CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





ENIGMA LUI CUITU
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ENIGMA LUI CUITU 
  
Motto: „Mai bine privegheați și petreceți la căpătâiul 
  
anului vechi, ca să vă audă vorbind și să poată muri 
  
în pace, că de nu, nici nu mai poate muri, de mila voastră. 
  
Și atunci anu’ hăl nou va întârzâia să să prăsască ”. 
  
1. 
  
Cuitu îi spune, pentru că, pe vremea când era de-o șchioapă, zice-se, l-au prins trei matahale și i-au bătut cu ciocanul, în spate, ceva mai jos de omoplați, trei cuie de laț. De atunci, gingiile îi sunt mult mai roșii decât ale altor oameni de vârsta lui. Gingiile lui parcă ar fi chiar sânge pur. Dacă cineva ar avea ocazia să-l audă povestind de experiența asta, să nu se mire dacă s-ar vedea în situația de a-i prinde lui Cuitu replica din aer, ca pe-un avion de hârtie. Cam așa începe el: „Ei bine, dragii mei, eu atunci am murit prima oară”. Și mai apoi, repede va spune tot el, cum își văzuse sângele prelingându-i-se pe la colțurile gurii așa, ca în filme, când un personaj este ucis brutal de un alt personaj și spectatorii chiar cred că a fost filmat pe viu și nu trucat. Adevărul adevărat e că nimeni nu fusese martor ocular la cele întâmplate atunci sau ceva mai târziu, când Cuitu, puțin mai mărișor, fusese călcat de o căruță, prilej cu care avea să moară a doua oară. Că nimeni nu-i văzuse vreodată cuiele înfipte în spate și nici urmele de cuie, gata cicatrizate. Și totuși, în capul oricărui părtaș al vieții modestului cartier, așa cum e el, de mâna a cincea, parcă pierdut de Dumnezeu într-o banală vale, cu bune, cu rele, se ivește o primă întrebare: „Cine ar fi putut inventa aceste povești legate de viața lui Cuitu, atât pe cea cu cuiele, cât și pe cea cu căruța?” Apoi se ivește, inevitabil, o a doua întrebare: „Cine anume ar fi putut câștiga de pe urma inventării acestor povești?” Desigur, cei de-o vârstă cu Cuitu, aproape de pragul celor 60 de ani, eventual cei considerați deja bătrâni, după cei mai bătrâni din cartier, auzind poveștile cu morțile și, eventual cu învierile lui Cuitu – dacă se poate spune așa - dau din umeri și zâmbesc, ca și cum ar fi convinși că cel în cauză, de mic, a fost tentat tot timpul, să inventeze ceva cu totul ieștit din comun. Să inventeze ceva spre a provoca uimire și mai ales, compătimirea necesară a tutror cunoscuților. 
  
- Depinde cum își găsește Cuitu ăsta, proștii care cred tot ce îndrugă el” – se aude din partea opusă a copertinei confecționată din indicatoare de circulație și înghițită de brânza de burduf a ceții matinale, un glas ca o limbă de clopot în dungă. 
  
- Niciodată nu i-a plăcut la Cuitu ăsta să lucreze - se aude și din partea cealaltă, un glas hodorogit, mârâind printre convulsiile de tuse tabacică - Nu i-a plăcut să aive nici servici, ca omu’, și nici să aive siguranție în zua de mâne. În schimb, o scornit tot felu’ de parascovenii. 
  
Și cel puțin dacă l-ar fi văzut cineva vreodată, dezbrăcat, vara, la râu sau undeva, la plajă. S-ar fi disipat, cu siguranță, orice urmă de dubiu și n-ar mai fi fost nimeni tentat să întrebe ce simțise oare, Cuitu ăsta, când îi fuseseră bătute cuiele în spate, chiar sub omoplați. Eventual să-l întrebe cum a murit și, desigur, cum a înviat. Da. Nimeni nu l-a întrebat vreodată toate astea, ca nu cumva să i se răspundă că nimic nu e adevărat și că toate, absolut toate, sunt invențiile gurii satului, nu ale lui. (Într-adevăr, câteodată așa e de frumos visul care ne învăluie, încât, trezindu-ne, parcă n-am vrea să constatăm că tot ce am văzut visând, nu poate fi adevărat). Și-apoi cum ar arăta întreg cartierul, fără toate aceste povești-balsamuri? Cum ar mai curge firul văii, mai molcom ca oricând, printre case îngrădite, pe alocuri, cu uluci confecționate din pari strâmbi și noduroși și cum ar mai dispărea el în iaurtul ceții? 
  
