CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





DUHUL GHILOTINEI AZI
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DUHUL GHILOTINEI AZI 
  
Șal Morun rămăsese stupefiat încă din prima zi de Crăciun, când constatase, la ieșirea din apartament, că cineva îi lăsase un cadou frumos, împachetat într-o cutie de carton învelită în staniol auriu, legată cu fundă roșie, lată, înăuntru aflându-se o ghilotină în miniatură. Ce să fi făcut cu cadoul, se-ntrebase în acele momente, deși era cam grăbit. Cu toată importanța sărbătorii, el trebuia să ajungă la serviciu. Așa că luase pachetul și-l dusese în apartament, urmând ca, la revenirea acasă, să se gândească cine anume i-ar fi putut face un asemenea cadou de Crăciun și mai ales, ce mesaj ar fi vrut respectivul să-i transmită. Prin urmare, să meargă la serviciu, să stea ca pe ace acolo, să nu-i tihnească nimic, nici măcar sandvișul de la pauza de masă și, revenind acasă, să se poată gândi în voie, mai cu seamă la mesajul pe care minighilotina i-l transmitea (cadoul nefiind însoțit de niciun mesaj scris). Nici măcar să fi fost însoțit de un banal „Crăciun fericit”, Sau de alt banal „La mulți ani!” De un „Crăciun nefericit! Sau de „La puțini ani!” Nu mai încăpea vorbă. Se vedea de la o poștă, încă de la început, că era vorba de o batjocură, intenționat pregătită, așa cum fusese ea pregătită. Că dacă și alți locatari din blocul său ar fi primit câte o minighilotină, el nu ar fi mai avut dureri de cap. Și-ar fi continuat viața de burlac, adică fost căsătorit, fost divorțat și iarăși fost căsătorit și fost divorțat, deplasându-se zilnic, de la ora D la ora D, între casă și serviciu, undeva, la capătul celălalt al orașului și retur, 40 de minute de mers cu troleul. Ar fi venit acasă de la serviciu și și-ar fi văzut de micile lui preocupări: o vizită, un film, un teatru, o știre la tv., o plimbare fără scop, o berică cu prietenii sau pur și simplu să stea așa, tolănit pe ceva, și să nu facă absolut nimic. Ar fi dormit liniștit, fără să-l obsedeze niciun gând. Da. E suficient ca azi să ți se cuibărească, Doamne ferește, în creier, un singur gând, ascuțit „ca un cui”, ca să te trezești într-o săptămână, în cap, cu ditamai găuroiul, fără să ți-l poți vedea în oglindă. 
  
Aproape că se înserase, când Șal ajunse acasă. Scoase ghilotina din cutie și o așeză frumos pe servanta din living, în speranța că cel care făcuse „gluma” nu era altcineva decât un prieten care, de regulă, se cam ocupă și azi, cu astfel de „mizerii plăcute”. Până să adoarmă, îi luă imaginar, la rând, pe toți prietenii și pe toți cunoscuții, încercând să-și reamintească fețele lor, să-și reamintească replici peste replici și chiar vorbe în doi peri de-ale acestora. Apoi îi veniră în minte, mutrele celor pe care-i bănuia el ca nemulțumiți cândva, undeva, cumva, de comportamentul său. 
  
