Scrisoare către o necunoscută
Ieri vântul era furios, sufla cu putere
smulgând frunze și flori fără milă,
înfășurându-se, năpustindu-se,
răscolind lucrurile, ducându-le…
Așa ajunse la ușa mea o hârtie
învechită și mototolită.
Am luat-o, am netezit-o
și am citit ce în ea era cuprins:
"Iubita mea,
Te aștept în locul de totdeauna,
te voi aștepta ziua întreagă
și noaptea următoare…și cea următoare…
și următoarele ce vor veni…
Și ca să mă feresc de frig, mă voi adăposti
sub o mantie de pământ și frunze,
culcat pe un pat căptușit cu gânduri
și dor…și speranță…
Primăverile, voi crede că te văd venind
îmbrăcată cu flori de aur și argint,
și din brațele împodobite lăsând să-ți cadă
trandafiri albi și roșii…aprinși…
Verile, când vântul se ghemuiește
în iarba verde și înaltă,
îmi va părea că te văd șezând,
făcându-ți cozi din părul tău de mătase.
Toamnele, cu fiecare ploaie ce plâng
ochii ei de umbre și neguri,
voi crede că sunt lacrimile tale de dor
ce udă corpul meu ce veghează.
Iar iernile, cu prima ninsoare ce cade,
voi crede că te văd venind îmbrăcată-n mireasă...
Iubita mea,
te aștept în locul de totdeauna,
până mă voi converti într-o mantie
de pământ și frunze moarte…
Iubita mea…"
Restul se pierdea, șters de vânt, de timp…
…sau de lacrimile plânse de cineva…
