CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





FALS TRATAT DE...
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FALS TRATAT DE SINUCIDERE 
  
1. 
  
„- Încă n-ai murit? Încă n-ai murit?”- auzi Magda o voce venită de pe trotuar, ca din fundul pământului. O voce jucăușă, de femeie tânără. 
  
Cum stătea pe bancă, la umbra castanului din fața casei, cu spatele spre trotuar, Magda întoarse capul și o recunoscu pe Elisa, o fostă elevă, care, de Sfântul Nicolae îi aducea întotdeauna, un cadou. De fapt, cadoul acela nu era altceva decât un măr înțepat cu un băț de chibrit. La celălalt capăt al acestuia, avea împlântată o nucă sub formă de cap, cu gură, cu ochi, cu sprâncene, cu nas și cu barbă lungă, desenate pe ea, iar pe nucă avea așezat un coif confecționat din staniol roșu. Toate acestea, frumos aranjate, îl închipuiau, în mintea fetiței de atunci, pe Moș Nicolae. Astăzi, după atâția ani, Elisa era femeie în toată regula, copleșită și ea, cum se vede, de câte și mai câte nevoi – valuri ale vieții, care i se puteau eventual, citi pe față. Magda nu mai știu pe moment ce să răspundă. Rămase cu ochii larg deschiși, căscați spre femeia oprită pe trotuar. Înțelse că Elisa voia să spună „Mai trăiți, doamnă profesoară?”, dar la marea repezeală, probabil că se încurcase. Sau i se păruse ei că Elisa se încurcase. Magdei îi fulgeră într-o clipită, prin cap, ideea că acesta ar putea fi un semnal de alarmă în ceea ce privește avansarea bolii de care discutase cu doctorița ei, în urmă cu câteva zile. Așa că profesoara se decise să nu dea importanță unei asemena remarci și încercă să afișeze zâmbetul acela cordial (ca o mască pe care o găsea la orice oră) care o caracterizase o viață întreagă și de care își aminteau mai toți foștii săi elevi. Răspunse într-un târziu „nu” și mai apoi îi păru rău. Adică „nu” însemnând că nu murise, din moment ce se mai afla pe picioare. Ar fi trebuit să nu rostească nici un cuvânt. Nici măcar acea negație. Ar fi trebuit să tacă. Poate că așa s-ar fi învățat Elisa odată pentru totdeauna, cum să se comporte cu fosta ei profesoară. Ca să nu mai vorbească niciodată ce nu trebuie. Dar cum să-i fi atras atenția în ceea ce privește întrebarea ei cam incomodă? Altădată chiar că va trebui să nu-i mai răspundă fostei eleve, nici la salut. A! Da. Elisa măcar făcuse, ce-i adevărat, un admirabil efort: o salutase. Pe semne că fosta elevă tot nu auzise răspunsul profesoarei și o întrebă agasant, pentru a treia oară: 
  
- Încă n-ați murit? 
  
Magda făcu atunci un efort peste puterile ei și, într-o clipită, se decise să-i răspundă cu un simplu zâmbet searbăd, de suprafață. Aproape că ar fi intenționat ca, în ciuda înțepăturilor din jurul inimii, să râdă cu un hăhăit sănătos, dar se răzgândi. Nu se merita un asemenea deranj. Doctorița îi recomandase, cu o săptămână înainte ca, dacă voia să rămână „pe linia de plutire”, să nu se ia în gură cu nimeni. Așa că profesoara nu dete drumul râsului sănătos. Sugrumă în cele din urmă, hăhăitul cu un zâmbet pasager, apoi rosti cuvintele, ca și cum acestea ar fi fost tăvălite prin smântână: 
  
- Scumpă Elisa, tu ai fi vrut să mor? 
  
- Asta nu... – zâmbi Elisa drăgălaș, fâstâcindu-se. 
  
- Și-atunci? 
  
- Doamnă profesoară, să știți că arătați foarte rău... 
  
- Ha-ha! – se-necă Magda într-un râs înlocuitor al unei replici la obiect – Într-o bună zi, toți vom arăta rău... 
  