Dimineața următoare, când să iasă pe ușă, pentru a merge la serviciu, găsi în fața ușii apartamentului, un alt pachet-cadou. Identic cu primul, iar în el, o altă ghilotină în miniatură. Șal nu mai amână deloc, întrebând vecinii de pe palier, dacă văzuseră pe cineva intrând în blocul lor și dacă li s-au făcut și lor astfel de cadouri. Vecinii nu știau nimic, de niciun fel, și ziceau că, teoretic, nici nu are cum să pătrundă cineva în interiorul blocului, decât numai dacă l-ar urmări pe vreun locatar care, deschizând ușa de la intrare, nu s-ar mai uita înapoi în intervalul de timp până la închiderea ușii. Așa, ușa se închide încet, iar, între timp, oricine poate să pătrundă în bloc. Deja gluma începea să se îngroașe. Ori de câte ori îi fugea gândul la tărășenia cu cadourile, pe Șal îl treceau transpirații reci și nu-i venea nici măcar să-și mai bea în tihnă, cafeaua de la ora D. Unde nu mai pui că, la serviciu, o colegă de birou îl mai și întrebase chiar în prima zi de Crăciun, ce-i adusese moșul. Ce era să-i răspundă? Că primise cadou, o ghilotină? Că merita el, de sărbători, un așa simbol al morții? Ce ar fi zis ea sau oricare alt coleg dacă ar fi primit cadou, spre exemplu, o spânzurătoare? Îi răspunse sincer, în cele din urmă, nerăbdătoarei domnișoare: „O ghilotină”. 
  
Dar pe 27 decembrie, a treia zi de Crăciun, când primise cadou încă o ghilotină, o luă și pe aceasta, cu toată sila, și o așeză lângă cealaltă, pe aceeași servantă. Pe 28 decembrie, tot așa. Când să iasă din apartament, dete cu ochii de același stil de a concepe cadouri, legat cu fundă roșie, în ton cu sărbătoarea. „Nu, că asta e o adevărată batjocură!” – murmură Șal printre dinți, scârbit deja și profund mișcat, părându-i-se că rătăcește în atmosfera unuia din filmele lui Hitschcock. „Da – adăugă el– Cineva are grijă de mine”. Când să se bage la somn, târziu, după orele 11, își puse în gând să doarmă iepurește, ca să audă eventualele zgomote de pe coridor. Doar, doar l-or depista pe cel care se ocupă de astfel de lucruri ieftine. Și avusese iarăși, o noapte ca vai de ea: tot la o jumătate de oră, scoală-te din așternut, du-te la ușă, descuie, urmărește tacit orice mișcare, întoarce-te în pat și încearcă, frate dragă, să adormi. Evident, Șal își sacrificase o noapte de odihnă, aiurea. Ca de Crăciun. Nicio urmă nu avea să găsească. Nicio amprentă străină. Așa procedase apoi, și în cea de-a doua noapte, și în cea de-a treia și în a patra noapte. Totul avea să fie zadarnic. Niciun cadou. Pesemne că individul ori renunțase la astfel de „sport” dubios, în ideea că poate fi descoperit, ori că avea să facă numai o pauză. Zi de zi, când avea libere, se așeza pe balansoar, cu toate ghilotinele în față, încercând, fie să se gândească la teroarea din Parisul anilor 1792-1795, fie să se gândească la un simplu joc de copii. Un joc de-a ghilotina, poate că încă neinventat, retezând cu sadism, gâtul unor nevinovate păpuși... 
  
Venise mai apoi, și vremea să se destăinuie. Să spună cuiva, prin ce stări obsesive și terorizante trece el. Chiar în următoarea zi, se întâlni la un meci de tenis de câmp, cu prietenul Ciute, coleg de armată, căruia îi mărturisi totul, de-a fir a păr, iar prietenul își dete cu părerea: 
  
- Deci știi la cine mă gândesc eu că ar putea fi? Arbi. Arbi Sercu pe care îl luaseși tu odată în bășcău, amintește-ți, zicându-i: „Unde te pregătești, Arbi, să pleci așa, gata îmbălsămat”. Că Arbi avea pe el o pelerină mult prea lungă pentru el, și mult prea lată, de înota în ea. Și el se supărase atunci, pentru termenul „îmbălsămat” și-ți reproșase: „Dar care-i problema? Eu sunt mort, măi Șalule tâmpitule?” Toate scuzele tale fuseseră, mai apoi, zadarnice. Amintește-ți că nici acum, el nu te mai salută... 
  
- Ai dreptate, Ciute – făcu Șal - Așa e. Nici astăzi nu ne salutăm, deși muncim la aceeași firmă. Și totuși, nu putea fi el autorul, deoarece Arbi e un zgârcoman fără pereche. 
  