2. 
  
Îl vezi pe Cuitu plecând dimineața la pescuit, undeva, în sus, pe același fir al văii care se furișează când grăbit printre cele două rânduri de case din chirpici, în șuvoaie nervoase pe timpul ploilor torențiale, când molcom și gata de a seca pe timp de secetă. Și tot așa îl vezi pe Cuitu revenind acasă, din susul pârâului, cu bocceluța de-a umăr, goală pușcă, fără să afișeze pe față, nici măcar o urmă de dezamăgire sau chiar de tristețe. Întrebat ce-a prins, Cuitu răspunde de fiecare dată, zâmbind și dând din umeri, fără să rostească niciun măcar un cuvânt. Ca și cum însăși rostirea aceluiași torturant și bisilabic „nimic” l-ar întrista și pe el, deosebit de adânc. Dar de fiecare dată, nu-l întreabă numai eventual cineva care nu știe că în apa acelei schizofrenice văi, nu trăiesc pești. El știe totodată foarte bine că a pescui nu înseamnă și a prinde pește. Dar mai știe că orice apă de pe lumea asta, îi poate da oricui, iluzia prezenței peștilor. Până ce copiii lui, vreo nouă la număr, așa s-au pomenit, să-și știe tatăl plecat la pescuit, adică să nu facă prea mare brânză, toată ziulica, în timp ce alți tați din vecini, să nu-și vadă capul de treburi și să nu știe pe unde să robotească cu ziua, pentru a aduce în casă, o bucată de pâine. Noroc cu nevastă-sa care parcurge zilnic, distanța dintre localități, cu trenul, la cerșit, luând cu ea cinci-șase copii. Pe cei mai mici dintre cei mici. Și unde nu mai pui că ea, Curdala, se întoarce acasă, culmea ironiei!, de multe ori chiar și cu pește oceanic congelat primit de la te miri la cine or fi chemat-o la lucru. Atunci el, Cuitu, știe că ziua următoare, nevasta îi va pune pește oceanic în traistă și, de nervi, se îmbată și, seara, o bate măr. Nu vedea nici măcar Curdala, ce legătură ar fi între cele trei cuie pe care i le înfipse cineva în spate, lui Cuitu, și cele trei morți ale lui sau ce legătură ar fi între cele trei cuie și cele trei undițe pe care zilnic soțul ei le lua cu el la pescuit. 
  
Prin urmare Cuitu, porecla lui Ferdinaț Degol Marmelada, pretinde că, până acum, ar fi murit de două ori, vrând parcă să arate că valoarea unui bărbat ar depinde musai, de rezistența lui la cât mai multe cuie și, desigur, la cât mai multe morți. Zice-se că îl întebase cineva odată, când a murise el, Cuitu, a doua oară, pentru că așa admitea el, că va mai muri încă o dată până va trebui să moară cu adevărat, ca toți oamenii normali. Acela putuse deduce ușor că el însuși habar n-are. Că așteaptă și el, ca omul, de la o zi la alta, să mai moară încă o dată, până va trebui să dea ortul popii și să plece definitiv, în pătrățica lui din deal, lângă ceilalți care fuseseră și ei cândva și vii și morți. Era pe undeva logic, din două motive. Cuitu nu mergea la lucru și nu se înhăma niciodată la o activitate prea responsabilă. Cum logică era și ideea că el de-aceea mergea la pescuit, ca să se gândească cât îi plăcea lui, fără opreliști, la eventuala moarte a lui, care i-ar schimba, ca nimănui altcuiva, tot sensul vieții. Care să-l ajute odată-n viață, să depășească toate greutățile traiului. Cuitu era tot mai convins că celor trei cuie ale căror găuri îi cicatrizaseră spatele, trebuie să le corespundă în mod obligatoriu, și trei morți. 
  
Așadar ce era să facă cei care toată ziulica ieșeau afară, pe dâmbul acela căruia i se spune uliță, pe butuci de salcie putredă, în fața casei, în lipsă de altceva, decât să vadă la el, schimbări radicale sau să-l întrebe ceea ce nu se prea întreabă, de regulă, niciodată: „N-ai mai murit, bade Ferdinanț?” Și el să răspundă eventual cât mai calm: „Ce crezi, măi nepoate, că peștele vine la momeală când îl chemi tu?” 
  
