CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Comentarii >  





VITALITATEA VERSULUI FRUMOS- maestrul Ion ANDREIȚĂ despre recentul meu volum de poezie. Cu înalt respect, maestre!!

 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Vitalitatea versului frumos   
  
Scriitorul Nicolaie Dincă scrie aşa cum simte, cum gândeşte, cum trăieşte; şi simte frumos, gândeşte frumos – şi trăieşte aşijderea. Cu naturaleţea şi vitalitatea olteanului sudist, care, dacă n-a avut şansa muntelui gorjean, are în schimb trăinicia repetabilei poveri a firului de iarbă, umbra amară a pelinului, răsuflarea fierbinte a miriştii eliberate de rodul pământului, răcoarea de sub streaşina Oltului. Parafrazându-l pe Dinu Săraru, se poate spune că Nicolaie Dincă, dacă a ratat clipa, a câştigat veşnicia. În egală măsură, sincer şi prudent (să ne amintim zisa olteanului de geniu Marin Sorescu: … „nu uitaţi că eu sunt suspicios ca un ţăran de la Dunăre”) după cum însuşi Imnul o afirmă: sincer şi bun pentru cin’ se ia cu mine bine; muşcător pentru cin’ se ia cu mine rău. Aceste însuşiri – şi încă multe, pe care le vom descoperi pe parcurs – i-au fost dăruite scriitorului de către ursitoare, într-o zi de început de Cireşar, acolo, la locul naşterii sale, în satul cu oameni frumoşi şi drepţi, Morunglav. Sunt însuşiri-zestre pe care oltenaşul le-a luat cu sine în lume, nu înainte de-a le fi adaptat, modelat, îmbunătăţit, înmulţit şi călit în creuzetul alchimiei sale sufleteşti. Însuşiri care au înflorit artistic în poezie, în proză, în teatru.   
Până la această oră, olteanul în vârstă de 48 de ani – slătinean şi poliţist de profesie, cu un master în Drept şi absolvent al Şcolii Populare de Artă Craiova, secţia Actorie – a scris şi publicat câteva volume de poezii („Atingerea muzei”, „(În)cântarea cuvintelor”, „Roua de lumină”, „Lumina dragostei”) un volum de poezie-proză („Fabule şi pamfletării”) un volum de proză scurtă („Vindecătorul de proşti”) un volum de teatru („Despre oameni şi câini”). Şi-a regizat propriile piese de teatru şi alte câteva ale altor autori( Caragiale, G. Feydeau), a jucat în ele – şi-n multe altele, ale altor autori contemporani ( Mihai Traista, Cornel Udrea etc.) dar și clasici, cum ar fi Shakespeare, Goldoni; talentul de actor l-a urcat pe scenă, alături de profesionişti ai teatrului: Claudiu Bleonț, Ștefan Cepoi , Bebe Cotimanis, Eugen Cristea, Tomi Cristin, Virginia Cociaș și mulți alții, pe scene multe din țară și din străinătate. În prezent face parte din trupa teatrală a Asociației culturale Olt Artis, al cărei Director artistic este.  
Dar cum astăzi avem în vedere recentul său volum de versuri „Parfum de speranţe” (Editura HOFFMAN, Caracal, 2017) să ne oprim asupra poeziei lui Nicolaie Dincă. Şi să spunem, mai întâi, că poeziile cuprinse în această carte sunt structurate în şase capitole, ca în şase elegante flacoane cu parfum de speranţe – parfum brut, curat; nu Eau de parfum! – care, la rându-le, oferă mostre valoroase pentru dorinţa fiecăruia; fiecare poezie, fiecare strofă, fiecare vers declanşând o infinitate de miresme. Este tocmai ceea ce-şi propune autorul, în chiar poezia ce deschide volumul, ca o ars poetica:  
  
Am adunat rubinele din stele,  
Văpăi de patimi din ochii de codane,  
Le-am pus furiş în versurile mele  
Să vă încânte cu note diafane.  
  
Am stors din zâmbet miez de bucurie,   
Din curcubee – fior de zări albastre,  
Le-am zugrăvit, cu suflet, pe hârtie,  
S-atingă strune în inimile voastre.   
  
