CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





RECENSĂMÂNTUL
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
RECENSĂMÂNTUL 
  
1. 
  
Ori de câte ori era nominalizat de direcțiunea școlii să facă, împreună cu colegul Orian, recensământul copiilor din cartierul Cărămidărie – vechiul lui sector, de ani buni, lui Dinu i se părea că acolo întâlnea viața însăși, netrunchiată, neartificializată. Nu numai ulița aceea, singura din cartier, care urcă domol printre căsuțele din chirpici, trecând ca o zvârlugă, firul văii, peste un pod de ciment, plină mai tot timpul, la orice oră din zi, de toate vârstele, dar însăși ideea că, cu mulți ani în urmă, când în întreaga vale ocupată acum de căsuțele din cartier, exista o singură casă, rămasă de pe vremea foștilor proprietari, și când ei, copiii de atunci, băieți și fete, lucrau acolo cu ziua, vara, fie la cărat cu roaba, cărămizile crude care ieșeau gata fasonate din presa situată chiar sub mamelonul dealului argilos, fie la stivuit în bancuri sau la aranjat cărămizile în cuptorul unde urmau să fie arse. Parcă ieri se petrecuseră toate astea și el, Dinu, era pe-tunci, „șofer la o roabă-platformă” din lemn de brad, cu care trebuia să care cărămizile, de lângă presa de sub deal, unde se află acum căsuțele lui Ciciu, Rufa și Obi, și până la bancurile aflate aproape de firul văii unde fetele le preluau frumușel și, tăvălite prin nisip cernut, le stivuiau cu luare aminte. Cam pe unde se află acum, casa lui Marmelada, zis Cuitu, și a lui Chirteșcolacu. Dincolo de vale, către șosea, era pe atunci, un teren viran, unde se retrăgeau toți muncitorii de atunci și prânzeau cât ținea pauza de amiazi. Adică exact pe locurile unde astăzi se află căsuța lui Pitașu și a lui Maski. Între a lui Pitașu și a căruțașului Fibra. 
  
Pășind prin noroaie groase și printre haite de câini sătui de foame și împiedicați în propriile lor lațe drese cu noduri de scaieți, Dinu avea din nou senzația pe care n-o găsea nicăieri în altă parte a orașului, și anume, că aici, timpul parcă ar sta în loc. Că n-ar mai avea de gând să se mai scurgă niciodată. Că ajungând aici, orice supărare sau ranchiună ar dispărea pe moment, ca prin minune. Senzația aceasta sau poate că chiar iluzia vieții fericite i-o dădeau, nu atât decibelii manelelor, veritabile spărgătoare de timpane, cât fețele vesele, fericite chiar, ale tuturor vârstelor: femei și bărbați, fie ieșiți în portițe, fie tolăniți pe butucul de salcie de lângă firul văii, și puzderie de copii adunați ghem în jurul recenzorilor, înghesuindu-se care mai de care mai nerăbdători să fie înscriși în caiete, că altfel, ziceau părinții lor, nu vor mai primi alocația de la școală. Pănă și cei vârstnici se bucurau de venirea recenzorilor. Erau și ei siguri că, dacă nepoții lor vor fi înscriși în caiete, nu vor mai fi duși, cu mic, cu mare, de niciun eventual Antonescu, la Bug. Și recenzorii, prinși în viermuiala aceea de „cerfiticate de naștere” fluturând pe deasupra capetelor, abia reușeau să mai facă doi-trei pași spre ultimele case din cartier, acolo unde locuiesc câteva familii fără copii (unde e casa lui Acreala, a lui Laița și a lui Gomo) și parcă unde se termină nemaipomenita oază de veselie. 
  
Părinții veniți aproape de recenzori, păreau a aștepta, nu atât să le fie înscriși copiii sau nepoții pe listele din caiete , cât să prindă îndrăzneala de a schimba măcar câteva replici, cu nou-veniții. 
  
2. 
  
Primul care intră în vorbă cu recenzorii fu un om între două vârste, cu sprâncenele împreunate, pe nume Coste: 
  
- Bună ziua – făcu Coste - E adevărat ce zice ăștia din cartier, că ne scriați ca să ne duceți la Bug, că așa au spus Mareșalu’? 
  
Pucă, apropiindu-se agale cu șpițul între dinți, fără țigară și fără să salute, se auzi vorbind răgușit: 
  
- Eu am auzit că vor să ne demolează casele... 
  
- Cine v-a băgat în cap asemenea enormități? – își încruntă Orian, sprâncenele. 
  
- Vorbește lumea – zise Coste cu vocea lui luciasă - N-ai cum îi pune pumnu-n gură... 
  
- Enormități... – morfoli Dinu convingător, vorba. 
  
Coste, înseninat: 
  
- Așa-i că nu poate să ne scrimineze? Și mai ales pe copiii noști... 
  
- Pe care nu mai le dau la școala generală la voi – se vârî în dsicuție Portugalia - Mai bine le dau la școala excluzivă, că acolo le dă de mâncare pe nemica. Că aici, la școala asta, nici nu le lasă pe copii să face sex. Acolo, la școala excluzivă le dă și antibioticuri, ca să nu rămâne gravide... 
  
