CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Impact > Constiinta >  





Clipe Astrale din Universul Veșniciei
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
O stranie melancolie mă încearcă la finalul fiecărei zile pe măsură ce anul se derulează monoton pe cărarea veșniciei. Imagini din diferitele momente similare ale vieții îmi revin cu putere în fața ochilor uimiți ai minții. Retrăiesc clipe din copilărie, când simțeam mirosul puternic al pădurilor de brazi, acel amestec translucid de rășină revărsată din seva lor interioară. Sau mă văd din nou stând sub crengile unui arbore înalt, încercând să învăț din înțelepciunea străveche a naturii. De fapt, nimic nu îți conferă mai multă pace decât imaginea pădurii pline de verdeață, ce are darul de a-ți fixa în memorie impresii de neșters. 
  
Sunt clipe unice, pe lângă care trecem de multe ori nepăsători, iar alteori prea grăbiți pentru a le da atenție, momente când eternitatea pare să ne zâmbească binevoitor, în ciuda efemerității noastre. Sunt adieri diafane ale unei plăcute făgăduințe că ziua următoare va fi mai bună, mai plină de realizări și mai fericită, că tot ce este rău și încurcat s-a topit, iar un nou început îți stă în față de acum înainte. Nu este de mirare că mulți dintre noi încearcă în astfel de clipe să se gândească la schimbări majore ale vieții și să fie sinceri în dorința de a schimba tot ceea ce s-a dovedit a fi lipsit de sens și conținut. 
  
Pentru alte persoane, sfârșitul unei zile poate însemna retrăirea acelor fragmente de timp când erau încă alături de cei dragi și care, din diferite rațiuni, au dispărut din cercul celor apropiați, mai precis, fie au plecat de lângă noi în lumea cea mare, fie au trecut dincolo de orizontul acestui timp pe care îl trăim. Și atunci, experiența devine cumplit de dureroasă, chiar agonizantă, înnegurând viziunea pentru ceea ce va urma în noua zi. În realitate, nimic nu este mai descurajator decât să ai înaintea ta imaginea unei experiențe fericite, ce nu se va mai repeta vreodată. 
  
În urmă cu mai mulți ani am avut ocazia să mă plimb pe malurile pitorești ale lacului Leman, mai precis, să pot vizitez vechea cetate a Genevei. Decorul era splendid, imaginea munților proiectându-se maiestuos, dar protector asupra nenumăratelor așezări umane răspândite la poalele lor. În interiorul orașului erau făcute pregătiri pentru o apropiată sărbătoare, fapt vizibil printr-o mulțime de vitrine bogat împodobite și cu nenumărate instalații electrice, dintre cele mai ingenioase, dispuse de-a lungul străzilor principale ale cartierului medieval. 
  
Toate magazinele erau pline la refuz de persoane dornice să cumpere bogăția de mărfuri expuse, prețurile fiind accesibile pentru locuitorii orașului, însă destul de scumpe pentru turiștii aflați în acea perioadă. Cu toate acestea, o reținere interioară mă oprea să mă bucur de spiritul acelei sărbători, care se simțea prezintă în tot cuprinsul localității. Privind de la fereastra hotelului unde stăteam, observam mișcarea ordonată a oamenilor, plecând și venind, și încolonarea monotonă a mijloacelor de transport în comun, cu silueta lor inconfundabilă și cu ritmul lor bine reglat, asemenea unui ceas cu adevărat elvețian. 
  
Deși era o zi însorită presărată cu verdele pădurilor din împrejurime, așa cum îmi place, imagine ce îmi aduce mereu aminte de orașul meu natal Brașov, gândurile îmi rămâneau în zona orizontului „cenușiu”, fără a putea să mă desprind de impresia de sfârșit de ev ce îmi tulbura sufletul. În zadar mă plimbasem pe străzi, vizitasem magazine și încercasem să mă bucur de ceea ce era în jurul meu. Chiar și vizita pe la persoane cunoscute nu mi-a adus mai multă împăcare, fiindcă în cursul lungilor nopți, când nu puteam să dorm, retrăiam impresiile trecutului cu o nostalgie sfâșietoare. 
  
Cred că niciodată nu l-am înțeles mai bine pe Albert Camus decât în acea scurtă săptămână petrecută în Geneva, oraș al lui Ioan Calvin – omul credinței, dar și al lui Jean Jacque Rousseau – omul „ateismului luminat”, proiecția celui din urmă fiind mai puternică decât a primului în acelei urbe. Dileme fundamentale pe care oamenii încearcă mereu să le evite, îmi veneau cu putere în minte, până când durerea semnului de întrebare m-a contorsionat în neputința de a da un răspuns suficient de clar pentru a-mi liniști sufletul. 
  
