CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





RAMELE ȘI SCAIEȚII
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RAMELE ȘI SCAIEȚII 
  
(Vocea interioară a profesorului) 
  
1. PARCĂ E ÎN FIREA LUCRURILOR ca generația părinților copiilor de azi să nu fi cunoscut nici ei normalitatea. Din moment ce n-au prins nici ei, vremea ramei clasice, ce să mai vorbim? „Da”, ar fi zis bunicii lor, dacă ar mai fi trăit: „Pe vremea noastră nimeni nu ieșea afară din casă, fără ramă”. Și de fapt, acesta era adevărul gol-goluț. Toată lumea își purta propria sa ramă, neștiind cum ar fi putut arăta viața fără ea. (Și nici nu-și făceau probleme bunicii, ca să distingă diferența dintre rama clasică, a omului dintotdeauna, și „rama exagerată”, a anilor Cortinei de fier). În lumea de azi, a secolului XXI, locul ramei l-a luat, pesemne, transparența. Nu se mai poate trăi fără transparență și basta. Zadarnic i-ar vorbi bunicul, nepotului, de rama ramă, că nepotul nu va putea înțelege niciodată, de ce se recurgea la așa ceva și nu tocmai la transparența cea de toate zilele din ziua de azi. De ce se ascundea omul în așa-zisa ramă? Neștiind, în același timp, nepotul că și Transparența, la urma urmei, poate fi tot o ramă. O ramă a timpurilor noi. O ramă care te obligă să spui lucrurilor pe nume, chiar dacă nu dorești pe moment, să le spui. Adică să divulgi, cum s-ar spune, intimitatea propriilor tale sentimente. Chiar dacă nu vezi cu ochi buni acest lucru. Cu alte cuvinte, noile generații, în loc să se întoarcă la rama normală, au trecut repede, după anii ’90, la transparența normală, așa cum cerea moda în Occident. Atunci, imediat după ’90, toți credeau că odraslele lor vor face țăndări „ramele exagerate”, impuse de regimul bolșevic, care, chipurile, răposase ca prin minune, și vor reveni, cum era firesc, la ramele normale. La ramele cu care de fapt, a fost omul lăsat pe pământ. Nu. Noile generații le-au abandonat pe cele exagerate, iar pe cele normale nu le-au mai căutat veac. Până și-acum, dacă te urci în podul casei și cauți bine pe sub căpriorii acoperișului, pe sub țigle, printre grinzi și printre lațuri, dai de rame abandonate: rama bunicii, rama bunicului, rama mamei, rama tatălui, ramele fraților, etc. Stau acolo abandonate, ca ferestrele clasice înlocuite, de când am „sărit” în UE., cu termopane. Ca sticlele din sticlă înlocuite cu sticle de plastic. Ca lemnul genuin înlocuit cu pal, cu rumeguș, cu ziar presat, maglavaisuit cu melamină sau cu alte gozuri de duzină. Probabil cu ceva rudă cu margarina care mai potolește din când în când, foamea noului proletar! Ca dragostea înlocuită cu simpla partidă de sex și ca prietenia înlocuită cu simpla „relație”. Ca o căsnicie înlocuită cu concubinajul. Stau ramele, săracele rame, împiedicate în basmalele groase de păianjen, scorojite pe alocuri, ca și cum ar vrea cândva, să nu mai tacă. Să vorbească. 
  
Așadar, în viața omului, atunci, rama era, îmi închipui, ca un al doilea stomac al omului. Ca un al doilea schelet al acestuia. Ca un al doilea creier sau ca o a doua inimă a omului. E foarte simplu să ne imaginăm, chiar și azi, cum e să porți o ramă, ca și cum ți-ai purta inima în piept, fără să te gândești numai la ea. La inimă. Fără să conștientizezi tot timpul, cu alte cuvinte, că ai inimă. Și anume, că inima ar putea funcționa fără tine. Că scheletul ar putea funcționa fără tine. Așa era pe vremea aceea și cu rama. Știai un singur lucru, înainte de toate: că n-aveai voie să ieși din casă, fără să intri repede în rama ta, pe care, peste noapte, o țineai frumos și cuminte, lângă pat. Era și ăsta un automatism. Ca și cel biologic. De fapt, nici măcar în familie, prin casă sau prin curte, nu cutezai să ieși fără ramă. Aveai grijă de rama ta, ca de lenjeria intimă. Numai că, dacă lenjeria intimă putea să nu fie întotdeauna chiar perfectă (când chiloții și izmenele se „dădeau” pe ouă și pe alte „achiziții”, era și normal să mai fi fost dotați și cu aerisitoare specifice „polului sudului”), rama n-avea voie niciodată să fie nici ruptă de mașina de spălat, nici roasă de molii, nici măcelărită de șoareci sau guzgani și nici să pută a naftalină, etc. Întotdeauna rama era impecabilă. 
  