- Aveți nou-născuți, domnilor? – schimbă Orian vorba. 
  
- Avem și noi și vechi născuți – vorbi Coste să nu tacă - Eu am nauvă dărabe care deja îs vechi născuți... 
  
Dinu, mai împăciuitor: 
  
- Domnul profesor nu te-ntreabă dacă ai nauvă sau zece copii. Te-ntreabă dacă vreunul mic, mic, născut nu demult... 
  
- Eu am unul mic, mic și altu’ și mai mic care deocamdată-i în burtă... - zise Portugalia. 
  
- Ăla din burtă, deocamdată, nu ne intereasează – răspunse Dinu cu un zâmbet cald. 
  
Portugalia, ușor obraznică: 
  
- Cum nu vă enteresează, dom’le? 
  
- Numai pe cei născuți îi înscriem – preciză Dinu – Noi de-aceea am venit de fapt... 
  
- Și pe cel nenăscut nu? – clipi mărunt Portugalia. 
  
- Nu - răspunse Dinu - Așa-i ordinul... 
  
- Rău destul că-i așa - făcu Portugalia - Să auzi, dumneata, ce tumbe face ăla mic prin burtă, de zici că prof de sport s-or face când or fi mare... 
  
La întrebarea lui Dinu cum îl cheamă pe cel mic, Portugalia răspunse: 
  
- Încă nu l-am botezat. Dacă e băiat, îl cheamă Ferdinant Rutuli Crampon, ca să-i putem zice Crampi, iar dacă-i fată, se va numi Ramona Stela Leopoldina, ca să-i putem zice Dina. Că la elcograf mi-au spus că-i băiat. Asta chiar dacă n-au putut vedea dacă are cocoșel sau dacă are numa’ păsărică... 
  
Orian, expeditiv, uitându-se pasager, la ceas: 
  
- Nu înțelegi, doamnă scumpă, că ne interesează numai copiii născuți? 
  
Portugalia, cu chef de vorbă: 
  
- La maternitate, acasă sau pe câmp? 
  
- Oriunde... - zise Dinu plictisit. 
  
Portugalia, și mai interesată: 
  
- Fete, băieți? 
  
Dinu, zâmbind generos: 
  
- Și- și. Ziceți... 
  
- Ce să zic? 
  
- Cum îl cheamă pe cel născut? – întrebă Orian, pare-se, aflat la capătul răbdărilor. 
  
- Am prăsit-o la ruptul cucuruzului, pe la începutul lui octomvrie...- mârâi Portugalia. 
  
- Vezi că ești tâmpită, tu muiere? – izbucni Pucă stropind în jur cu salivă. 
  
- De ce să fiu tâmpită, bă? 
  
- Du-te și adu cerfiticatu’ de naștere, Portugalio... – ordonă tranșant Pucă vânăt la față. 
  
- Pucă, tu știi că eu știu pe de rost nașterea la toți copiii mei, așa că... 
  
- Știi pe dracu’. Îi încurci, nevastă hăi! 
  
- Cum să-i încurc dacă io-s mama lor? 
  
Pucă (Muștar sărit.): 
  
- Poți să fii mama lor dacă și când îi caci pe lume, la maternitate, ți-i gându’ numai la ciocan-strigă Pucă. 
  
- Taci, nerușinatule! 
  
- Adă cerfiticatu’!... – zise Pucă cu pornit bine - Adă cerfiticatu’ la hăla mic. La Carol. 
  
- La care Carol, bărbate? 
  
- Ești beată, muiere? Numai un Carol ai, dă-te dracului... 
  
- Măi omule, ultimul e Luț, de la Caroluț, da?... 
  
- Așa – admise Pucă - Altu-i Lel de la Carolel și mai mare ca Lel îi Carol care-i deja chelner la restaurantru’ din centru. Du-te după cerfiticate și mucles… 
  
- Nu mai știi, omule, că Carolel, adică Lel, îi prăsit chiar de Crăciun și că pe el l-am scriat în hârtiile dumnealor, acum un an? – zise navasta. 
  
- Acum un an s-a înscris, da’ el îi născut acum doi ani – se încăpățină Pucă. 
  
- Habar n-ai. Acum doi ani s-a născut Feodalia, chiar înainte de Crăciun… 
  
- Te-ai prostit cu totul, muiere. Ești coaptă de bătrână... 
  
- Și mai avem unul prăsit tot înainte de Crăciun. Al trilea copil. Pe Leopardo... 
  
- Leopardo îi al patrălea, femeie bună. 
  
- Tu ești numa’ tată, bă. Tu nu ești mamă, omule, ce mama mă-sî! Mie-mi spui? 
  
- Ție-ți spui. Tu atâta știi, să le faci pe copii, iar eu să le țin minte, că-s bărbat, așa să știi. Voi, muierile, nu aveți ținere de minte și gata. Asta-i din cauză la nașteri, la hormoan și la văitături. Asta e: nu aveți ținere de minte... 
  
