CÂND A MURIT OANE... 

de Nicolaie DINCĂ 

Când a murit Oane, a fost jale mare în cătun. El era prieten cu toți. Și cu paharul era cam prieten. Poate puțin prea mult, după părerea unora. Însă eu nu vreau să-l judec pentru asta. Mă rezum să vă povestesc ce avea el mai bun. Avea un suflet bun, așa încât uneori era considerat prost de bun(?!), și un zâmbet, marca Jean Paul Bellmondo, care îi cucerea pe toți. Sufletul lui s-a dus în Ceruri atunci când a murit. M-aș pune chezaș că a ajuns în Rai, cu siguranță, dacă ar fi să-l judec după perceptele morale ale Bisericii. Dar... e cineva foarte sigur că nu greșește, dacă judecă așa?!... Să revenim! Mai avea o trăsătură deosebită: își iubea atroce și nedisimulat mama, așa cum foarte puțini dintre bărbați sunt în stare să o facă. 

Dreptul lui de primogenitură îl făcea să aibă un cult ciudat pentru ea. Era în stare să-și ia pe tată-său la bătaie, dacă o agresa fizic, și nu glumea niciodată cu prietenii pe seama ei. În zona satului oltenesc înjurătura reciprocă de mamă, pe un ton dulceag, hâtru, combinat cu o notă de nonșalanță sau de cinism ( uneori), este semnul suprem al prieteniei neghioabe dintre bărbați. În zonele de deal ale Olteniei, unde de-a lungul timpului s-au amestecat, de-a valma, slavii, cumanii și românii ( urmași ai dacilor, cu infime influențe romane. N.A.), nu te sfătuiesc, cititorule, să-l înjuri pe bărbat de nevastă, de muiere – cum i se spune pe-acolo, de soție sau de consoartă, dacă te exprimi ceva mai elevat. Mai bine îl înjuri de mamă, și asta numai dacă s-a creat o oarecare legătură amicițial-afectivă între tine și urmașul direct al celei pe care o înjuri, bazată pe reciprocitate în acest sens. Te mai sfătuiesc să ai grijă la nuanță, la ton, la patosul expresiei, întrucât, în acest domeniu, diferența între afront și glumă este infimă. Despre sediul și diveristatea acestei materii s-ar putea scrie tomuri întregi, vă garantez, întrucât domeniul este foarte vast. 

Așadar, să revenim! (bine că ai observat tu, criticu’ lu pește, că mă repet!). Ziceam că Oane nu accepta să-l înjure cineva de mamă. Făcea, totuși, o excepție când venea vorba de prietenul lui cel mai bun: Greblă Mitu-Oliviu, cel numit îndeobște „ Livu”. Erau și puțin rudă, mai pe departe, dar și un soi de suflete pereche, pe de altă parte. Livu era născut în urma lui Oane cu vreo cincisprezece ani, dar asta nu-i împiedicase să se împrietenească, așa de bine încât își permiteau orice fel de înjurături sau glume reciproce. De exemplu, Oane îl „ataca” pe Livu, când acesta se îmbolnăvise de o formă de ciroză, promițându-i că îl va aranja personal în copârșeu și chiar îl va duce până la groapă în spinare, năpădit de toate regretele pe care ar fi în stare să le suporte, în cazul în care: 

—...te-ar pune dreacu’ să-mi faci fenta și să-ți dai obștescul sfârșit, după cum se exprima el. 

—Bă, Oane, dar ce este ăla „ copârșeu”? întreba Livu. 

—E tronu’ băi, papleacă! Sicriul, lada de lemn, sarcofagul în care o să te duc, cu picerele înainte, în cimitirul din luncă, la popa Labă, după ce dai colțu’, îi răspundea superior Oane. Ăla e, băi mormolocule, ‘tu-ți baba la ou! 

—Băi, mai dă-mă dreacului! Cum și unde să-i zică așa tronului?! 