Vocea profesorului Dinu Grama: „Nu-mi amintesc s-o fi văzut pe mama fără ramă. Și nici pe tatăl meu, fără ramă. Se sculau părinții, dis-de-dimineață și Dumnezeu știe când și cum își punea fiecare rama lui și plecau la servici. Și toată treaba asta, cu rama „la purtător”, se învăța în familie. La școală însă, nimeni nu povestea de ramă. Nici tovarășii profesori și nici tovarășii elevi. Nici măcar de rama în miniatură, cea de copil. Tot așa cum nu se vorbea de știrile de la Europa Liberă sau de la Vocea Americii. De spuneai ceva, „o beleai” pe loc. De parcă ramele aveau, măi frate, ceva comun cu Noel Bernard și cu Ioana Măgură de Europa Liberă și cu domnii bruiați, de la Vocea Americii. Tot așa cum nu se vorbea nici de unele bancuri care te făceau să tropăi din picioare, de râs. Era ca și cum rama aceea servea de halou magic. Avea parcă, dublu rol: din exterior erai văzut ca un simplu om al muncii, serios, cinstit, loial și cât încăpea, iar în interiorul ramei, puteai să mai tragi din când în când, câte o ocheadă. Puteai să mai faci câte o strâmbătură. Puteai să mai tragi câte o bășină, măcar în surdină, ca să controlezi dacă ești sau nu ști liber. Puteai să mai furi câte un sărut de la câte o fată „zvârlugă”, vorba lui Vasile Voiculescu, sau să prinzi în brațe aceeași fată zvârlugă, pe care, în afara ramei, nu o puteai prinde nici la Dumnezeu drăguțu*! Și nici n-o puteai săruta în afara ramei. Aceasta era atunci, în vremuri pe care mulți le-au uitat, singura libertate intimă a omului! Am subliniat libertate inimă, ca să nu se confunde cu libertatea obștească. Adică deosebită de cea exterioară, banală. De libertatea care putea plictisi repede. Dacă n-ar fi fost rama, n-ai fi trăit cu adevărat sentimentele care, controlate din afară (devenite cumva, tabu?) încet, se banalizau”. 
  
2. CA SĂ ÎNȚELEGEM mai bine care era importanța ramei în viața omului la vremea respectivă (a nu se înțelege greșit cum că în acele timpuri trăiau rame inodore, insipid și incolore, și nu oameni, așa cum astăzi trăiește transparența forțată, în locul nostru, al europenilor de est), trebuie să ne amintim că fiecare epocă a fost însoțită și de o anumită mentalitate. Respectiv de mentalități. Spre exemplu, eu unul, n-aș putea confunda epoca nasturilor ca sistem de încheiere a hainelor, fie cu o epocă anterioară, când încă nu fusese descoperit nasturele, fie cu o epoca fermoarului. Și nici pe cea a fermoarelor cu cea a capselor. Ca să nu mai vorbim de epoca pe care, iată, o traversăm de zor, în marele galop, când, dacă ți se strică fermoarul de la geacă, n-are cine să ți-l mai repare sau să ți-l schimbe, că croitor care să coasă la mașina de cusut, un alt fermoar nu mai găsești (poți căuta și în frigider, că tot nu găsești). Și nici nu se mai merită să cauți. Mai bine abandonezi geaca, haina, pantalonii, cizmele, pantofii, cu fermoar cu tot, așa ca în UE. Exact așa cum ar fi putut face cu aceleași obiecte, generațiile anterioare, care atunci nici nu auziseră de fermoar ca sistem de încheiere a unei haine, dar depășiseră faza cataramei și a șireturilor folosindu-se probabil, numai de nasturi. Schimbau catarama, dar nu haina. Schimbau nasturii și numai nasturii. Sau peteceau haina (mă doare inima când mă gândesc că va dispărea până la urmă, din vocabularul românului, până și termenul „petic”). Puneau nasturi chiar și de două sau mai multe feluri (găsiți prin te miri ce locuri, și-l păstrau bine, pentru când vor veni vremuri și mai căcăcioase), dar nu abandonau cămașa sau haina, da? Fără îndoială că da. 
  