- Da’ ce-avem, mă, blegomanule? 
  
- Gură aveți. Gură spurcată. Gură care vă merge ca curu’ la rață, așa să știi... 
  
- Vedeți că se adună lumea ca la circ – îi atenționă Orian - Uite-i cum ies toți în stradă și vin încoace. 
  
3. 
  
Portugalia, ca scoasă din pepeni, cu părul răvășit: 
  
- Și ce-i dacă iese oamenii? Adică io le nasc pe copiii mei sau bărbatu-meu ăsta? Și-atunci așadar și deci, eu am nouă dărabe, băieți și fete. Unele măritate și cu copii și am și unul în burtă pe care nu vreți să-l scriați, ca cum n-ar avea de gând să merge și el vreodată, la școală. Asta-i... 
  
- Certificatele, vă rog... – insistă Orian. 
  
- Unde-i cerfiticatele, bă Pucă? – întrebă Portugalia. 
  
- Tu le-ai pus, bată-te futerea să te bată de căscată... - se enervă din nou, Pucă. 
  
- Nu tu ai umblat ultima dată cu ele, Pucă? 
  
- Nevastă, ai călduri? – se strâmbă Pucă - Ce treabă am eu cu cerfiticatele la copii? De pe mine nici să nu mai să eliberează cerfiticate. Să se eliberează numai alocația. Asta să se eliberează. Du-te după cerfiticate. Vezi că unul l-am văst în cuib la găini. Să ouau pe el. 
  
Atunci Portugalia făcu stânga împrejur și dispăru fără să mai zică nimic. 
  
Coste mârâi făcând timid, un pas înainte: 
  
- Io-io-s Coste, domnule prifisor... 
  
- A! Domnul Coste? La mine sunteți? – se intersă Orian. 
  
- Da, domnule doctor. Am doi ce trebuie să le scrieți. Îs de fapt, trei gemeni, da, da’ numa’ pe unu’ l-ați scris anu’ trecut. Că când ați fo’ atunci aici, cu recepsămâtu’, numa’ unu erau ieșit din mumă-sa și pe ăla l-aț’ scris și-aț’ plecat și duși ați fost. După ce-aț’ plecat, au apărută și ceilanț’ gemeni, fata și încă un băiat. C-apăi, după aia, mie mi s-o rupt filmu’ de la prea mult rachiu... 
  
- Cum îi cheamă? – se interesă Orian - Știi pe de rost datele lor?... 
  
- Tomna’ asta-i problema, că nu știu care cum o vint pe lume. Care-i mai bătrână, fata ori băiatu’ care au apărut după ce-aț’ plecat, că ploua rău de tot... 
  
- Coste ziceți că vă cheamă? – zise Orian răsfoind listele din caiet. 
  
- Da. Coste Ludovic Șal. 
  
- Da – se însenină în sfârșit, Orian - Uite aici, un băiețel înscris pe 2015. Într-adevăr îl cheamă Șal. 
  
- Da – căpătă Coste încredere - Unu-i Șal, altu-i Șalu și fetița-i Șala. Cred că Șal îi mai bătrân. Că el deja sujea de trăsnea, la țiță, când ăilanț’ doi să scremea să iesă... 
  
- Adică Șalu și Șala? – întrebă Orian. 
  
- Șala și Șalu, dom’le – corectă Coste - Ș-apăi când ăștia doi au început să îmbuce și ei, de la țiță, Șal deja vrea să se joace cu una din țițele lui nevastă-mea. 
  
În plan secund o mamă sfioasă, cu trei copii. Doi sugeau stereo, la piept, și al treilea, nerăbdător, voia din răsputeri, să ajungă și el cumva, la bunătățile pământești. 
  
- Și m-am îmbătat și știți de ce? – reluă Coste explicația - Că nu-nțelegeam cum vor sujea toți trei copiii dintr-o dată, de la muiere, că muierea, ea n-are numa‘ două țițe. Că dacă macar avea trei, tot mai eria ceva... 
  
Chiar în acel moment, Laița, ajunsă lângă recenzori, țipă la Coste: 
  
- Nu ți-e rușine, mă? Cum să are o femeie trei țițe? 
  
- N-am zâs că are, muiere... 
  
- Ba așa ai zâs. Nu-i destul că face copii ca pe bandă rulantă și și-i crește și-i spală și mai tre’ să stă și ca să le hăndrăliți voi, bărbații, pe ele, noaptea, ca pe caprele? 
  
- Io, io, io am zâs că nu-mi venea să cred că muierea mea are numa’ două țițe. Asta am zâs, na. 
  
- La’ că știu eu ce-ai zis. Că nu vi-I rușine să râdeți de săracile muieri... 
  
Dinu o întrebă pe nou-venita: 
  
- Dumneata ai copii? 
  
- Eu? – făcu Laița plecând privirile în pământ - Nu mai am nimic. Nici copii și nici bărbat. Anu’ trecut, cum i-ați scriat, că erau patru copii, noaptea au și murit de la incendiu care a lovat foc de la sobă, de la hornu’ înfundat... 
  
