ÎN AUDIENȚĂ 

de Nicolaie Tony DINCĂ 

Am văzut încă de când a intrat că fierbea ca un cazan cu aburi. Avea undeva între 30 și 35 de ani și fusese dăruită de Mama Natură cu un corp aproape perfect, pe care se străduia să-l scoată, cât mai mult, în evidență. Pe scurt, era o apariție feminină surprinzătoare. 

Ca să-i mai ostoiesc agitația, am luat o mină calmă și am poftit-o să ia loc pe scaunul care era așezat în fața biroului meu. Am mai lăsat-o câteva secunde, să se acomodeze cu ambientul după care am întrebat-o cu voce caldă: 

—Cu ce vă pot fi de folos, doamnă? 

Și a început să turuie: 

—Domnu’ șef, am venit să fac o plângere împotriva nenorocitei ăleia de Ioana lui Coropișniță, bețivanca aia care șade în capul satului, că nu mai am trai în casă cu bărbatul meu datorită ei.(sic!) 

—De ce, doamnă? Ce vi s-a-ntâmplat? m-am interesat eu. 

—Păi, toată ziua și prin tot satul, mă face că sunt curvă și destrăbălată, că umblu din om în om (scuzați!) ca cucul din pom în pom (sic!), că soțul meu drag și scump e mai bătrân ca mine cu 20 de ani și nu mai are cu ce să mă liniștească, că d-aia umblu primenită și sulemenită prin sat, ca să găsesc pe vreunul să mă liniștească corespunzător, că sunt curvă, 

(asta v-am mai spus...), că nu e nimic de capul meu și multe alte de-astea, care nu pot să le mai suport și mă enervează la creierii capului de-mi vine să mor. 

—V-a zis ea toate astea, personal, direct și în public? am întrebat eu. 

—A, nu! a zis ea. Proasta asta a lui Coropișniță i-a spus lui Mariana lui Păsat 

—...?! 

—N-o cunoașteți?!... 

—Nu. 

—Aaaa!... e aia strâmbă care șade în spatele casei lui Mița lui Cașcarade, aia de vorbește ea ca proasta toată ziua și umblă cu pisicile cioilă după ea. 

—Mă rog, zic eu ca să-i scurtez explicațiile 

— Ei, putoarea asta i-a zis lui Mirela lui Papleacă... 

—Nici asta nu știu cine mai e. 

—E aia blondă și chioară de ochiul stâng, care șade lângă tanti Ruța lui Baibarac, aia care trăia cu popa Vasile ăl bătrân.... O știți? 

—Nu. 

—Aoleu, nimic nu știți!... și nesimțita aia i-a spus lui Ioana lui Răgălie. 

—A lui Răgălie?! 

—Da, domn’e! Aia care trăiește cu Costică Papacioace, poștașul. Șade pe lângă Marioara lu Babaonțu, care a fost gestionară la magazin la cooperație... 

—...?! 

—N-o știți nici p-asta?!... Bine. Deci, nemernica asta i-a spus prietenei mele, Mihaela lui Potârnichie, care mi-a spus mie, dar m-a rugat să nu spun că știu de la ea, că altfel nu mai poate afla nimic din ce vorbesc zdrențele alea despre mine. 

—Doamnă, stați puțin, să ne înțelegem! am întrerupt-o eu. Astea sunt doar bârfe. Pentru ca asemenea invective să constituie contravenție ele trebuie să vă fie adresate direct și în public. În plus, ar fi bine dacă am avea și un martor ocular în acest sens. 

—Păi de unde martor, domnu’ șef?!... că Mihaela nu vrea să se pună. Dar știu eu ce-am să fac. O să le înregistrez pe telefonul mobil. Păi să vedeți! Într-o zi m-a sunat Mariana lui Păsat să-mi spună ea mie că nu i-a spus ea Mirelei lui Papleacă și că de fapt, asta i-a spus Ioanei lui Răgălie, care aflase și de la fleoșcăita aia de Corina lui Bastârcă... 

— Bastârcă?!... 

— Da, aia care a ținut trei bărbați odată, și s-a măritat cu ăla al lui Guguștiuc, că l-a găsit mai prost. Ei, ăsteea zice că îi spusese Irina lui Pișpirel... 

— A lui Pișpirel?!... 

— Da, domn’e șef, aia slabă și uscată ca doaga de butoi, de se ceartă cu toți vecinii, că e mai rea ca pirul și mai a dracului ca otrava. Ei bine, asta zice că ar fi aflat de la Matilda lui Mocofanu... 

— Al lui... 