Ce să mai înțeleagă vecinul dacă Cuitu răspunde la întrebare întotdeauna cu o altă întrebare și dacă, înainte de a merge la pescuit, nevasta îi pune în traistă pește oceanic prăjit, rămas de seara, de la cina copiilor? Rar om în cartier, în afară de Cuitu, care să fie dispus la orice oră, pe parcursul unei discuții, să-ți taie craca. Adică să te facă să nu-l mai întrebi niciodată nimc. „Vine ea și vremea aia – mai bodogănea nevastă-sa de una singură primenind cratițele – să se sature el, Ferdinanț Degol, și de pescuit și de femei. Cu o singură condițe și anume, să nu mai moară încă o dată, până când va muri el vreodată, normal”. Dădea din mână, de parcă ar fi zis deslușit: „Ce m-am săturat și de morțile astea a lui Ferdinanț Degol...” Vedea și ea că întreg cartierul aștepta cu gura căscată să audă chiar din gura bărbatului ei, vești noi. Să vină Cuitu, într-o bună zi, acasă și să spună zâmbind: „Măi dragii mei, să știți că adineaurea, am murit pentru a treia oară”. „Ce-ar face, zău, cartierul – îndrăznea să mai pritocească nevastă-sa în capul ei de femeie, zdrențe de gânduri - să o vadă și pe asta?”Adică să vină Cuitu în cartier, să oprească maneaua aflată pe rol, din decibelii ei proprii, și să o spună pe un ton jos, abia șoptit, ca și cum el ar fi cel puțin o mare somitate: „Iată că am murit, măi fraților !” Era și ea oarecum convinsă că următoarea moarte a lui Cuitu va schimba totul în familia lor. Și n-o ținea locul la gândul că atunci, cu siguranță, ea îl va pierde pentru totdeauna. Că el se va încăibăra cu una, cine-știe pe unde, și-și va lăsa aici tot rostul... 
  
3. 
  
Ei bine, nu avea să mai treacă 50 de zile, trei ore și 48 de minute când, într-o după amiază de iunie, pe la apusul de un roșu-carmel, al soarelui, Cuitu, ajuns pe dâmbul din apropierea salciei pletoase, sub care Bișa belise cândva, cei doi dihori, prinși în curtea lui Ciciu, se tolăni parcă prea obosit, în smocurile de iarbă prăfuită și exclamă fericit: 
  
- Oameni buni, să știți că eu am mai murit încă o dată... 
  