Mai privi încă o dată spre femeia căreia nu-i identifica momentan numele de familie. Privind-o mai atent în ochi, îi păru că vede în privirile ei ceva parcă apărut dintr-o altă lume. O față aflată în descompunere, cu huri fără fund în locul ochilor și fără buze... Jarul din ochii tinerei femei și jocul maxilarelor acesteia, care depășeau perimetrul gurii, o înfricoșară pe Magda, în sutimi de secundă. Renunță să o mai privească pe femeia care n-avea cap să-și vadă de drum și-și îndreptă privirile înspre pământ, proptindu-și capul cu degetele mâinii stângi, ca și cum acesta ar fi riscat altfel, să se rostogolească pe jos asemenea unui zar aruncat de un jucător de table. „Capul precum o minge ajusă între smocurile de iarbă râioasă de la picioarele băncii” – murmură ea surd. În aceeași fracțiune de secundă i se păru că i se anunță o nouă repriză de amețeală. Când Magda ridică din nou ochii spre trotuar, Elisa nu mai era acolo. Numai remarca ei verbală rămase suspendată parcă deasupra capului, ca o sabie a lui Damocles: „Încă n-ai murit? Încă n-ai murit? Încă n-ai murit?” 
  
2. 
  
Ridicându-se numaidecât de pe bancă și îndreptându-se spre intrarea în curte, Magda începu să creadă tot mai mult că ea însăși murise demult și că ar fi acum extrem de caraghioasă să vadă lucrurile altfel. Adică ea să nu fi fost consecventă nici cu propria ei moarte. Ajunse cumva, copăcel, copăcel, sprijinită cu mâna, pipăind zidurile zgrunțuroase, zeci și sute de firide, una într-alta, în casă. Intră apoi, în vacarmul singurătății bucătăriei și, în loc să se așeze frumușel pe un scaun, ca să-și tragă suflarea, se trezi că umblă prin sertarele corpurilor suspendate de bucătărie, căutând ceva. Parcă cineva de lângă ea, o persoană nevăzută și extrem de puternică, o sfătuise adineauri, să caute prin toate sertarele, un capăt de sfoară și săpun. Da. Să caute sfoară și săpun! Fără însă, ca acea persoană imaginară să o sfătuiască ce să facă cu aceste obiecte. În același timp, era convinsă că, în stradă, cu câteva momente în urmă, cea care-i zâmbise atât de sardonic nu fusese Elisa, fosta ei elevă, moartă de altfel, cu ani în urmă (acum își amintea perfect că Elisa murise după un chiuretaj clandestin înainte de decembrie ’89), ci însăși moartea. Da. Așa arată probabil, moartea – îi veni ei a spune. Mai bine-zis așa arăta pesemne, moartea ei. Gura aceea fără buze, împăroșată și cu dinți ca niște sule îndreptate în sus și în jos, continua s-o sperie la maximum. Căutând sfoara și trântind la repezeală ușile unui corp suspendat, acesta se desprinse brusc din perete și se rostogoli de-a valma, pe dușumea. Mai, mai să-i rupă picioarele. Într-o clipită se făcură praf vitrină, pahare, cești, farfurioare, sfeșnice de cristal, statuete de alabastru și alte câte și mai câte obiecte dragi. În maldărul de obiecte făcute zob, Magda ochi de departe, oglinda ovală cu suport în zig-zag, în fața căreia se bărbierea cu mulți ani în urmă, Gicu, soțul ei, fie iertat. O apucă într-o mână și, dintr-un simplu automatism, trase o ocheadă ca o sclipire de cuțit, peste propriu-i chip cuibărit în valurile oglinzii. Imediat îi săriră în ochi, găvanele cearcănelor, asemenea occipitalilor unui craniu vechi de ani. Apoi privirea îi alunecă fulgerător de repede, spre gura care rămase deschisă la pronunțarea aproape surdă a interjecției „A!” (vezi mimica personajului din „Strigătul” lui E. Munch), în timp ce proteza superioară îi rămase lipită de proteza de pe maxilarul inferior în așa fel, încât avu senzația că se afla față-n față cu imaginea unei guri de muribund. Într-adevăr, maldărul de aparențe camuflase pe nesimțite, în zecile de ani, orice urmă de esență. „Dar care ar fi esența obnubilată de aparențe?” – îi venea să întrebe. Da. Ar putea-o găsi undeva, bunăoară dincolo de cele două proteze. Sau dincolo de vopseaua părului, care masca de ceva vreme, adevăratul ei păr. Dincolo de originalele cute de pe obraz și dincolo de dârele care, în timp, se cuibăriseră pe toată suprafața feței. Eh! Cel puțin de n-ar fi dezamăgit-o atât de mult în ultima vreme, prieteniile. Și cel puțin de n-ar fi testat ea cisternele de invidie și poate chiar de ură, venite din partea cui se aștepta mai puțin. „Ce e de fapt viața?” – își murmurară în șoaptă. O singurătate amăgită de mirajul pulsurilor galopante ale vieții. Da. Acum i se părea că nu ar mai fi nici un dubiu în ceea ce privește căutarea insistentă a sforii și a săpunului. Privi în jur. În stomac simți un fior. Mai mult o înțepătură fulger. Apoi își simți respirația greoaie și genunchii sleiți. Se vedea din nou în situația dificilă de a o termina pentru totdeauna cu acest trup- care încă mai era al ei – floare a aparențelor. Trebuia să treacă iarăși, prin strâmtoarea acestui așa-zis examen decisiv pentru verificarea a ceea ce se cheamă curaj. Trebuia în sfârșit, să-și ia adio de la pipăitul tuturor obiectelor din jur, atât de dragi, care peste o secundă sau două n-or să mai fie ale ei. De fapt, gândindu-se bine, în sutimi de secundă, nici ea însăși nu va mai fi a ei. Poate că numai groapa și sicriul cu tot ceea ce-i trebuie unui „vehicul” pregătit pentru călătoria definitivă vor fi ale ei. Nu. Nici groapa, nici sicriul, și nici hainele de pe ea nu vor mai fi ale ei. Inima! Nici propria-i inimă și nici ficatul și nici...Dacă ar ști Inima și Ficatul și Rinichii și Plămânii sau Stomacul și Măduva ce gânduri sinistre le bântuie în momentul de față, când ele funcționează cât de cât, încă destul de bine... Dacă ar ști ele, în sfârșit, că se apropie de un final al finalurilor, pe care îl vor aduce nu atât ceasul sau minutul, cât secunda...Doamna Secundă care întâmplător, începe la fel ca termenul secol! 
  