- Și zici că au fost înscriși aici, pe liste? – zise Orian. 
  
- Da. Patru copii. Trei fete și un băiat. Rața Carla Alice, Rața Moravia Romana, Rața Ivone Belea și Rața Ramon Costel. De cinci, de trei, de doi și de un an... 
  
- Și soțul? 
  
- Și bărbatu-meu, de 32 de ani, că eu în după-masa aia am și plecat în Jărmania, că am vint acasă numa ca să-mi prelungesc asocialul. Și am auzit că, cum am plecat eu în Jărmania, în noaptea aia, cum au și ars copiii mei și bărbatu-meu, cu ei cu tot... 
  
4. 
  
Dinu, înseninat, ca prin minune: 
  
- Da. Uite. I-am găsit aici, pe liste... (citește) Rața Carla Alice, Rața Moravia Romana, Rața Ivone Belea și Rața Ramon Costel. 
  
Atunci, Laița izbucni într-un hohot de plâns: 
  
- Alice (pronunță cum se scrie) acuma trebuia să meargă la școală. 
  
Portugalia, revenită de acasă, cu cetificatele în mână, se luă de Laița: 
  
- Ce piși ochii, tu muiere? Nu-ți pare bine că nu are cine să mai te hăndrălească noaptea-n pat, ca pe caprele, și cine să mai plânge, ca să-ți face capu’ ciubăr? (Domnului Orian.): Uite-aici, domnule direcotor, cerfiticaturile. Le-am adus... 
  
Orian, în timp ce le examinează: 
  
- Astea-s ale copiilor celor mari. Nu am nevoie de ele. Iar acesta e un certificat de căsătorie și ăstălaltu’, unul de deces. Așa vă cheamă? Banu? 
  
- Nu – făcu Portugalia - Înseamnă că estea sânt cerfiticaturile care le-a furat omu’ ăsta de unde-a putut, c-am crezut c-o fi bune cândva, la cineva și-atunci va costa bani grei. „Ce bine-i, muiere, – zicea omu’ ăsta – când ai cerfiticaturi de rezervă. Nu să știe cum se vinde mâne, poimâne, cerfiticatele estea la Piața păduchilor, pe mulți euroi. Și, de le vinzi, om te-ai făcut”. 
  
- Și de unde le-a luat? – întrebă Dinu. 
  
- De pe la tromberoane le-au lovat, domn’ direcotor, de pe la tromberoane, că acolo lucră omu’ ăsta... 
  
- Și nu le-ați dus înapoi, la aparținător? – insistă Dinu. 
  
Portugalia, cu dezinvoltură: 
  
- La cine să mai le duci și cui mai le trăbe, dacă propietarii ăia deja au murit demult. Și-apăi încă n-am auzât să mai trăbe cerfiticat de căsătorie la cineva care deja a murit și-i ca când nici n-au mai fost pe lumea asta... 
  
- Dar nici cel de deces... - făcu Laița. 
  
- Da’ ce-i aia deces? – holbă Portugaia ochii. 
  
- Cerfiticat cum că ești moartă, muiere bună... 
  
- O-ho! Cum să fiu moartă, Laiță? Ș-apăi de-astea avem o sută. Mai multe. Într-o zî, omu’ ăsta numa’ așa le aranjea în unele cărț’ găsâte tot pe la gunoaie. Aruncă, bărbate, cărțâle elea – am zâs eu cătră el și el mi-a zâs atunci: „Tu să taci, că ești proastă, fomeie. Ține-le aici că, vreodată, când copiii noștri n-are ce mânca, bune-s ca să le vindă și ca să cumpără de mâncare”. Și mai zâce: „Uite ce frumos scriază pe ele”. 
  
- Dar certificatul lu’ ăla micu unde e? – întrebă Dinu. 
  
- Nu l-am găst – răspunse Portugalia - Scriază și dumneata de pe altu’ cerfiticat, ce scriază pe el, că ai aici destule cerfiticaturi și nu te-or durea mâna... 
  
- Nu se poate... - făcu profesorul recenzor. 
  
- Cum să nu se poate? – zise Portugalia - Că când n-ai carne, de bună seamă că mânci și crumpene și când n-ai pită, îmbuci și mămăligă... 
  
- Acum ce faci, domnule direcotoru’ – vorbi Laița a disperare - îi scriezi și pe ăștia a mei ori nu? 
  
- Cum să-i scriez, femeie bună, dacă ei au murit? – făcu Orian, spălând verbul „scriez”. 
  
- Pe dumneata nu te-nteresează că copiii mei au murit ori nu – explică Laița- Io te-ntreb: copiii mei au fost prăsiți sau n-au fost prăsiți? 
  
- Da. Au fost prăsiți atunci, doamnă scumpă.... 
  
- Și sânt scriși în vrun caiet, domn director? 
  
- Nu sunt scriși– răspunse Dinu. 
  
Laiț, cu maximă îndrăzneală: 
  
- Și ce spune legea? Nu spune că toți copiii trăbă scriați acolo, în caietu’ ăla? 
  