Era chiar în ajunul Ispasului. Se duse vestea fulger, a izbândă, până în fundul cartierului și ieșiră toți locatarii, cu mic, cu mare, în stradă, ca la cutremur. Se adunară buluc lângă el, inclusiv uncheșu Beju pe care-l adusese unul din nepoți, Punctro, într-o roabă și-l basculase acolo ca pe-un porc înjunghiat. Ajunși acolo, se așezară și ei pe iarbă și-l măsurară pe Cuitu din priviri, ca pe-un extraterestru. În acele clipe, într-adevăr, Cuitu nu mai fu Cuitu cel de toate zilele. Nu mai fu Cuitu cel din urmă cu două zile. Nici cel din urmă cu o săptămână, cu o lună, cu un an sau chiar cu douăzeci de ani. Cuitu avea parcă, în ochi, o altă căutătură, iar vocea, din molcomă, îi devenise jucăușă și, în același timp, mai aspră. Remarca lui Cuitu fu ca o ploaie caldă de vară, tăvălită în colbul din mijlocul drumului. Parcă ar fi scos din buzunar un șomoioc de bani și ar fi trimis doi copii să cumpere de la birt, bere, semințe de bostan și o sticlă de Adio mamă, ca să serbeze evenimentul. Asta pentru că moartea lui Cuitu le părea celor mai mulți din cartier, că valorează mai mult decât o înviere. Dar nu trimise pe nimeni la birt. Ridică însă, mâna dreaptă în sus, și făcu semn să se dea drumul la o manea de-a lui Copilu Minune, de să răsune valea, că așa vreau mușchii lui. Atunci aflară cu toții că Papa-Pită și Iaconta îl „coptară” și pe el, în gașca lor, a Cupriștilor. Pentru mulți însă, era în vestea asta neoficială, ceva care să semene a dezamăgire. Cum? Merită să mori ca să fii cooptat în gașca celor care cară noaptea cablu de cupru din te miri ce locuri periculoase, ca să-l vândă la suprapreț? Dacă numai ăsta ar fi avantajul morții lui Cuitu, să ajungă să meargă noaptea la „speriat” cablu, atunci, ziceau unii, mai bine nu murea și-și pierdea toată ziua numai și numai cu pescuitul. Mai bine rămânea un simplu pescar în ape lipsite de urmă de pește. Mai bine rămânea un simplu obsedat de moarte, ca toți muritorii. Și vedeau cu toții acum, desigur, o legătură întrinsecă între pescuitul fără rost și moarte. Așadar, încă din acea seară, Cuitu urma să calce împreună cu întreaga lui familie, vrând nevrând, pe un drum nemaiumblat. Mai că le-ar fi tentat pe câteva dintre nevestele cartierului, să-și trimită și ele soții la pescuit în apa văii, ca să mai moară și ei din când în când și să li se schimbe și lor, ca prin minune, viața. Ar fi fost aproape zadarnic, deoarece nici unul nu trecuse prin experiența de foc și sabie, a cuielor, cum trecuse Cuitu. Oricum, seara aceea avea să fie ultima în care Cuitu să se poată bucura de întâlnirea cu toți cei din cartier, la o vorbă, sub salcie, pentru că nici a doua zi, nici a treia zi, nici săptămâna următoare și nici anul următor, Cuitu nu avea să mai apară în cartier, lăsând-o pe Curdala singură, cu cireada de copii după ea. Nimeni nu știa ce să mai zică. Nu știa unde a putut dispărea Cuitu. Unii ziceau că s-ar fi dus la lucru în Italia sau în Spania, la strâns căpșuni, în viticultură sau la șters dosuri de bătrâni sastisiți. Slugă la dârloagă – cum e vorba. Dar cu ce euroi ar fi putut pleca? Și-apoi nu se merge în Europa, așa, de azi pe mâine, ca atunci, când te duci la pescuit pe vale-n sus. Mai mult, bucuria plecării la lucru în străinătate, de regulă, e serbată ca lumea, în cartier. E udată cu multă bere sau cu câteva sticle de Adio mamă. Convinși că Cuitu plecase de acasă, ca să moară de-adevăratelea, fără să-l mai vadă copiii cum ar trage de moarte și să-i pătrundă mila degeaba. Ea, nevastă-sa, zicea abia acum că fusese convinsă demult de faptul că el va dispărea într-o zi de Ispas, așa cum se și întâmplase de fapt, și că sărbătoarea aceasta i se păruse ei dintotdeauna, extrem de deosebită. Curioasele luară, în fine, inimile în dinți și o întrebară dacă e adevărat că spatele lui Cuitu avea trei urme de cuie și Curdala dădea mai mult decât evaziv, din umeri. 
  
- Păi, femeie bună, - făcu Cafa lui Chirteșcolacu - când l-ai strâns în brațe, în pielea goală, n-ai simțit niciodată găurile de cuie de pe spatele lui? 
  
- Niciodată nu l-am văst pe Ferdinanț Degol în pelea goală – răspunse Curdala mai mult cu o strâmbătură, decât cu toată gura. 
  
- Și n-ați probat nici măcar o dată, femeie, hăi, să vă culcați în pelea goală, așa ca porumbeii, de curiozitate? 
  
- Nu, pentru că Ferdinanț Degol aștepta în orice moment, ca să moară încă o dată. Adică să moară a treia oară, ca să fim, zicea el, fericiți și să nu mai ne culcăm niciodată flămânzi. De aia nu se culca el niciodată fără cămașă... 
  
- Și tu, ca muiere ce ești, n-ai fost curioasă niciodată, deloc, să-i vez’ pelea? 
  
- Păi, că când ești în focurile elea mari, a dragostei, mai te gândești și la găuri de cuie pe spinare de bărbat și la tot felul de morți, femeie bună? 
  
4. 
  