—Prin Moldova, măi pupăzoiule. Pe-acolo. Eu am făcut armata acolo și de-aia știu. Tu ai făcut armata în Cuca Măcăii, la cai de lemn, ‘tu-i în rât de boi, și când dădeai în ei făceau: „guiț!”, măi zootehnicianule.(sic!) 

Cam așa se petreceau nenumăratele discuții amicale între cei doi. 

Livu era un tip mai tot timpul zâmbăreț. Și beat, și treaz, și sănătos, și bolnav, oriunde îl întâlneai te întâmpina cu un zâmbet, ușor tâmpit, pe buze. Ei bine, când a murit Oane, toată lumea l-a văzut trist și posomorât. Ai fi zis că Oane, când a plecat pe cele meleaguri, a luat cu el și o parte importantă din sufletul lui Livu. Ședea, amărâtul, abătut pe prispa casei și se certa cu sufletul lui Oane plecat către ceruri: 

—Ce-mi făcuși tu mie, bă vericule?! Mă lăsași singur și golopan pe lumea asta… Fir-ar mama ei a dracului de viață, că jigodie mai fu cu tine! Ce mă fac eu fără tine acum? Hai, spune-mi, Oane, dacă mă auzi și dacă poți să-mi răspunzi! Ce mă fac eu acum? Făcea-m-aș c…t, să mă fac!... (Mai supărat decât atât, credeți că se mai poate?! N.A.) 

A încercat el să-și „anesteziască”, după cum zicea chiar el, durerea sufletească, golind mai multe clondire cu felurite băuturi alcoolice, prezente din belșug la casa mortului. Că la olteni așa e: când moare omul și trebuie să-i faci toate rânduielile de plecare și parastasurile ulterioare, aduci din belșug de toate, să nu te faci de râs la lume. Că dacă nu te zbați destul, auzi vorbă idioată:„râde lumea!” Unul mai bătrân, mai copt de viață, nea Mărin al lui Chirpici, după ce a luat câteva pahare în cinstea mortului, a început să-și exprime părerile dezinhibat, cu privire la problema asta: 

—Bă neică, decât să faci o înmormântare în ziua de azi, mai bine faci trei nunți, bă. Păi da!... Vezi că la nuntă mai vin nuntașii și după ce mănâncă și bea îți mai dă nește daruri și te mai scoți cu cheltuiala. Dar la înmormântare vin toți prăpădiții, uneori chiar și din capul satului, de la câteva poște distanță, mănâncă, bea, râgâie, zâce acolo un „bă, da’ prost e!” și tu zici că zice „bogdaproste!”,și dup-aia pleacă. Și tu rămâi cu paguba… Auziți judecată! 

Cum-necum l-am dus cu copârșeul pe Oane la groapă. L-au plâns neamurile, prietenii și rudele și l-au înjurat în gând dușmanii, dacă cumva a avut. După ce l-am băgat în cavou și i-am pus placa deasupra, ne-am luat fiecare rămas bun de la defunct, spunând îndurerați și înlăcrimați cuvinte frumoase de „adio” sau de „la revedere”. Ne pregăteam să plecăm de lângă mormânt și ne uitam la Livu că parcă îi era greu să se miște de acolo, cu toate că rămăsese ultimul, și se ținea cu amândouă mâinile de cruce, privind-o ca idioții cu lacrimi veritabile în ochi. Pe noi, cei mai apropiați ai defunctului, ne-a durut tare imaginea asta, a deznădejdii plecată dintr-o prietenie curată, și sufletele ne-au lăcrimat odată în plus. Atunci a rostit Livu, cu glasul tremurat, cuvintele lui de despărțire pentru cel dispărut: 

—Acuma, Oane, eu plec și te las aci, în copârșeu... Ce să-ți mai spun?... Să fii sănătos, măi Oane!... a oftat de s-a auzit din cer, și-a suflat zgomotos nasul și s-a îndepărtat agale de lângă mormânt, pășind tulburat, de parcă mergea pe mejdina dintre lumea asta și lumea cealaltă. 

Noi, ceilalți, nu mai știam ce să facem: să râdem, ori să plângem... Bietul Livu!