Astăzi, unele dintre acestea aproape că au ajuns simple antichități. Și cataramele și nasturii și fermoarele. Fiecare dintre aceste „sisteme de încheiere” a hainelor, a dus cu ele, câte o epocă, câte două, câte trei sau chiar sute de ani. Așadar, e bine de știut: fiecare epocă cu sistemul ei de „închidere”. A hainelor, evident. Dar hai să le luăm pe rând. Cataramele! Cataramele au reprezentat o epocă cu mentalitate de Ev Mediu sau chiar de Antichitate timpurie. De lupte cu sulițe, cu lănci și cu scuturi, cu crucificări, cu spânzurători, cu răzbunări și cu risipă de ghilotine. Cu multă, multă cruzime! Nu știu câtă cruzime și nici nu-mi pare rău că nu știu. Capsele? O! Amintesc și ele de lagăre de concentrare. De gulaguri (nu de gulașuri!). Cu alte cuvinte, de nevoia omului de a se „închide”. La haină. Fermoarul, spre exemplu, îmi pare amintește de epoca tancurilor. Pentru că au același sistem de deplasare: șenilele. Și fermoarele și tancurile. Numai că cu fermoarul închideai o haină, iar cu tancul închideai o „cortină de fier”. 
  
3. EI BINE, ASTĂZI, la început de secol, omul nu-și mai face probleme dacă se strică sau nu se strică sistemele de prindere/ încheiere/ închidere a hainelor. Se strică fermoarul sau capsele? Foarte bine. Omul aruncă haina, ca și când aceasta nu s-ar fi fabricat. Chiar dacă o aruncă în văzul lumii. Se rup nasturii? Haina va avea aceeași soartă. O poți vedea făcându-și veacul pe sub poduri, pe maldărele de gunoaie de la răspântiile drumurilor, atârnate chiar prin copaci (Cum? Chiar n-ați văzut izmene abandonate de cei de la Social, atârnând în copaci?. Semn de bunăstare, nu? Mâine, poimâine, nasturii de diferite dimensiuni, și mai ales cei de os, vor fi căutați nevoie-mare, pentru a fi folosiți ca medalioane la mărțișoare (dacă vor mai exista inimi care să dăruiască altor inimi dragi, desigur, plăpândul, delicatul și sincerul obiect). 
  
În ceea ce mă privește, eu am făcut altceva. Ca să nu abandonez sacoul care fusese, în adevăr, prea comod, prea călduros și prea frumos și care purta cu el prea mult trecut, îmi trecuse prin minte să fac invers. Să abandonez fermoarul stricat și să cumpăr scaieți, dacă voi găsi în comerț, acest sistem la modă azi, de încheiere/ închidere a sacourilor, a gecilor, al hanoracelor și al încălțărilor de tot felul (adidași, pantofi, cizme, sandale, etc.). Numaidecât mi-am zis că ar trebui să se găsească scaieți la discreție acum, de când ne-am și europenizat (cu ajutorul bunului Dumnezeu). Bani să ai, că găsești de toate. Până și inimă de jucătoare la videochat. 
  
Iată-mă așadar, ajuns în mall-ul „Hornbach” din Sibiu și întrebând de scaieți. 
  
- Da, da. Avem – mi se răspunde – La raionul cu betele, bentițe, broderii, cheotori simple, papiote de ață de toate culorile, rejanse lungi, rejanse scurte, tivuri, alte sisteme de prindere a perdelelor, cheotori complicate, plimbe, scaieți, etc”. 
  