- Corect – răspunse Ciute – Deci crezi că varianta asta cade? 
  
După câteva zile, Ciute îi ceruse să se vadă amândoi la o bere, în oraș, unde își aminti de mesajele de pe facebook, ale lui Șal la postările pe care le făceau unii pupăncuriști ai puterii în ceea ce privește ordonanțele de guvern pritocite noaptea și scoase ziua. 
  
- Pardon – interveni Șal – dacă mi-am împărtășit părerea cu tine sau cu un alt prieten, am făcut-o pe facebook numai în privat. Pe mesenger și foarte rar la vedere. Or în privat, eu prea rar am venit cu comentarii neortodoxe la adresa celor de sus... 
  
- Deci tocmai, în privat – zâmbi Ciute – e suficient pentru a te expune bine de tot... 
  
- Cum să fie suficient, Ciute? 
  
- Prietene, tu ai impresia că replicile noastre de pe Facebook, le vedem numai noi doi? – veni semnalul de alarmă din partea adversarului său, la tenis. 
  
- Facebook e numai un motor, Ciute... 
  
- Da, da, Șal. Motor administrat de cineva. Să nu uiți că în lumea asta mare, în dosul fiecărui lucru, stă cineva care te poate urmări... 
  
- Bine – făcu Morun – hai să zicem că eu oi fi jignit cândva, pe cineva... 
  
- Îmi pare rău, Șal, dar chiar ți-ai bătut joc de penali, amintește-ți. Oare nu tu ai zis, cu gurița ta, că i-ai prinde și pe toți i-ai ghilotina urgent, indiferent de culoare politică? Nu mai știi cum râdeau prietenii noștri, când cineva te întreba „ce mai faci” și răspundea altcineva în locul tău așa, ca să te necăjească: „Ce să facă Șal? Ghilotinează toată ziua ghilotinanți de-ai puterii”. Și râdeau toți și altul adăuga: „Nu te-ai mai săturat, măi Șalule, să vezi atâtea capete retezate și trupuri tremurând în mrejele morții sau făcând ultimele mișcări haotice, înainte de a-și da duhul? Nu te-ai săturat să vezi și să miroși atâta sânge închegat?” Iar tu le-ai răspuns o dată, parcă acum te aud: „Nu, pentru că nu eu sunt unul dintre călăii de serviciu”. 
  
- Bine, Ciute – încuviință Șal - Și, în acest caz, care crezi că ar fi legătura între replicile astea și cadourile mele? 
  
- Care, prietene? Te superi dacă-ți spun franc? 
  
- Nu... 
  
- Or fi zicând ei: „Haideți, măi, să-i dăm ăstuia ghilotine cu vârf și îndesat, ca să-i ajungă”. Pardon, minighilotine, dacă chiar vrei, dar care semnifică de fapt același lucru. La astfel de timpuri, astfel de „moravuri”, nu? Astfel de torturi. Fiecare epocă cu tortura ei, care o caracterizează, evident. Doar nu vrei chiar să mai și ia ființă în marile orașe ale țării, câte un eșafod cu câte o ghilotină, pentru uciderea celor slabi? Că doar nu-ți închipui că atunci, chiar ar pica cei puternici... 
  
- Ha-ha-ha! – râse scurt Morun – Sunt convins că ar pica, așa cum au picat aproape toți acuzatorii. Și Robespiere și Saint-Just și Danton și Marat... 
  
- O, da! Au picat, dar când au picat? Au picat numai după ce mulțimi, peste mulțimi nevinovate fuseseră sacrificate. Așa că mai bine hai să ne pipăim de pe acum, propriile gâturi și să ne bucurăm că sunt întregi, că sunt la locul lor. Că cine știe ce nebun or ajunge la putere și va ordona ca, mâine sau poimâine, să urcăm cu toții, în masă, pe eșafod. Și știi de ce o va face-o? O va face-o nu numai pentru că al dracului ne-am mai înmulțit pe pământul acesta, dar mai ales că vor să ne ajute să nu murim încet. Cât umanism! 
  