Artă poetică, mărturisire de credinţă, dezvoltată rotund în poezia Poesis, pe care aş cita-o integral:  
  
Parfum de speranţe  
Şi pulberi de vise,  
Esenţe, nuanţe,  
În clepsidre închise,  
  
Dor ars de tăceri,  
Iluzii traduse,  
Gânduri, şoapte, păreri  
În slove transpuse,  
  
Rug viu sau sudalmă  
Şi altele-s versul;  
Când scrii, ţii în palmă   
Între universul,  
  
Îţi cântă cuvântul  
În culori dulci de-amurg,  
Te-nvălui cu vântul  
Şi te simţi Demiurg…  
  
Scobori din cer îngeri,  
Când scrii poezie,  
Să vindece-nfrângeri  
Cu ir de-ambrozie…  
  
Iar omul visează  
Prinzându-se-n mreajă,  
Când versul pictează  
Balsamul cu vrajă.  
  
Capitolul I – Anotimpurile dragostei – vorbeşte de la sine despre mireasma sentimentelor transmise: poezia iubirii. Un moment, am fost tentat să-l apropii pe Nicolaie Dincă de poeţii trubaduri ai Evului Mediu – şi de mai târziu. De apropiat l-am putea apropia, chiar şi cu uşoare comparaţii, dar de confundat, nu. Lăsând la o parte muzica ce-i însoţea, truverii îşi cântau creaţia la curţi regale şi sub balcoane nobile: poezii sentimentale, nostalgice, participarea afectivă fiind doar actoricească. Era o piesă (de teatru!) care se juca aidoma, de la un loc la altul, cu (uneori) mici modificări de text. Poezia de dragoste a lui Nicolaie Dincă este rodul unei trăiri strict personale, autentice, de la sentimentul difuz/confuz al mugurelului de început de vârstă, la întregul avatar de căutări şi împliniri, dezamăgiri şi satisfacţii, când abstracte, în ezoterism şi onirism, când (mai ales) concrete, carnale. Câteva exemple:  
O păstrez şi acum ascunsă în mine  
Şi sunt sigur că tot o iubesc  
Iar când pleca-voi pe cărări celeste,  
Tânăr şi veşnic, tot mai sper s-o-ntâlnesc.  
(Prima dragoste)  
  
Ca mai întotdeauna, în fragila şi tulburătoarea primă tinereţe, despărţirea vine pe aripi neprevăzute, de acolo de unde pândeşte neantul:  
Mâna mea a rămas întinsă.  
Tu plecaseşi…  
Ochii mei îţi urmăreau  
Prin ceaţa lacrimilor  
Mersul săltat de copilă  
Şi unduirea formei tale  
Departe… în zare…  
(Despărţire)   
  
Deşi, eroul liric – care lucrase ca un sculptor de sentimente – se întrecuse pe sine zugrăvindu-şi iubita, apropiind-o idealului său, încât nu rişti să te întrebi dacă nu cumva el s-a îndrăgostit de statuie, lăsând în plan secund modelul:   
Cu dalta minţii îţi sculptez lumina  
Cu palme oarbe te remodelez,  
Cu roua sufletului îţi spăl vina,  
Te gust cu dor flămând şi te pictez.  
(Creaţie)   
El nu ţine seama de acest pericol, şi-şi cântă înainte dorinţele, semn că poetul nu mai face temenele serafice, nu se mai lamentează, cercurile vârstei sale s-au împlinit în maturitate:  
Ca într-un joc, etern nesăvârşit,  
Te bântui ca un fur, ca o felină,  
Mi-e sufletul nebun şi e vrăjit  
De nurii tăi croiţi pe-o violină.  
(Iubire mută)  
  
Încăpăţânat ca un faun – urmaşul mai vechiului satyr din cortegiul lui Dionisos; fără a friza, însă, desfrânarea – poetul insistă, în continuare, în iubirea sa carnală. Deşi i-ar fi fost la îndemână, el se fereşte de spectaculosul ridicolului erotic:  
Ghicesc sub haine-ţi nurii de fecioară,  
Cu pielea caldă şi catifelată  
Şi te doresc nebun, ca prima oară,  
Şi ard de dor să mi te dărui toată.  
(Smaralde întunecate)   
  
Decorul poetic – cel ideatic şi cel formal, al expresiei artistice – este uneori de o fragilitate aidoma distanţei dintre agonie şi extaz. Iată o poezie superbă, pe această muchie de frumos, pe care aş asemui-o, într-un fel (onorant!) de Federico Garcia Lorca (în „Romancero gitano”):   
Ca un fur de iubire am să vin într-o noapte   
Şi-am să-ţi gust cu căldură sărutările toate;  
  
Şi-am să-ţi fur, să-mi sting pofta de cireşe pietroase,  
Fructul buzelor tale arămii şi gustoase;  
  
Te-aş lega cu iubire şi ţi-aş trimite sărutul  
Să-ţi cucerească obrajii, urechile, gâtul…  
  
Ţi-aş atinge, ca orbii, pielea caldă şi fină,  
Să-ţi descopăr cu palma trupul de violină.  
  
