la întrebările fundamentale ale vieții. 
  
În ciuda multiplelor resentimente pe care le-am adunat, totuși, am căutat să elimin sentimentul de ură inspirat de acele vremuri dureroase și să explorez cât mai obiectiv criza de identitate din spațiul românesc ce durează de peste șaptezeci de ani. Cumva, am înțeles că orice dramă individuală nu reprezintă altceva decât o mică parte a unui scenariu întunecat extins la scara întregii colectivități. De aceea, extrapolând acest principiu, am înțeles că toate aceste experiențe au reprezentat o provocare pentru a adânci drumul cunoașterii de sine, precum și a realității din care fac parte. 
  
Însă timpul merge mai departe, așa cum și trenul în care mă aflu se strecoară în continuare printre munți. Chiar acum disting Caraimanul cu acea cruce imensă, ce aduce mereu aminte de jertfa de sânge a armatei române în timpul Primului Război Mondial. În spatele acestui pisc semeț se intuiește profilul vârfului Omu, un loc sacru pentru mine, fiindcă într-o noapte de toamnă din 1987, când am urcat pe acest masiv, am luat decizia de a crede până la capăt în Dumnezeu și de a-mi păstra vie flacăra speranței în mijlocul păgânismului ateu ce continua să își arunce umbra întunecată peste țară. 
  
Uneori mă întreb dacă toate aceste gânduri vor impresiona pe cineva? Dacă împărtășirea acestor trăiri va stârni un interes legat de înțelegerea unui timp pe care suntem obligați să îl descifrăm pentru a ne elibera definitiv de el? De fapt, intuiesc o anumită nevoie de a conștientiza până la capăt experiența vieții cu bunele și relele ei, și astfel, întâlnirea de douăzeci de ani cu acei colegi care au fost martori la lupta mea spirituală cu întunericul acelor vremuri, m-a determinat să scriu aceste rânduri și să le ofer publicului cititor. 
  
Nu peste mult timp voi ajunge la Brașov, locul în care m-am născut și în care mi-am petrecut copilăria. Va urma Codlea și Făgăraș, două bine-cunoscute localități din județul Brașov, iar după aceea Ucea, Avrig și Tălmaciu cu destinația finală a călătoriei de astăzi, și anume: Sibiu. Am plecat rememorând episoade dureroase din trecut, dar acum disting un sens mai larg, un cadru mai bogat ce îmi permite să zâmbesc cu condescendență tânărului de douăzeci de ani, care credea, conform elanului vârstei, că lumea poate fi schimbată și că lumina poate să străpungă întunericul. Să mă îndoiesc de acest lucru în clipa de față? Nu aș putea răspunde cu precizie, însă totuși, constat că deopotrivă cu rememorarea acelor timpuri, din adâncurile ființei revin la suprafață cu putere și acele nobile idealuri având aceeași prospețime plină de farmec. Da, cred că România va renaște, că teama și pasivitatea vor fi depășite, că un viitor frumos se află înaintea noastră și că depinde doar de noi ca toate acestea să prindă contur. Echinocțiul de toamnă ar putea reprezenta, prin urmare, ocazia nesperată a unui nou început! 
  
Referinţă Bibliografică:
Pe Drum spre Întâlnirea Echinocțiului de Toamnă / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3389, Anul X, 11 aprilie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!