3. 
  
Încercând să-și stăpânească tremurul degetelor, fosta profesoară de biologie vru să facă ordine mai întâi în sertarele trântite pe dușumea și după aceea eventual, să caute din nou o frânghie și o bucată de săpun, așa cum cineva îi șoptise în gând, ceva mai devreme. Atunci apăru ca din senin, în mormanul acela cu lucruri făcute țăndări, și caietul cu rețete de prăjituri în care, pe ultima pagină, încă stătea scris cu litere de o șchioapă: Tratat de sinucidere. Da. Își recunoscu scrisul cu caracterele vocalelor mult mai rotunde, așa cum le construia ea în tinerețe. Apoi tot acolo, citi fraza: „Cum o să poți recurge la suicid până nu scrii ceva, câtuși de puțin, despre intensitatea disperării care te împinge tot mai tare, ca să?...” – rămasă în caiet de pe vremuri, când ea încă nu era trecută prin viață. Nu era hodorogită. Când soțul ei încă mai trăia și-i lăuda prăjiturile. Își aminti că în acele zile, detaliase întrebarea aceasta, undeva, pe niște foi volante, pe care, cu siguranță, le dosise prin vreun album de poze. O pasionase întotdeauna ideea aceasta. Se simțea ca atunci când, scriind despre un asemenea subiect, fie și despre sinucidere, îi creștea pofta de viață. Chiar dacă, după redactarea prozei respective, duplicatul acesteia rămânea cum era și firesc, în sertar. Cum era să trimită proza la vreo revistă, cu titlul acesta: Tratat de sinucidere? Ce ar fi zis redactorii acelei reviste? De bună seamă că aveau s-o arunce la coșul de gunoi mai degrabă, decât să ajungă în mâinile vreunui cititor care poate că nici n-ar mai fi cumpărat niciodată revista respectivă. Într-un târziu găsi și o bucată de sfoară pe care o așeză frumșel pe masă, lângă caietul cu rețete. Aduse din baie și o coajă de săpun și o așeză școlărește, tot așa, lângă caiet. Acum Magda avea, în sfârșit, în fața ochilor, două lumi radical deosebite: Sfoara și săpunul pe de o parte, și caietul cu rețete de prăjituri, pe de altă parte. Da. Cele două lumi opuse stăteau pe masa din bucătărie, plină și ea de obiecte scoase de prin sertare, fără să se întâmple între ele, vreun „scurtcircuit”. Acum știa foarte bine de ce căutase în cea mai mare grabă, sfoara și săpunul. Aceste două obiecte aveau, evident, o semnificație aparte. Și continuau s-o provoace, ca și cum în stânga lor n-ar fi „tronat” caietul cu cele mai bune rețete de prăjituri, care purta în el, ca-ntr-o cochilie de melc, firavele respirații ale tinereții ei. Magda își purta acum, privirile a indecizie, când în dreapta, când în stânga, pe suprafața mesei. Dincolo de sfoară și săpun, întrezărea parcă privirile Elisei, iar caietul îi aducea în față cele mai frumoase scene din tinerețea ei. I se părea totuși, că trecutul ei ar sufoca întreg prezentul copleșindu-l. 
  