- Spune legea... - zise Orian. 
  
- Și-atunci? 
  
- Femeie bună, oare pentru ce facem noi recensământul copiilor? – se implică Dinu în discuție - Ca să știm, desigur, câți vor merge la școală în clasa întâi, nu? 
  
- Pe mine nu mă-nteresează. Dacă nu-i scriați și pe-a mei, mă duc și sun la 112. Adică la ăia cu scriminarea noastă, așa să știi... 
  
Portugalia, de pe tușă, domol: 
  
- Nu înțelegi, muiere bună, că, dacă copiii tăi au murit, nu mai sunt copii și dacă nu mai sunt copii, nu pot fi încriși și nu vor merge la școală? 
  
- Nu-i adevărat – se încăpățină Laița - Din moment ce s-au născut odată, înseamnă că îs copii, nu? Oare eu am născut morți, nu copii? 
  
Portugalia, tranșant: 
  
- Au fost copii, muiere bună. Acuma-s morți... 
  
Laița, oftând adânc: 
  
- Și ce-i dacă-s morți? Ăsta-i dreptul meu care m-am chinuit, ca să le aduc pe lume. Că oare dumneata, domnule prifisor, te-ai chinuit în maternetate, ca să-i caci?... 
  
- Bine – făcu Orian - Îi scriu. Dar când să meargă la școală, ce vom face? 
  
- De asta nu mă mai supăr eu, că eu nu-s director – îl asigură Laița - Îi vedea ’mneata, domnule director... Mulțumesc din suflet, domnule. Să-ți ajute Dumezău la familia dumitale, că mult bine mi-ai făcut, domnule prifisor. Numa’ ’mneata înțelegi ce-a vrut să zâce popa la îngropăciune când au spus că copiii n-au murit, ci doarme. Păi dacă doarme, cum zâce popa, atunci să-i trezim, ca să merge la școală, nu? 
  
5. 
  
Încet, încet, adunându-se tot mai multă lume, se înfiripă și hărmălaia. Între femei bune de gură și bărbați prinși de flama alcoolului, la marea repezeală, se puteau prinde, cu un auz ascuțit, remarci parcă sortite să rămână singure în aer. Fără replici. La un moment dat, chiar nimic nu se mai înțelegea. În aer se interceptau doar glasuri de femei și bărbați, călărite unele peste altele, la repezeală: 
  
- Vedeți, domnilor, în ce hal trăim noi? 
  
- Vă place noroiul? 
  
- Și învățătoarele mai face și pe nebunele când vede că copiii noști intră în școală murdari… 
  
- Oare noi nu sîntem oameni,mânca-ți-aș? 
  
- Ne ține ca pe animalele… 
  
- Toți promite că pune piatră pe strada asta. Promite, până ajunge la putere. Ei, după alegeri, iaca! Papă, frate, curu’ dacă chiar vrei… 
  
- Păi tu nu știi că și minciuna-i vorbă? 
  
- Dumneata știi că fântâna asta n-are apă când seacă valea, iar când are apă, îi infectată, că apa din vale se înflirtează-n fântână, puturoasă cum îi, cu tampoane, cu rahat’ și cu mizerii de om umane? 
  
- Ptiuc! Boală curată! 
  
- De face copiii noști diarie, nu altă ceva, și confuzie la mață… 
  
- Să le spuneți la șefii ăia de sus, de la primărie, să rezolvă odată cu piatra – răsună tăios, glasul femeii cu fes de bărbat pe cap, ajunsă în apropierea profesorilor. 
  
- Vi se rezolvă – o consolă Orian – Aveți răbdare… 
  
- Ai răbdare – îi răspunse femeia cu basma galbenă, ornamentată cu trandafiri roșii, de undeva, de pe margine - N-auzi ce zice prifisoru’, tu zăpăcita dracului ce ești, că să rezolvează? 
  
- Zăpăcită-i mă-ta! – răspunse la nervi, femeia cu fes de bărbat, făcând pârtie, ca să o ajungă, prin înghesuială, pe cea care-și premisese să-i spună „zăpăcită dracului” și care, între timp, o luase la fugă spre puntea care duce dincolo de vale, spre casa lui Fibra. 
  
Cea cu fes bărbătesc se luă după ea fornăind a nervi și adresându-i cuvinte grele. O ajunse apoi, aproape de casa lui Beju și acolo, în sfârșit, se încinse între ele, adevărata ceartă. După câteva zeci de replici, cea cu fes o îmbrnâci pe cealaltă, mai să înceapă la bătaie. Ddecibelii porniți brusc, ca niște trăsnete în lanț, acoperi însă, altercația femeilor războinice în așa fel, încât din locul unde se aflau recenzorii, nu se mai putea înțelege nimic. Se pare că deja femeile se încăierară. Atunci, toată lumea, cu mic, cu mare, porni într-acolo, ca la comandă, nerăbdătoare, ca să nu piardă un eventual „spectacol” de zile mari. Acum femeia cu basma galbenă, ornamentată cu trandafiri roșii, nu mai putea fi trasă de păr de către cealaltă, pentru că învârtea deasupra capului, un retevei pe care-l ținea strâns în mâini, îndreptându-l din când în când spre mutra adversarei. Dinu avea senzația că, alături de cele două războinice, se vor încăiera cu toții, cu mic, cu mare, cei ajunși acolo. Nu. Circul continuă minute în șir. În câteva momente însă, cum se opriră decibelii manelelor, cum se puse capăt și circului. 
  