În acea stare de apăsare am stat până în penultima zi a scurtului meu sejur, abia așteptând să mă întorc în țară. Cenușiul autohton mi se părea mai suportabil decât cel ascuns printre decorurile bine regizate ale opulentului oraș. Însă nu m-am lăsat până nu am ajuns la catedrala Sfântul Petru, pe care o vizitez ori de câte ori am ocazia să călătoresc pe acele meleaguri. Și din momentul în care am trecut de poarta înaltă și impozantă de la intrare, am simțit că o rază de lumină începea să se distingă la orizontul privirii mele. Atmosfera înălțătoare a acelui sanctuar era de natură să-mi înlăture impresiile discordante ale trăirilor confuze. 
  
Am înaintat cu reverență către zona altarului și m-am așezat pe o bancă în încercarea de a contempla măreția arhitecturală, care semăna izbitor cu interiorul Bisericii Negre din Brașov, locul fiind însă mult mai puternic luminat și mult mai plin de istorie. Deși zidurile erau lipsite de ornamente, blocuri mari de piatră distingându-se cu ușurință sub forma unei austerități similare pentru o fortăreață militare, senzația de siguranță se făcea imediat simțită, așa cum un dig puternic oprește năvălirea apelor mării la marginea uscatului. 
  
Abia în acel loc am putut să mă bucur de prezența în acele zile în vechea cetate a Genevei. Doar în acele clipe am observat, privind cu uimire către cupola ridicată la câțiva zeci de metri deasupra mea, cum cuvintele Bibliei prindeau viață și sens, iar îndoiala se năruia sub impactul credinței. Cenușiul pe care îl simțeam în oraș, nu putea să intre în acest Templu, iar bucuria lua locul întristării. 
  
Chiar în acele clipe am simțit că o oază de lumină s-a deschis în mijlocul întunericului ce mă împresura nemilos zi și noapte în mijlocul orașului, cu o putere greu de descris în cuvinte. Doar aici, groaza sfârșitului nu mă mai teroriza, finalul terestru având înțelesul unui nou început. Era ca și cum descoperisem o poartă deschisă către cer, prin care puteam discerne umbra eternității răsfrânte pe pământ. 
  
Intrând într-o capelă atașată încăperii principale a bisericii, nu mică mi-a fost mirarea când am remarcat pentru prima dată mesajul central înscris pe vitralii și gravat pe peretele din spatele unui mic amvon. Acesta era: „Post Tenebras Lux”, adică: „După întuneric va veni lumina!”. Pentru mine a fost un răspuns la tensiunea interioară pe care o simțeam de mai mulți ani, dar care atinsese un apogeu neașteptat în acea ocazie. 
  
Nu există o promisiune mai frumoasă pentru viitor, decât aceea că după întuneric cu siguranță va veni lumina, că binele, frumosul și adevărul în cele din urmă vor învinge brațele tentaculare ale abisului ce stă gata să ne înghită mereu. Că în cele din urmă credința că Dumnezeu există și El intervine pentru noi pentru a ne salva. Că Biblia nu reprezintă o minciună, sau un basm inventat, pentru „motivarea” maselor de oameni disperați ai pământului. Că nu suntem o specie condamnată la dispariție, ca indivizi și colectivitate, într-un timp mai lung sau mai scurt. 
  
De fapt, bucuria pe care am avut-o în biserica Sfântul Petru, m-a urmărit și după ce am părăsit acel loc sfânt, care în continuare se înălța mai presus decât toate celelalte clădiri ale orașului. Coborând către șoseaua de pe malul lacului, m-am oprit încă o dată pentru a privi turla impunătoare care străpungea ceața, norii și întunericul din jur, înțelegând încă o dată că sensul nostru nu poate fi înțeles decât în lumina credinței insuflate de puterea Sfântului Cuvânt. 
  
Evanghelia lui Iisus Hristos nu reprezintă o povestire relatată într-o carte alcătuită de oameni, ci ea este în primul rând, o experiență pe care orice om o poate trăi în conștiința sa, ca alternativă la disperarea, bucuria oarbă și dorința de petrecere a unei lumi ce se îndreaptă către neantul fără de întoarcere al neființei. Mesajul divin reprezintă singurul antidot împotriva neliniștii existențiale în fața întrebărilor fără răspuns, ce ne terorizează, mai mult sau mai puțin evident, conștiința. Și după trecerea acestei experiențe, am putut să retrăiesc pe deplin farmecul vremurilor de odinioară, când prospețimea tinereții și încrederea de la începutul vieții îmi confereau o bucurie durabilă și imaculată, asemenea picăturilor de ploaie căzând din cer într-o frumoasă noapte de primăvară. 
  
Referinţă Bibliografică:
Clipe Astrale din Universul Veșniciei / Octavian Lupu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3357, Anul X, 10 martie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Octavian Lupu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Octavian Lupu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!