Bărbații însă, erau convinși că, dacă ceilalți din gașcă, Papa-Pită și Iaconta, nepoții lui Beju, n-au mai mers noaptea la „treabă”, pe Cuitu l-or fi prins poliția și l-or fi băgat la răcoare. 
  
Moruca și Vomitura, la o bere în birt, sătui de atâta lucru: 
  
- Ce închisori, bă, să halească ăsta a lui Marmelada? – se umflă Moruca în pene -Care închisori, bă? 
  
- Cum care închisori, omule? – se holbă Vomitura, privind pe sub streașina fesului. 
  
- Așa bine – mormăi Moruca - Nu-i și normal ca, în democrațâiă, să se desfințează închisorile, ca să fiă lumea egală în derepturi? 
  
- Și? 
  
- Cade, bă, treaba cu închisorile. Cuitu, zâs Ferdinanț Degol, precis îi în altă parte - făcu Moruca trecându-și a scârbă, mâna prin barba nerasă, ca de mistreț. 
  
- Unde? – ridică Vomitura sprâncenele. 
  
- S-o fi împuțât brânza cu nevastă-sa. Mai știi?... 
  
- Cum așa? – ridică Vomitura iar, din sprâncene. 
  
- Păi n-o zâs el, cu două-trei zile înainte, că iarăș’ o murit? 
  
- O zis... 
  
- Și? Și așa arată moartea, mă Vomitură? Rupere de traiu’ tău zâlnic, care-i acelaș’ și care-l laș’ baltă? 
  
- Ca ce chestia? – făcu Vomitura o strâmbătură cât o sută. 
  
- Așa, ca chestia... – răspunse Moruca - Că te saturi de aceeași viață și de aceeași nevastă și de aceliași puradei. Și ai vrea să-ț’ fie dor de ei, că așa nu ț-e dor. Adecă să-ți dorești altă nevastă și alți puradei, ca să te uște doru’ de a tăi. 
  
- Și poate că chiar vrei alții, Morucă... 
  
- Coret- făcu Moruca - Acum omu’ nu mai supoartă, bă, monotonirea, cum să zâce. Și ca să nu să îmbolnăvește de monotonire, mai bine moare, adică își schimbă pur și simplu traiu’. Știi cum îi cu moartea asta? Ca când năpârlește animalele, o dată pe an... 
  
- Însemnă că Cuitu gândea, bă Morucă... 
  
- Gândea pe mama dracu’ să-l cheptene... 
  
- Gândea, cum nu? Că el pleca zilnic, ca o sucală, la aceeași oră, pe vale, în sus, la pescuit. Atunci gândea... 
  
- Gândea pe dracu’, am zâs, Vomitură. Nu-l știm noi pe ăsta, a lui Marmelada, că bunicii lui, când au vint aci, în cartier, fugăriți de pe la Blaj, reparau ciotorne, coveți și scocuri, pe mămăligă și crumpene, că abia aveau ce să bagă sub nas. Era singurii care mânca mortăcini. Acum, măi vere, vedem alt Marmelada, la care-i zâce Cuitu –zâs Ferdinanț Degol-, și care ne dă nouă lecții de esprimare, în puii mei... 
  
- Ce lecții de esprimare? 
  
- O auzât și el o vorbă la profu’ la care-i țâne la prefecție grădina de zarzavaturile... 
  
- Ce vorbă, în puii mei? 
  
- Una de-i zice Macongo, în puii tăi. Așa de tâmpit eria Cuitu, călca-l-ar elicopteru, de nici n-o fost în stare să repetă coret cuvântu’... 
  
- Cum îi coret? 
  
- Păi profu’ îi zice Macongo, Vomitură dragă, la orașu’ din roman, când vorbește cu văru-său la telefon? 
  
- Da’ cum îi zice? 
  
- Macondo. De fapt, îi zice Noul Macondo. Așa zice profu’... 
  
- Și Macondo aia ce poate hi, Morucă? 
  
- Un nume la mișto, pe care l-o găst profu’ prin cărți de genu’... 
  
- Nu pe vezbuci l-a găsit, Morucă? 
  
- Nu, că profu nu stă pe vezibuci. E om serios. Intră numa’ netu’. 
  
- Aha! Da’ Cuitu tot gândea dacă se lua după profu’. Vas’că-l imita pe profesoru’... 
  