- Și eu ce-ar trebui, să fac acum? 
  
- Să te hotărăști, Șal, ca tot ce postezi tu de acum încolo, pe Facebook, să nu mai nu mai fie contra curentului. Adică să te apuci să apreciezi pozitiv, pe față, postările tuturor pupăncuriștilor puterii. Știu că-ți va fi greu și că îți va veni să vomiți, dar încercarea moarte n-are... 
  
După despărțirea de Ciute, Șal aproape că s-ar fi apucat să concretizeze sfatul acestuia, dar un alt gând avea să-i treacă fulger prin țeastă: dacă ghilotinele-cadou nu aveau nicio legătură cu postările și comentariile contra puterii, de pe Facebook, așa cum apreciase Ciute? Oricum, urma să se mai gândească de-a fir a păr, la toate astea. 
  
După circa două săptămâni, când să respire ușurat, Morun se sculă foarte optimist, deschise ușa de la intrare și, culmea!, se împiedică și de această dată, de un pachet-cadou care conținea (culmea!) trei minighilotine. Simți că ia foc. Nu. Nu. Așa nu se mai poate. Va anunța acum, negreșit, Poliția. Venise apoi de la serviciu și aranjase ghilotinele primite, lângă celelalte trei, apoi adormise buștean. Dimineața, când să iasă din apartament, se împiedică de un alt pachet-cadou, „lucrat” la fel. Procedă cu el la fel, vârându-l în apartament, ca să nu-l mai vadă cineva. Seara, la revenirea de la serviciu, așeză ghilotinele lângă servantă, că pe servantă nu mai era loc. Simțea că i se taie respirația. Că nu mai avea aer. Că stomacul era plin-ochi de zeci de arici și că ceva din interiorul său trebuie să pocnească. Dimineața se trezi parcă mai odihnit decât altă dată, dar cu o nespusă groază de a mai ieși din apartament. Ar fi dat oricât, numai să nu fi ieșit în acea zi, afară din apartament. Convins apoi, că își face probleme degeaba, își luă inima-n dinți și ieși. La ușă găsi un pachet și mai voluminos, cu cinci ghilotine în miniatură. Merse apoi, înapoi, în apartament, se dezbrăcă de haine și, nemaiavând răbdare, îmbrăcat sumar, scoase toate ghilotinele jos, pe trotuar, în fața blocului. Își duse cu el, și o mescioară și un scăunel pliante. Se așeză lângă mescioara pe care postă numai o ghilotină (restul, pe trotuar, lângă masă) și începu așa, în izmene cum era, să se joace de-a ghilotina. Luă ghilotina, o armă, apoi îi lăsă lama să cadă. Strigă, ca să fie bine auzit: „Buf! Ridicați-i acum capul într-un par, ca să-l vadă toată lumea! Așa. Acum ștergeți sângele și măduva strivită. Altul la rând”. Și repeta aceleași gesturi și cuvinte, spre umirea celor adunați în jurul lui. „Acum se apropie de eșafod Maria Antoneta, regina Franței – reluă Șal firul - Nu. Nu-și pipăie gâtul. Nu-i trece prin minte să-și pipăie pentru ultima oară, gâtul, propriul cap, cu ochii, cu sprâncenele, cu nasul, cu urechile, cu gura care toate o ascultaseră bine, până acum. Îl calcă pe unul dintre călăi, pe picior și se scuză, crezând poate, că bunele maniere îi vor mai ajuta la ceva. Uitați-o pe Maria Antoaneta! Urcă pe eșafod. Se apropie de ghilotină. Călăul îi leagă mâinile și-i lipește gâtul de butuc, exact unde trebuie să cadă lama cu viteză. E octombrie și butucul e rece. Acum, adio, scumpă regină! Buf!” 
  