Sânii încinşi de doruri, pe rând ţi i-aş cuprinde,  
Să-i răcoresc, să-i mângâi cu buzele flămânde;  
  
Pe pielea de pe pântec – perdea catifelată,  
Ţi-aş pune şoapte, fluturi, şi-am s-o dezmierd pe toată.  
  
Apoi, nebun de pofte, am să-ţi urmez chemarea:  
Vulcanu-aprins din mine va stinge-n tine marea…  
(Cântec de noapte)   
  
Totuşi nu voi pune punct acestui prim şi substanţial capitol din cartea „Parfum de speranţe”, a lui Nicolaie Dincă, înainte de-a mai cita câteva perle din coroana aşezată pe fruntea femeii iubite:   
Aş vrea să plec şi aş mai vrea să stau…  
Mintea mă ceartă şi să plec îmi zice,  
Dar inima-mi se tânguie: Mai vreau!  
Şi n-am puterea de-a o contrazice.  
. . . . . . . . . . . . . . .  
Când îmi săruţi privirea cu străluciri de foc  
Şi mintea mea scorneşte idile tropicale,  
Atunci parfum şi flăcări şi gheaţă la un loc  
Se mistuie în mine şi-mi fumegă-n pocale.  
. . . . . . . . . . . . . . . . . .  
Şi mi-e dor şi te iubesc şi sufăr  
Şi-mi plouă ochii flori de nufăr.  
. . . . . . . . . . . . . .  
Eu sunt convins c-am renăscut din tine,  
M-ai zămislit din cântec şi visare,  
Iar dragostea ne-nalţă către soare  
În simfonii de şoapte cristaline.   
. . . . . . . . . . . . . .  
Ca să aprinzi văpaia în iubită  
Spune-i că ţi-e lumină, zi şi floare,  
Rupe-ţi iubirea-n două, ca pe-o pită,  
Şi dăruieşte-i partea cea mai mare.  
. . . . . . . . . . . . . . .  
Ţi-am lăsat la cingătoare  
Un crâmpei de dor, un drum…  
. . . . . . . . . . . . .  
Eu fără tine sunt farul părăsit  
Din golful trist al ţărmurilor ceţii  
. . . . . . . . . . . . . .  
În ziua-aceea, când va fi să pleci,  
Am să rog vântul să adaste-o clipă  
. . . . . . . . . . . . . . .  
Suntem vinovaţi de-o crimă:  
Moartea tinereţii noastre.   
  
Las cititorului plăcerea şi curiozitatea să descopere titlurile acestor poezii din Anotimpurile dragostei – şi să se bucure de integralitatea lor. Îl mai invit – un bonus! – să mediteze, pe îndelete, la nostalgica poezie Reîntâlnire.   
…Şi trecem, astfel, la cel de-al II-lea capitol al volumului: Alte nuanţe. Care, sigur, sunt tot nişte esenţe de parfum de speranţe, dar mai puternice, în care iubirea trăieşte răsturnarea anotimpului în toamnă – şi chiar mai mult decât atât: versul prinde contururi filozofice, întrebările trec în tulburătoarea dilemă a fi. Deocamdată, să cercetăm sentimentul poetic al iubirii în toamnă:  
  
Din nou perfida toamnă mi se strecoară-n suflet,   
Mă-nveşmântez în haina de frunză ruginită   
Şi plânge iar în mine, sinistră ca un urlet,  
Toată durerea mută din inima rănită  
  
Dar chiar şi în această situaţie dramatică:  
Sunt prins deja în scoarţe, mă simt stejar şi-s matur,  
Văd cum se scurge vremea şi cum îmi cresc puieţii,  
Dar când, în iarna vieţii, de dor am să am să mă satur,  
Am să mă-ntorc la tine prin roua dimineţii.  
(Nostalgie autumnală)   
  