6. 
  
Doi bărbați rămași lângă recenzori, ajunseră să fie și singurii comentatori de pe „tușă”, ai „circului”: 
  
- V-a plăcut spectacolul”, profesore? – se adresează unul dintre bărbați, cel mai mic de statură, lui Dinu, punând accentul pe cea de-a doua vocală „o” din cuvântul „profesore”, cu intenția parcă, de a-l măguli. 
  
- Minunat! – exclamă Dinu răsfoind preocupat, listă de listă din caietul de recenzor. 
  
- Vezi ce- ajuns Marmelada? – îl întrebă același bărbat, la ureche, pe cel înalt și mai negru la față. 
  
- Cuitu, Ciciule? 
  
- Cuitu, pe dracu să-l pieptene – se-ncruntă Ciciu. 
  
Credea că dacă se dă la altă religie, nu-l dracolează ăștia ca să-l bage la pușcărie, bă Morucă? 
  
- Păi, el se compară cu Iaconta și cu Papa-Pită, bă? – făcu Moruca - El îl are în spate pe tataVasi? Uite că numa’ pe el l-a băgat la țuhaus. Pe ceilalți doi, nepoții lui Beju, de ce nu? 
  
- Și ce-i cu Vasi? 
  
- Ș-apoi Vasi ăla n-a putut să-l salvează și pe Marmelada? Ori i frică și lui să nu-l ieie deneau? 
  
- Ieie pe dracu – scuipă Ciciu un cincinzeci de bani pe jos - Cum să-i fie frică lu’ Vasi, de deneau, când ficioru-so, Leonardo, a ajuns ăl mai mare șăf la Institutu’ lor? 
  
- Și Fulea, șefu’ ăl mai mare? 
  
- Și-o tăiat beregata Fulea – lămuri Ciciu lucrurile - Când o auzât că-l caută ăia de la deneau, o făcut hrști! și tai-tai, băiete… 
  
- Hai să mai bem ceva – făcu Moruca - Adă, Ciciule, o frecție la domnii… 
  
- Păi tu cu frecțe te prezinți la profesorii, bă Morucă? 
  
- Atunci, o Stalinskaia, soațe… 
  
- Altădată… – zâmbi Dinu mulțumind. 
  
- I-aț’ scriat pe toți copiii? – i se adresă Moruca lui Dinu. 
  
- Ar mai fi niște copii. Ai familiilor care nu sunt acasă – răspunse Orian. 
  
- Îs plecate la lucru în Spania… - făcu Moruca o mutră de ciuf. 
  
- Sau la produs, pe unde apucă și mai ia și asocialu’ aici, pe de-a moaca…- adăugă Ciciu. 
  
- Taci - țuguie Moruca buzele, ca și când ar dori să nu fie auzit de urechi nepoftite - Nu fi curvă… 
  
- Mie-mi place să spun ce este, nu să mă ascund după dești – răspunse cât mai natural Ciciu. 
  
- Are ăia la bani, profesore – râse Moruca cu dinții ca frișca unor savarine proaspete - Te îngroapă în euroi, să fiu nebun, de nu! 
  
- Ș-apăi tu, dacă ai lucra în Germania, n-ai avea euroi de eruroi, mă Morucă? – sună replica sfătoasă a lui Ciciu. 
  
- Schimbă mașinile, ca țiganii noști, caii – făcu Moruca. 
  
- Ca și smartfoanele… - completă Ciciu râzând cu poftă. 
  
- Ș-apăi nici nu mâncă orice eștia – zise Moruca – Hai, să orghească tot guvernu’, ce mâncă ăștia! Numa’ miciuri mâncă și bere bea când bea. Cât stau acasă, numa’ mâncă și cacă, să fiu al dracului. Mâncă și cacă… 
  
- Dacă ți-e ciudă, bagă nasu-n budă – râse Ciciu. 
  
- Taci, bă, și să-ț’ vez’ de p… ta – îi sări repede, țandăra, lui Moruca. 
  
- Ne scuzaț’, domnule profesor, că noi mai vorbim și prostii – se înclină Ciciu elegant, cu mâinile în buzunare, la domnii profesori - Trăbă să vă învățaț’ cu noi, domnilor… 
  
- Nu vă faceți probleme…- răspunse Orian. 
  
- Vorbirea aceasta, pitorească – făcu Dinu remarca – trădează pofta de viață care vă caracterizează, domnilor... 
  
- Moruca… – se recomandă Moruca. 
  