— Mocofanu. Da, așa o poreclește. După bărbat că zice că se ducea la câte un bărbat în casă și îl lăsa pe bărbatu-său la poartă să păzească, să nu intre altcineva în casă peste amorezi. Auzi, a dracului, domn’e șef?!... Dar și bărbatu-său! Adevărat că mocofan. I se potrivește. 

— Așa, și?!... 

— Păi asta a lui Mocofanu i-a spus și Ioanei lui Coropișniță, care... 

—Stați puțin, că nu mai înțeleg nimic. Până la urmă cine a spus despre dumneavoastră toate porcăriile pe care mi le-ați înșirat?! 

—Păi, asta e, că nu sunt sigură. Dar aflu eu cât de curând, că i-am dat telefon Matildei lui Mocofanu și am întrebat-o frumos și prietenește: „Fă, fir-ai a dracului de bagaboantă, de unde până unde mă faci tu pe mine curvă și pe soțul meu impotent, fă, ai? Ce, fă, m-am pus cu cracii în sus la bărbatu-tău, fă?! Sau ai vrut tu să te crăcești sub bărbatu-meu și ai văzut că n-are soluții pentru tine?” Ea s-a jurat că nu știe nimic, că n-a zis ea nimica, dar că a auzit-o pe Corina lui Bastârcă când îi spunea Ioanei lui Răgălie că a auzit de la Mariana lui Păsat, căreia i-a spus Mirela lui Papleacă, care zicea că a auzit chiar de la Mihaela lui Potârnichie, care știți că e prietena mea, ceea ce eu nu prea cred despre ea... 

—Doamnă, o să vă rog să scrieți toate astea pe o hârtie, pentru că astfel îmi va fi mult mai ușor să vă urmăresc. Ceea ce îmi spuneți dumneavoastră este foarte încâlcit și, sincer, m-ați cam băgat în ceață. 

—Bine, șefu’, am să scriu. Dar vreau să vă mai spun ceva. Și să nu-mi luați în nume de rău ce vă spun. Să știți că nemernicele astea au scos vorbe că mă țin și cu dumneavoastră. Eu le-am zis: „bă, proastelor, păi se uită domnu’ șef la mine?! N-are el, dumnealui, altele la care să se uite, poate mai tinere și mai frumoase? Și-apoi chiar să fie așa, ce, sunteți geloase că de ce nu se uită și după voi? Să știți, proastelor, că nu mi-a propus omul nimica, niciodată, dar și dacă mi-ar cere vreodată nici nu l-aș refuza. Proastelor care sunteți!” Așa le-am zis domnu’ șef, să știți! 

—Asta cine a mai scos-o, doamnă?! 

—Păi, putoarea aia de Ioana lui Răgălie, i-a spus Mirelei lui Papleacă, care i-a spus Marianei lui Păsat și asta i-a spus și Ioanei lui Coropișniță, care zice că i-a spus Corinei lui Bastârcă iar asta i-a zis Matildei lui Mocofanu și de la asta a aflat prietena mea, Mihaela lui Potârnichie, care, și asta, fir-ar a dracului de toantă, mai întâi a umplut tot satul și dup-aia mi-a zis și mie. Auziți tâmpenie, că mă țin eu cu dumneavoastră... 

Și, spunând asta, mă privea cu oglizile sufletului deschise, în care se puteau citi toată pofta nebună și tumultul dorințelor ei deșănțate, dacă te pricepeai să citești în alfabetul năzuințelor. Mai întâlnisem de-a lungul timpului genul ăsta de „victimă” și, acum ca și atunci, la fel ca și în acele cazuri, am expediat-o delicat pe cucoană: 

—Doamnă, așa cum v-am mai zis, am rugămintea să faceți o plângere scrisă, acasă, în liniștea locuinței dumneavoastră, în care să povestiți detaliat ce vi s-a întâmplat. Când terminați, vă rog să-mi aduceți plângerea, să mă ocup eu de caz. Vă sfătuiesc ca până atunci să evitați orice formă de contact cu femeile de care mi-ați amintit. Ne-am înțeles?! 

—Da, domnu’ șef! Am să fac tot ce vreți dumneavoastră. Vin cât de repede pot. Poate chiar mâine. Cum termin, cum vin. Că eu așa sunt: termin repede.(?!) 

—Vă aștept. Bună ziua! 

Mi-a zâmbit îmbujorată, cu ochii în flăcări, și a ieșit din birou. Mi s-a părut că este ușor dezamăgită dar, cu siguranță, era mult mai... liniștită. Curios este faptul că nu a mai revenit niciodată. A!... să nu uit! Doamnei i se spunea în sat: Nina lui Bălmăjeală.(?!)