Sunt poftit la raionul cu pricina și mi se arată scaieții: 
  
- Acesta e scaietele mamă și celălalt e scaietele tată - o aud pe domnișoara care ne însoțea, vorbindu-ne - Că probabil știți, de unul singur, scaieții nu funcționează. De care doriți să fie scaieții mamă și, evident, scaieții tată? Mai lați sau mai înguști? Mai groși sau mai subțiri? Ce culoare preferați? Alb, negru, crem, maro, bej, roșu, albastru, etc. Depinde la ce haină, nu? Ce dimensiuni? A! Vreți câte o juma’ de metru? Perfect. Luăm foarfeca de acolo, de pe raft, și ne autoservim singuri. Gata. Vârâm bucățile decupate și tăiate cu grijă, în câte o punguliță de plastic bio și mergem la casă. 
  
Mai apoi, (dacă tăceam, filozof rămâneam!) mă pune aghiuță să întreb de ce se vinde aici, în „Hornbach”, la ei, și scaietele mamă și scaietele tată. Ea întreabă, la rândul ei, printr-un „de ce” prelung, cum numai femeile grațioase știu să întrebe, țuguindu-și buzele a alintare, și se lasă trădată de zâmbetul ucigător de fermecător, de care îi e, în același timp, puțin jenă. 
  
-Adică – zic – nu era mai democratic, domnișoară scumpă, să se fi vândut mamele aici și tații într-un alt magazin, sau, mă rog, vice-versa, ca să câștige și cei de acolo, o pâine caldă și să miroase a democrație? 
  
- Nu – mi se răspunde ferm și tot în doi peri – Aici avem licență pentru ambele sexe, domnule. 
  
- Și nu vi se pare că e o inechitate? Nu vi se pare, domnișoară, că se lovește crunt în Democrație, cu licențele astea de gen? 
  
- Dumneata pe ce lume trăiești, domnule? Ai văzut dumneata aici, la Porțile Orientului, vreun minister în care aceeași Mărie să fie separată de altă pălărie? 
  
- Adică?… - holbez ochii, la auzul expresiei ministrului francez din 1912, Raymond Poincare („porțile Orientului”), de parcă în acel moment aș fi înghițit o coadă de mătură. 
  
- Zic, ai văzut dumneata vreun minister în care să nu existe aceleași Mării cu aceleași pălării și în același timp, alte Mării cu alte pălării? 
  
- Nu… - mă aud bâiguind. 
  
- Și-atunci despre ce vorbim, stimate domnule? Dar ne întrebăm măcar dacă s-ar dori din punct de vedere democratic, o astfel de separare la care dumneata te referi? Eu, spre exemplu, m-am săturat să deschid televizorul, pe orice canal, și să văd aceleași Mării cu aceleași pălării. Să fiu a dracului de nu. Vreau să trăiesc, domnule, și să văd odată și odată, aceleași Mării, dar măcar cu alte pălării. Dar cine mă întreabă pe mine ce îmi doresc? Mă întreabă cineva? Nici dracu nu mă întreabă! Și chiar dacă mă întreabă, poate că mi-ar trânti-o în nas, ca pe-un dihor sinucis din cauza disperării: „De asta nu mai poți mânca dumneata, femeie, ca să vezi la TV., aceleași Mării cu aceleași pălării și nu aceleași Mării cu alte pălării sau invers? Că vorba aia: unii n-au după ce să beie apă și dumneata cauți ce cauți și de fapt,cauți ce nu caută toată lumea botezată?…” 
  
Și-i spun că și eu întreb același lucru, ca să nu mor prost? Și iată ce-mi zice gagica: 
  
- Știi când vei vedea dumneata aceleași Mării cu alte pălării, aici, la Porțile Orientului, stimate domn? Când ministerele și guvernele aflate pe rol, vor fi capabile să ne arate și ele, așa ceva. Că știi dumneata vorba aia: cum îi turcu’ îi și pistolu’. 
  
(Fragment din cel de-al III –lea volum al romanului în curs de apariție, „Sindromul de exaltare în sud-estul noii Europe”) 
  
Dumbrăveni, martie- aprilie 2018 
  
Referinţă Bibliografică:
RAMELE ȘI SCAIEȚII / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3052, Anul IX, 10 mai 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!