- Imita pe mă-sa, să-l spargă. Nu-i chiar așa, pretine Vomitură. Noi, ca proștii, chiar credeam că el mere la pescuit, când colo el merea pe vale. El, de fapt, merea ca să să gândească. Să fie liber, ca să poată gândi, auz’ tu figură de jujiț. 
  
- Înseamnă că pescuitu’ eria chiar întâlnirea lui cu el însăși, acolo, în singurătatea aia ca o fată mare... 
  
- În singurătate? Adică da. Întotdeauna îi hâșia pe puradeii care se lua dupe el. 
  
- Știi ce? 
  
- Ce, Vomitură? 
  
- Acum să știi că cred că omu’ ăsta, Cuitu, or fi avut cuie bătute în spate, mânca-l-ar pământu’ să-l mânce... 
  
- Povești și abureli, băiete... - zâmbi cu gura-smochină a strâmbătură, Moruca. 
  
- Cum povești și abureli, omule? 
  
- Așa bine. Zâcea că are urme de cuie în spate, ca să poată ca să puturoșească. Să zâcă nevasta și copiii: „Lasă-l în amaru’ lui de cârp-n cur ce-i, că-i handicapsat”. Și el apărea, mânca-ți-aș, ca un veteral de război, vinind tangou, de la pescuitu’ lui, punând tangou, câte o râmă-n ac și aruncând tangou, momeală de momeală... 
  
- Ce te face să crezi toate estea? 
  
- Păi m-am uitat la el când nu știa că chiar mă uit la el. Nu știa că eu îl ocserv de chiar. Ei bine, cum zâmbea el atunci și cum zâmbea el în alte ocazâi, când știa că îl ocservi de chiar?... 
  
- Adică? 
  
- Vreau să zâc că ceva ascundea el, Cuitu ăsta... 
  
- Ce să ascundă, Doamne iartă-mă? 
  
- Bă, îl urmărea cineva când se ducea la pescuit, pe vale în sus? 
  
- Nu. 
  
- Păi nu. Vas’că tu ești sigur că el nu se întâlne acolo cu vreo muiere pe care o plăce cu adevărat și cu care o și dispărut? 
  
5. 
  
- Și Curdala? 
  
- Ce Curdală, măi Vomitură? Au trecut așa, ani și ani, nu zâle. Hai că te-ntâlnești, bă, cu una, într-o anventură faină, o zî, două, o săptămână. Hai, o lună. Da’ după aia, nevasta care-i nevastă simte că-i altă muiere la miljoc, între tine șâ ea și... 
  
- Simte pe dracu’... 
  
- Sâmte la pat, când îț’ zâc... 
  
- Cum simte la pat? 
  
- Vede ea că tu vii acasă și că nu vez’ de ea. Adică tu n-o mai rezolvi, mă-nțelegi... 
  
- Vede dacă nu doarme... 
  
- Și mă întreb eu, dacă ei doi, Curdala și Cuitu, au fost înțeleși ca el să plece de tot, de-acasă? Adică să plece anume, bă. Înțălegi? 
  
- Înțeleg, Morucă. Ochei... 
  
- Oricum ar fi plecat Cuitu, noi tot fraierii lui suntem pănă o ploua cu pițule... 
  
- (Vomitura, mutră de bidon turtit.) Cum? 
  
- Ai să vez’ tu, cum să-ntoarciă Cuitu acasă în de toate și ne râde în nas... 
  
- Ne râde pe dracu’... 
  
- Vas’că vine cu bani și iese din mizeria asta, ascultă-mă pe mine... 
  
- Iese din mizeria asta și se bagă într- alta... 
  
- Stai să vez’. Poate că, până la urmă moare de-adevăratelea Cuitu ăsta... 
  
- Da’ ce, îi prost să moară de-adevăratelea? 
  
- De multe ori mă gândeam, măi Vomitură, că oricare dintre noi am putea zice că când eriam mici, cineva ne-a bătut cuie în spate și că de atunci murim pentru fiecare cui câte o dată. Înțălegi cum vine asta, nu? 
  
- Așa și așa... 
  
- Adică să ne schimbăm viața. Să intervine ceva care să ne schimbă tot... 
  
- Vas’că el știa că, pentru fiecare cui, tre’ să moare o dată. Și ultima dată, înainte de a dispăre, a murit a treia oară. 
  
- Și când a mai murit de două ori el, Cuitu ăsta? 
  