Lumea, adunată buluc, în jurul inginerului Morun, privindu-l și ascultându-l tăcută, fără să clipească, își dădea coate. Vreo cinci copii mai îndrăzneau să râdă pe furiș, când îl vedeau pe nenea inginerul cum se strâmbă și cum se joacă cu ghilotina. Unii trecători îl cunoșteau, alții nu. Unii își permiteau să zâmbească la cele auzite, alții nu. Șal, după câteva secunde de tăcere: 
  
- Onorate doamne și onorați domni, vremea Terorii mileniului III a început. Ha-ha-ha! Dar rețineți: ghilotinele nu pot fi pângărite cu orice fel de sânge. Nu, nu. Ați crezut cumva că vor urca aici, pe eșafod, domnii (următorul cuvânt îl șoptește cu mâna pâlnie la gură) penali? V-ați înșelat. Are cine să urce pe eșafod. Proștii. Niciodată lumea n-a dus lipsă de așa-zișii „proști”. Dar sunt și destui nevinovați care, ca și în 1793, 1794, nu vor fi grațiați de la Libertate. Bine ați auzit: nu vor fi grațiați de la Libertate, chiar dacă sună pleonastic! Da, da. Nu mă priviți așa, pentru Dumnezeu! De bună seamă că și atunci existau în Paris, destui #reziști care zadarnic zbierau după Libertate, că chiar în timp ce zbierau, erau invitați pe eșafod, la o „supă de ghilotină”. Da. Ei au rezistat numai până la eșafod. De fapt, au rezistat numai până la căderea ireversibilă a lamei care, cum bine știți, nu i-a retezat regelui Ludovic al XVI – lea capul din prima. Numai din a doua. Atunci lama ghilotinei a făcut Buf! Și acest buf! a fost suficient pentru încă două sute și mai bine de ani. Atunci zadarnic se mai auziseră bubuiturile până-n ceruri, că fusese mult prea târziu. (Pauză retorică.) Haideți, oameni buni! Cine dorește să vină aici, la masă, ca să se joace cu aceste ghilotine până nu-i târziu? Care vrea să ieie una în mână și să o pipăie bine de tot, ca și cum și-ar pipăi moartea? Și pipăind-o, să audă sunetul tobelor care răsunaseră în prostie, ca să acopere orice fel de strigăt din partea mulțimii, când exregele Ludovic al XV-lea fusese adus de la eșafod în ziua de.... Hai, domnule. Ai voie să te joci ca în copilărie cu ghilotina. Și dumneata la fel. Lăsați, măi oameni buni, odată și odată, prejudecățile. Domnilor jandarmi, veniți, vă rog, și luați în mâini câte o ghilotină. A, pardon! Am uitat că dumneavoastră nu acționați numai și numai la ordin. (Lumea râde în hohote, în afară de cei oi jandarmi) Dar de ce râdeți? A! Am înțeles. Dumneavoastră ziceți că ghilotinele astea sunt de jucărie și că ar trebui să ajungă în școli, pentru opționale. Da și nu. Și știți de ce? Ca să existe o ghilotină nu e nevoie ca ea să fie confecționată dintr-un material anume. Nu e nevoie. Ea poate exista și virtual. O puteți vedea dacă accesați site-ul w.ghilotina.ro. Mai mult decât atât, șă știți de la mine că ea, ghilotina, înseamnă amnistierea Libertății celor care n-ar trebui să fie liberi. Am zis... 
  
- Verifică-ți, domnule, vocabularul – interveni jandarmul cel tânăr, mișcat – Aici te afli pe spațiul public al statului, care nu-i spațiul dumitale, ca să-ți permiți pentru ca să vorbești vrute și nevrute... 
  