4. 
  
Cu astfel de gânduri și abandonând maldărul de cioburi pe dușumea, Magda se așeză la masă și, cu sfoara și săpunul într-o mână, se apucă chiar atunci de scris, simțind că abia în acele momente, ideile schițate cu mulți ani în urmă, crescuseră ca pâinile în cuptor. Trebuia să scrie ceva în caiet. Trebuia. Ceva, cât de puțin. Să scrie și mai apoi, să vadă ce va face într-un final, cu sfoara și săpunul. Se vedea, evident, datoare să scrie. Să scrie ceva despre sinucidere. Să scrie ce-i va trece ei prin cap în momentul de față, adică cu o clipă înainte de a face pasul definitiv, spre neființă. Ca și cum toate acele gânduri care-i scurmau acum mintea, se voiau spuse demult. Se voiau spuse de altcineva. Scriind, îi trecură prin minte, paginile despre suicid din cărțile lui Emil Cioran. Da. Ar trebui să caute măcar Pe culmile disperării, să recitească pasajele cu propriile ei adnotări și mai apoi să se apuce să continue pasajul despre sinucidere, început cu zeci de ani în urmă. Mai apoi se gândi că, dacă va răsfoi cartea lui Cioran, nu va mai fi în stare să scrie nimic. Își aminti cum reacționase marele gânditor francez când, sub un pod, acesta întâlnise un sinucigaș care nu-și putea pune capăt zilelor, pentru că era nespălat pe picioare. Mai apoi i se derulară prin minte, replicile disperaților din Mansardă la Paris cu vedere spre moarte a lui Matei Vișniec, care-i mulțumeau personajului Cioran zicând că, citindu-i cărțile, reușiseră să renunțe la sinucidere. 
  
„Da. Și atunci ce caută titlul de pe caietul cu rețete, Tratat de sinucidere?” – îi trecu prin țeastă profesoarei. Da, da. Pe-atunci încă nu-l citise pe Emil Cioran. Nu știa că deja exista în Europa, și un Tratat de salvare. Așa ar fi trebuit să-și fi intitulat marele moralist, una dintre faimoasele lui cărți Tratat de salvare. Așa și-ar putea intitula ea, bruma de texte pe care le va aduna în acest caiet de rețete. Adică pe treisferturi de caiet gros, din acela care prin anii ’75-’80 costa 10 lei, care mai rămăsese și azi, cu paginile intacte și îngălbenite de cancerul timpului. Trase cu pixul o linie peste titlul Caiet de rețete de prăjituri de pe fațada caietului. Mai apoi mai trase două și încă două. Treptat, vârful sculei de scris înfiripă din liniile desenate, adjectivul „fals”. Lângă el scrise tot cu majuscule Tratat de sinucidere, acoperind vechiul titlu. Da. Acum titlul unui eventual „tratat” se va numi Fals tratat de sinucidere. Numai că încă o privire mai minuțioasă ar fi observat că vechiul titlu încă mai recidiva. Privind așa, parcă în gol, peste cele două titluri, peste cel nou din prim plan și peste cel vechi rămas în planul secund, își propuse ca, în cazul în care scrisul îi va da aripile necesare depășirii situației de sufocare, va șterge din titlu și cuvântul „sinucidere” și va găsi un alt termen. Unul mai puțin negativ. Dar până atunci va trebui încă să se lupte. Să lupte și iarăși să lupte cu ea însăși... 
  
Sighișoara, 16 iulie – Dumbrăveni, 10 dec. 2017 
  
Referinţă Bibliografică:
FALS TRATAT DE... / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2953, Anul IX, 31 ianuarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!