Poetul se roagă, se tânguie:  
Du-te, toamnă – pasăre sărmană!  
Fugi în cer şi lasă-ne pe noi!  
Pe turnanta ta bacoviană  
Poate vine-o iarnă mai de soi…  
(Se petrece iar…)  
  
Nici iarna nu este, însă, mai generoasă cu iubirea poetului:  
Iarna asta maşteră şi rece  
Mi-a-ngheţat cărările spre tine;  
Zid de ger a pus să nu pot trece   
Şi furtuni polare de suspine.   
(Gând hibernal)   
  
Vin neguri dătătoare de angoasă, decor stresant, în zale de grimasă:  
Iubirea se sparge în cioburi de gheaţă  
Topindu-se-n neguri, fumuri şi ceaţă;  
Zâmbetul cald se preface-n grimasă,  
Spulberă-n gânduri chinuri de-angoasă.  
(Neguri)   
  
Poetul îşi alină, totuşi, supărarea din iubire – cedând, înţelept, anotimpul bucuriei copiilor, izbutind delicate şi frumoase versuri, proaspete, cu o notă de voioşie coşbuciană:  
Iarna-şi cerne-ncet făina  
Peste sat şi peste vale,  
Iar pe cer stinge lumina  
Văruind bătrâna cale.  
. . . . . . . . . .  
După prânz, spre sat coboară  
Zarvă dinspre derdeluş,  
Ţâncii fug pe ulicioară,  
Mamele-i strigă din uşi;  
  
Fac pe dealuri gălăgie   
De sperie curcile,  
Târlie după târlie  
Zboară ca nălucile;  
  
Unii fac moşi de zăpadă,  
Cu ochi magici din tăciuni  
Şi stârnesc atâta sfadă,  
Parcă-ar fi cete de huni…  
(Iarnă în sat)   
  
În următorul capitol – Pro patria – în dragostea întru iubirea şi apărarea gliei strămoşeşti, timbrul şi ideea poetică urcă în sunetul de bronz al clopotului de la biserica din satul natal. Luând asupră-şi vina unei naţii – ca Eminescu, în Epigonii – poetul atacă tarele actualităţii în imprecaţii sacerdotale:  
Despicând metafore cu dinţii,  
Într-un gest perfid, tulburător,  
Renegăm origini şi părinţii,  
Ca să fim pe placul tuturor.  
  
Nu contează sângele de mamă,  
Nu contează sângele de frate –   
Într-o castă care se destramă  
Moare şi ideea de dreptate.  
  
Ce-i aceea dragoste de ţară?  
Ce-i cu noţiunea de „popor”,  
Dacă patima imaginară  
Ne mai leagă inima de dor?  
  
Ce hidoşi gorgoni ne bântuiesc!  
Ce păcate, nemilos, plătim,  
Când pe cei ce spun că ne iubesc  
Şi ne iartă, noi îi pălmuim!  
(O dilemă)  
  
„Ce păcate plătim?” – se întreabă, îndurerat/indignat, poetul? Poate chiar pe cel aflat la temelia noastră ca români şi popor: osul rău – osul dacic – cum îl numea Înalt Prea Sfinţitul Serafim Joantă, Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Române pentru Germania şi Europa Occidentală; osul moştenit odată cu celelalte daruri lăsate de strămoşii noştri. De altfel, recunoaşte şi poetul:  
De peste două mii de ani  
Pe noi ne-apasă un blestem  
Vechi, de la daci, de la romani,  
Ai căror strănepoţi suntem.  
  
De la Cezar la Burebista,  
Primii celebri junghiaţi,  
De-atunci şi până-n ceasu-aista  
Parc-am fi dublu blestemaţi.  
(Blestemul românesc)   
  
Poezia Pro patria… – una din frumoasele poezii patriotice din literatura actuală – este o replică de adeziune şi solidaritate cu poeţi de talia talentului intransigent şi vertical. Mă gândesc la Nicolae Dan Fruntelată („Eu nu pot spune: Noapte bună, România, / Oriunde te-ai afla! / Pentru că tu nu te mai afli nicăieri / Decât, poate, în inima mea” – „Vina”, din volumul „Poeme de scris pe ziduri”). Mă gândesc la tulburătoarele poeme închinate iubirii de ţară, ale lui Corneliu Vadim Tudor (care, de altfel, îşi are, în parte, originea aici, tatăl său născându-se în satul Cherleşti, comuna Teslui-Olt; loc în care poetul a petrecut zile fericite de copilărie). Dar să ascultăm poezia lui Nicolaie Dincă:  
Nu pot, Patria mea, nu mai pot, Ţară,  
Să mai tac şi să rabd iar şi iar;  
Nu pot să mai tac după ce am văzut  
Cum te-au tranşat şi cum te-au vândut.  
  