- Ha-ha-ha! – triumfă Șal - Ce bine că ai deschis discuția, băiete. Chiar voiam să-ți propun să facem schimb de haine și de rol. Vrei? Ia vino și explică dumneata aici, în „spațiul public al statului”, dacă vrei, cum funcționează o ghilotină, iar eu să fiu măcar pentru cinci minute, jandarm în același spațiu public. Vino, că eu vreau să văd cum se vede lumea asta, inclusiv ghilotina, de la înălțimea Puterii. Hă-hă-hă! Sau să văd cum se vede de la înălțimea celor ca voi care apără libertatea puterii și libertatea ordonanțelor... 
  
Jandarmii se apropiară de Morun. Cel mai în vârstă, pe o voce joasă: 
  
- Nume, prenume, fiul lui și a lui, domiciliu, vârstă, loc muncă. Repede că mașina ne așteaptă... - și-i arătă cu degetul, autoturismul din care „debarcaseră” ei aici, în cartier. Atunci, o femeie din mulțime, interveni în discuție: 
  
- Lăsați-l, vă rog. Dânsul e vecinul nostru de la doi. E un om foarte cumsecade. E inginer. Îl cunoaștem bine. Lăsați-l să urce la dânsul, în apartament, și mai apoi să... 
  
- Bine – se învoi același jandarm, adresându-i-se femeii- Cu condiția să nu se mai întâmple (lui Șal) Domnule, ca să scoți în stradă, ghilotinele astea tre’ să ai aprobare și carnet de producător. 
  
- Greșit gândit! – se răsti inginerul, cu „capsa pusă” - Nu le-am scos să le vând. Uite, vă fac cadou câte o ghilotină și restul le cadorisesc școlilor din localitate, ca să le aibă la opționale. 
  
- Și mai apoi, nu se iese în public, în izmene – adăugă jandarmul aflat pe punctul de a pleca. 
  
Șal, prompt, marcat de această dată, nu de inutilitatea jocului, ci de o furie crescândă: 
  
- Pardon, domnule. Eu sunt un om liber și ies cum vreau eu să ies, domnule jandarm! Să ies în izmene sau fără izmene! Ce te freacă pe dumneata la icre, cum ies eu pe stradă? E dictatură cumva, ca să dăm raportul cum să ne îmbrăcăm, în timp ce alții fură miliardele de euro? 
  
- Ciocul mic, domnule Morun, că...că... – își mușcă jandarmul limba. 
  
- Că ce? – se răsti Șal, din toate baierele – Că mă veți bate, de mă veți desfigura, ca să spuneți pe posturile tv, după aceea, că de fapt, eu fusesem cel care v-ar fi agresat, nu? 
  
Atunci Șal scoase din buzunar o pereche de cătușe, și le fixă pe mâini, tremurând de nerăbdare, și aruncă cheia în mulțime, zicând în timp ce se îndrepta de braț cu cele două femei, spre ușa de la intrare în bloc: 
  
- Iată, domilor, cum va trebui să locuim în propriile noastre apartamente, ca să fim în siguranță. În-că-tu-șați! 
  
Apoi intonă Marsellieza și cu o jumătate de întoarcere cu capul spre jandarmi, adăugă: 
  
- Rețineți: eu n-am zis că acum, la noi în țară e dictatură. Eu am zis că s-ar putea că doamna Libertate a noastră, a milioanelor de cetățeni liberi din țara asta, poate fi decapitată cu ghilotina Libertății unor Creoni care se joacă cu legile ca și cu Lego. Auziți: Lego versus legea! Câtă potrivire! Ha-ha-ha! Lego versus legea! Lego versus legea! 
  
„Spectacolul” încheindu-se, jandarmii se evaporară și lumea se disipă, în timp ce vocea lui Șal Morun se mai auzea urcând scările blocului, spre etajul doi: Ha-ha-ha! Lego versus legea! Lego versus legea! (Va apărea în volumul de proză scurtă „Un selfie pentru U.E.”, la editura „Vatra Veche” Tg. Mureș.) 
  
Dumbrăveni, la 28 decembrie, 2018 
  
Referinţă Bibliografică:
DUHUL GHILOTINEI AZI / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2993, Anul IX, 12 martie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!