- Da, domnule Moruca – reluă Dinu, ideea - Limbajul acesta pitoresc trădează nemaipomenita dumneavoastră bucurie de a trăi… 
  
- Aia o face muzica, bucuria…- observă Moruca. 
  
- Muzica pe dracu – i-o tăie dezinvolt, Ciciu - Poate vrei să zici că beutura… 
  
- Hai la o bere, că minteni cade sara – îi zise Moruca lui Ciciu. 
  
- Dacă faci tu cinste…- se auzi răspunsul celuilalt și dispărură amândoi, spre oraș. 
  
7. 
  
Se întunecă de-a binelea. Cei doi profesori își adunară hârtiile în mape și se îndreptară încet, spre casele lor. Mergând prin ploaie agale, Dinu încercă să-și înduplece colegul, fără a se justifica, să treacă pe listă copiii Portugaliei. Pentru Orian, acest lucru era, din start, o absurditate. 
  
- Nu ai văzut cum radia de fericire femeia aceea, bucuroasă că-i vei trece copiii pe listă? – aduse Dinu, vorba unde trebuia - Acesta e cel mai important lucru, Emile: că femeia radia de fericire.. 
  
- Să vezi ce voi radia eu de bucurie, când s-or trezi secretara școlii și or vedea ce tâmpenii am scris eu aici – murmură Orian obosit. 
  
Dinu încercă să-l convingă pe Orian în ceea ce privește probabilitatea verificării de către directori, secretar sau alți „șefuți”, listele cu copii și că, în caz că cineva îl va întreba ce și cum, in extremis, va putea să răspundă și el, măcar o dată în viață, că a greși este omenește și să se scuze. Da. Ce ușor e să dai sfaturi, păru ar zice Orian, iar Dinu se gândi să bată fierul până e cald: 
  
- Gândește-te, colega, numai la cât bine ai făcut tu astăzi, unor oameni nevoiași, pe o ploaia asta, mocănească... 
  
- Cât bine am făcut, Dinule? 
  
- Enorm, Emile. Imaginează-ți că femeia aceea pierduse totul. Mai puțin speranța. Iar tu, noi, era să-i anihilăm firicelul acela de speranță. Ultima ei speranță. Așadar, ai făcut un așa mare bine, încât ce va mai conta o admonestare în plus sau în minus, din partea conducerii școlii noastre? 
  
- Apă de ploaie – răspunse Orian – Numai că așa cum i-am înscris pe copiii ei morți, pe lista viilor, tot așa i-aș putea înscrie și pe alții, la fel de morți, pe respectiva listă... 
  
- Și mai morți... – făcu Dinu. 
  
- Râzi de mine, domnule Grama? 
  
- Râd de noi, prietene, că și eu mă aflu în aceeași oală cu tine. Știi ce? Eu cred că în Universul acesta fără margini (pleonasm!), mai importantă e o facere de bine, ca aceasta, decât alte multele lucruri care ne aduc satisfacții de moment. 
  
- Și totuși... 
  
- Fii mândru. Ai săvârșit un act caritabil. 
  
- Caritabil, Dinule, dar incorect... 
  
Atunci Dinu se hotărî să fie și mai convingător: 
  
- Stai să ne-nțelegem. Da. E incorect într-o societate ca aceasta, a banului, pe care n-o interesează în nici un fel, frumusețea sufletului uman. Într-o societate interesată numai de ceea ce e mediat, palpabil și mereu pusă pe căpătuială, pe orgolii și pe logică, vorba vine. Or tu, prin acest măreț gest, te-ai înălțat acum, peste mizeriile acestei lumi. Te-ai înălțat sufletește, omule. 
  
- Bine, bine. M-ai convins – făcu Orian - Și mă rog, pe cine mai interesează azi, astfel de fapte mărețe? 
  
Răspunsul lui Dinu se vru cât mai decisiv: 
  
- Știi pe cine? Pe Cel care ne-a creat... 
  
- Vax! – scuipă Orian replica - Vezi să nu mi se ridice mâine, o statuie din bronz în curtea școlii noastre, iar pe soclu să stea scris cu litere de aur: „În cinstea unui profesor adevărat”. Ce vorbim, domnule profesor? Totul e un mare, mare pârț! 
  
Dinu, după o scurtă pauză, pe același ton molcom, convingător: 
  
- Și totuși, să nu aștepți, Emile, să te felicite cineva, în această lume... 
  
- Dar câți cred într-o altă lume? 
  
- Nici nu trebuie să creadă nimeni într-o altă lume – explică Dinu dezinvolt – Important e că ea există. Te rog ascultă. Tu crezi că lucrurile abstracte nu există numai în măsura în care nu le vedem noi? Desigur că nu. Bunăoară, sufletul e acel ceva abstract din noi, Emile. Nu-l vedem, dar el există. Ei bine, tot așa și faptele bune. Cine știe, în afară de mine și de amărâta aia de femeie, că tu ai făcut azi, într-un cartier de doi bani, o faptă bună? Nimeni. Ni-meni! Dar fapta bună nu moare! Nu se topește niciodată, așa cum ne topim noi, muritorii. Fapta bună va trăi în veac! 
  