Nu pot să mai tac, când ticăloşia  
S-a întins ca o pacoste peste România,  
Când conducătorii ei şi-au mâncat omenia.  
  
Cum să mai tac, când peste noapte  
Ţi-au înstrăinat hoţii avuţiile toate  
Şi ne-au spus nouă cu neobrăzare  
Că jaful acesta-i… privatizare!?  
  
Acum strig pentru Tine pân-or auzi  
Şi se vor alătura alte sute şi mii:  
„Patria e-n pericol, apăraţi-o cu pieptul,  
Când o pierd trădătorii, să-i gonim avem dreptul!…  
(Pro Patria)   
  
Acestei declaraţii patetice de iubire pentru patrie i se alătură o altă frumoasă poezie – Carpaţii:   
  
Se văd în zare munţii  
Cu tâmplele lor ninse,  
Albiţi de-atâtea veacuri,  
Bătrâni de-atâta dor…  
Carpaţii sunt părinţii  
Şi paznicii de vise,  
Stăpânii-acestor locuri,  
Zeii românilor.  
  
N-avem alţi fraţi pe lume –   
Bătrânii munţi şi marea  
Şi Dunărea mlădie  
Ne-au întărit tulpina;  
Sub paza lor se spune  
Că ne-am găsit cărarea;  
Ne ducem cu mândrie   
Spre viitor lumina.  
  
Dă, Doamne, să fim vrednici,  
Să nu cunoaştem teama,  
Pământul sfânt, străbunul,  
De lotri să-l ferim!  
Carpaţii celor veşnici  
Să nu le vindem coama –   
Mai bine pân’ la unul  
În luptă să murim!   
  
Capitolul Cioburi de vise – al IV-lea – este o luptă cu inerţia, cum ar fi spus Nicolae Labiş, căruia, de altfel, i s-ar putea dedica poezia Crez, din care citez:  
Înger crescut din coasta unui drac  
Îmi murmur clipa, respirând speranţă;  
Nimeni nu ştie ce eforturi fac  
Să-mi ţin oglinda firii în balanţă.  
  
Câţiva prieteni chiar au încercat,  
Nădăjduind că dragostea mă schimbă,  
Să-mi caute un leac de vindecat  
Şi mi-au extras otrava de sub limbă.   
  
Când vrut-am lumii-ntregi să-i fac pe plac,  
M-au luat unii de prost, alţii de frate;  
M-am lămurit că nu pot să-i împac,  
Că fac eforturi fără rezultate.  
  
De multe ori închid spre lume poarta,  
La Dumnezeu mă rog şi-ngenunchez,  
Să mă înveţe, desluşindu-mi soarta,  
Ce-i bine şi ce nu e să cutez.  
  
Mă rătăcisem şi credeam că-s dus,  
Nu mai ştiam dacă fac rău sau bine,  
Până când Vocea mi-a şoptit de sus:  
„Încearcă să te-ntorci adânc în tine!”.   
  
Iată şi „lupta cu inerţia”, într-o poezie chiar aşa numită: Lupta:  
Eu am sfâşiat trupul clipei cu dinţii,  
Cu ură, cu poftă, cu ghearele minţii,  
Decis să-i extrag toată seva şi slava,  
Să-i sorb ambrozia, să-i lepăd otrava.  
. . . . . . . . . . . . . . .  
Prea multe coclauri nevoit fui să bat,  
Să înving mii de piedici, când am vrut să răzbat;  
Nimic nu-mi fu prea lesne, ieftin sau neplătit –   
Numai sufletu-mi ştie câte rele-am păţit.  
  
