Eu și frunza
Venea foșnind o frunză în urma mea,
în vântul care tocmai se iscase,
și parcă încerca ceva să-mi spună,
mi se jelea ceva anume parcă.
Eu m-am întors ca s-o ascult mai bine,
căci tocmai se oprise-n loc pierdută,
dar vântul se porni mai tare atunci să bată
și o duse-n zbor cu sine, fără milă.
În mine adânc au început să crească lacrimi,
iar cerul meu și-a tulburat seninul;
eu nu știam dacă pe frunză sau pe mine mă plângeam,
caci eu și frunza ne asemănam așa de bine!