8. 
  
Lui Orian, i se părea că totul suna totuși, parcă prea moralist, de altfel, lucru intuit foarte ușor, de către Dinu. După câteva secunde de tăcere, Orian reveni la subiectul de dinainte: 
  
- Bine. Hai atunci, să lăsăm listele cu copiii înregistrați așa cum sunt, cu morții printre vii... 
  
- Dacă chiar vrei, acasă vom putea reface listele – îl asigură Dinu - Fomulare în alb se găsesc o droaie. Când ajungi la copilașii cu pricina, dacă chiar vrei, le anulezi numele. Nu-i mare lucru... 
  
- Exact. Locul lor e, de fapt, printre cei morți, nu? 
  
- Da – făcu Dinu cu un strașnic chef de a perora gratuit - Așa e. E logic. Dar Logica, în lumea asta, ocupă numai cinci sutimi dintr-un întreg. Întrebarea e ce este dincolo de acest infim segment reprezentat de logica noastră clasică. 
  
- Logica clasică! Pârț! Mi se face greață când mai aud vorbindu-se de prefabricatele astea. Logic, dincolo de logică, ar fi să fie Ilogica... - murmură domol Orian. 
  
Imposibil se dorea a fi răspunsul lui Dinu care și explică totodată, ce credea el că ar fi imposibil: 
  
- Pentru că tot ce e dincolo de logică întreține Logica. Tot ceea ce e dincolo de trup întreține trupul. 
  
În secunda următoare, Dinu deja fu convins că lui Orian, toate astea i se puteau părea niște aserțiuni aiurea, după gândirea unui fizician ca el. De aceea, Dinu continuă explicația: 
  
- Domnul meu, tot ce este dincolo de o floare frumoasă din grădina casei, întreține însăși viața florii respective. Toată Supralogica, dacă te hotărăști s-o numești așa, întreține această gândire pe care o numim logică. Ar fi vai și-amar de picioarele noastre, dacă ele s-ar rezuma numai la oase, țesuturi, tendoane, nervi, etc., adică numai le ceea ce se vede...Sau cum zicea o minte luminată… 
  
- E! Ce zicea? 
  
- Că Mai binele e dușmanul Binelui, tot așa cum Binele e dușmanul Răului, iar Răul e dușmanul Mai răului. 
  
Orian, aproape plictisit și mai ales fără chef de a mai lungi discuția: 
  
- Vrei să spui că tot ceea ce există dincolo de membrele noastre inferioare și superioare, întreține cu o anumită energie, înseși aceste membre? Ca și cum membrele noastre ar avea în imediata lor apropiere, alte membre, adică dubletele lor nevăzute, abstracte? 
  
- Ești pe-aproape – îl asigură Dinu - E vorba de membrele sufletului nostru. Poate că te plictisesc, Emile. Știu că vei râde de argumentele mele. Poezia lui Nichita Stănescu, ea singură, într-o vreme destul de nepotrivită, a fost în stare să intuiască într-un fel, atât de frumos, ființa abstractă a omului. Ființă după a cărui chip a fost plămădită alcătuirea concretă și vremelnică a omului în corpul mamei. Da. Ca să existe trupul nostru acolo, a trebuit să existe mai întâi sufletul nostru acolo, cu toate organele lui posibile, in abstracto. 
  
- Super! – nu apucă bine să exclame Orian, că Dinu îi luă vorba din gură: 
  
- Aceea e adevărata Logică, de multe ori absurdă, comparativ cu logica noastră vremelnică. Ei bine, colega, dacă am reușit să nu te plictisesc, fapta ta bună, ține minte, este înscrisă în cartea Logicii celei nestricăcioase. Știu. Sună cam artificial și pompos, dar asta e... 
  
- Ptiu! - murmură din nou, fizicianul - La așa ceva nu m-am gândit. 
  
- Știu. Nici n-ai avut timp să te gândești. E greu să pleci așa repede din Fizică. Și nici n-ar fi recomandabil să mai și etalezi o astfel de gândire. 
  
- De ce? - holbă Orian, ochii - Că nu ține de cald? 
  
- Cine te va crede, Emile? Nimeni. Știu. Pe afectivitate nu dă nimeni doi bani vechi... 
  
- Interesant. 
  
- Nu te va crede nimeni, pentru că prea puțini văd astăzi, dincolo de propriii lor ochi. Prea puțini aud dincolo de propriul lor auz. Prea puțini pot pipăi ceea ce e dincolo de cele două mâini, etc., etc. 
  
- Mi-a făcut plăcere să discutăm astfel de lucruri care, culmea!, păcat că nu țin nici de foame, nici de sete și nici de cald... 
  
- Și mie… 
  
- Pe mâine. 
  
- Pe mâine, colega. În același loc. 
  
- Bine. La revedere. 
  
- O seară bună. 
  
- La fel. Fără egrasie... 
  
Dumbrăveni, la 1.02.2018 
  
Referinţă Bibliografică:
RECENSĂMÂNTUL / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2961, Anul IX, 08 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!