Dacă viaţa-i o luptă, eu ales-am să lupt;  
În apele ei tulburi nu rezişti dedesubt.  
Am cerut foarte rar altora să m-ajute –   
Şi regret şi acum, dar regretele-s mute…  
  
În continuare, poetul filozofează pe marginea trecerii timpului:  
Se mai petrece încă un an din veac,  
Parcă aud cum i se stinge clipa –   
Abia mai mişcă obosit aripa,  
Învins de boala vremii fără leac.  
(Numărătorii de secunde)  
  
Context în care, Nicolaie Dincă se cercetează şi pe sine, în ipostaza de actor (şi încă un actor înnăscut, cu priză la textul dramatic şi la public:   
Traiectorii de cometă  
Nevăzute-n timp astral –   
Ne petrecem pe planetă  
Un act scurt, dar magistral.  
(Actorii)  
  
În sfârşit, amintind de „Glossa” eminesciană, un poem minunat, scris într-o zi de duminică din Postul Mare, încheie aceste Cioburi de vise:  
Lebede negre, lebede albe,  
Nopţile mele, zilele mele,  
Pe undele vieţii vin să se scalde  
Ca nişte nobile, vii caravele  
  
Lebede albe, lebede negre,  
Bunele mele, relele mele,  
Lângă lumină se-aşează de veghe:  
Lire plutinde sub valuri de stele.  
(Lebede)  
  
Din capitolul Noi şi Dumnezeu propun spre meditaţie câteva notaţii poetice:  
Unii ard mai amplu, mai intens,  
Alţii pâlpâie ca lumânarea –   
Dar compunem toţi un arc imens  
Peste timp, urmându-ne chemarea.  
(Râul vieţii)  
  
Când mă sfădesc cu gândurile mele,  
Doar Ţie, Doamne, mă mai confesez  
Rugându-te să îmi fereşti de rele  
Fiinţa, ce sub talpă Ţi-o aşez.  
(Rugă)  
  
Când viscolele vieţii cărările-ţi închid,  
Iar clipele de zâmbet se sparg ca de un zid,  
Năuc, fără vreo ţintă, cum mai rău nu se poate,  
Îţi porţi ca pe-o povară haina durerii-n spate.  
. . . . . . . . . . . . . . . . . .  
Cu-a Lui lumină-n suflet, gândind la Cele Sfinte,  
Mergi şi-ţi urmează drumul, cu Domnul înainte!  
(Printre mesteceni)   
  
Din ultimul capitol – În loc de final – aşadar, un final deschis, reţin ultima poezie care, alături de mărturisirea de credinţă (ars poetica) de la începutul volumului, încheie mesajul întregii cărţii: o urare generoasă, sănătoasă, ca un colind de An Nou:  
Anul Nou care-abia vine,  
Să v-aducă numai bine:  
Fericire, sănătate,  
Belşug şi noroc în toate,  
Nopţi şi zile liniştite,  
Toate visele-mplinite,  
Sărbători pline de soare  
Şi putere creatoare,  
În familii armonie,  
Pace-n suflet, bucurie,  
Gânduri bune, luminoase,  
Numai întâmplări frumoase –   
Şi să fiţi înconjuraţi  
Doar de oameni minunaţi!  
Eu am spus ce-aveam de spus;  
Dac-aveţi dorinţe-n plus,  
Să vi se-mplinească toate:  
La mulţi ani cu sănătate!  
(Urarea mea)  
  
…Cam aceasta este cartea Parfum de speranţe; acesta este creatorul ei, Nicolaie Dincă, într-o clipă de inspiraţie în care Cel de Sus a picat har divin în condeiul lui, împrospătându-i talentul şi vitalizându-i zicerea.   
În încheierea acestor consideraţii, aş caracteriza poeziile din acest volum, dar şi întreaga poezie a lui Nicolaie Dincă, drept vitalitatea versului frumos. O metaforă care nu-l cuprinde doar pe Nicolaie Dincă, ci şi pe noi, pe mulţi alţi trăitori în legea frumosului, a armoniei, dragostei şi preţuirii pentru ceea ce ne-a fost dat – şi ne înconjoară.   
  
Ion Andreriţă   
Scriitor și ziarist, membru al U.S.R. 
Referinţă Bibliografică:
VITALITATEA VERSULUI FRUMOS- maestrul Ion ANDREIȚĂ despre recentul meu volum de poezie. Cu înalt respect, maestre!! / Nicolaie Dincă : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2331, Anul VII, 19 mai 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Nicolaie Dincă : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolaie Dincă
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!