- Când a mai murit de două ori, Morucă? Chiar nu știi? 
  
- Păi, odată când i s-au bătut cuiele în spate și altădată imediat după aceea când o dat o căruță peste el și o murit... 
  
- Și? 
  
- Și așa ajuns la spital , la Reanimale și a putut ca să-și ocservă moartea lui cu ochii lui propii. 
  
- Adecă? 
  
- Adecă, ce făce asistenta medicală, cum îi făcea inzețe, cum îi făce respirațe gură la gură și se sălta pe el, uite așa, ca când ar face o femeie secț c-un om, zâcea. Și i-o dus asistenta, portocale și banale într-o plasă de unică folosință și l-o sărutat... 
  
- Bine, dar el era copil atunci... 
  
- Prin clasa a doua, a teria... 
  
- Și-atunci cum se putea îndrăgosti asistenta de un copil care era el? 
  
- Atunci eria copil, dar întâmplarea avea să fie povestită tot de subsemnatu’ Cuitu, mult mai târzâu, când nu mai eria copil... 
  
- Și? 
  
- Asta din urmă contează, nu ailantă, măi Vomitură. Povestea... 
  
- Vas’că povestea contează, nu întâmplarea... 
  
- Mare excroc... 
  
- Nu-i adevărat. N-o fo’ excroc. 
  
- Dar ce-o fost, mă? 
  
- El o fo’ ce-o fo’. Noi ce-am fo’, Vomitură curvă ce ești? 
  
- Ce-am fost, bă? 
  
- Păi, fraieri de fraieri am fo’. Proști ca măciucile am fo’... 
  
- Proști ca măciucile zici c-am fost? 
  
- Păi nu? N-o făcut Cuitu ce-o vrut cu noi? 
  
- Cum? – se miră Vomitura - Și cu nevestele? 
  
- Și cu nevestele dară... 
  
- Și ce-i de făcut? 
  
- Prins și potcovit... 
  
- De unde să-l prinz’? 
  
6. 
  
- De unde îi. Vezi să nu scapi vreo vorbă, pretene, că... 
  
- Că ce? 
  
- Să nu s-audă... 
  
- Di ce? 
  
- Pentru că lumea prea vrea să-l venereazcă pe Cuitu ăsta. Pe oricine poți ca să-l jignești, numa’ pe Cuitu nu. Mintenaș țî se răspunde în nas, că de aveai și tu cuie bătute în spate, unde ce te făceai? Înviai?... 
  
- De unde nu știe lumea că am avut și eu, cuie bătute în spinare? 
  
- Ai putut avea, Vomitură, dacă n-ai mărturisât când trebuia să mărturisăști că le ai. 
  
- Mărturiseala contează? 
  
- Da. Mărturisala, mai mult decât găurile propriu-zisă, de la cuie. 
  
- Vas’că lumea-l venerească ? De acord. Dar numa’ pentru cuie și găuri?... 
  
- Nu. Păi muierile din cartier nu uită binele ce le-o făcut Cuitu... 
  
- Ce nu uită? 
  
- Prima dragoste, bă Vomitură... 
  
Vomitura (Mutră de tâmp.) : 
  
- Cuitu? 
  
- Păi, cine? 
  
- Cum? Pe toate? 
  
- Aproape pe toate... 
  
- (Vomitura, cu tremur în glas.)Nu se poate...Și cu nevastă-mea? 
  
- Cu nevestele noastre nu, bă Vomitură. Pe ele nu le-o început el, da’ pe restul, cam da... 
  
- Pe restul le-a?... 
  
- Păi, cam ce cujeț’ tu? Cine gândești tu că le-o scăpat de rușânea de a mai fi fete mari? Cine crez’ s-o sacrificat pentru ele, băi? 
  
- Tu vorbești acum de fetele cartierului? 
  
- Da. 
  
- Cum? 
  
- Nu cum, Vomitură. Unde? 
  
- Adică unde unde? 
  
- În susul văii, la pescuit. Hă-hă!... 
  
- Mai las-o dracului... 
  
- Când îți spun eu...Păi de ce să-l venerească altfel toate muierile, ca pe Dumnezo din cer? Să nu zâci cătră ele, ceva rău de Cuitu, că ai dat-o-n bară... 
  
- Ptiuc! Mare cocoș... 
  
- Șî încă nici nu știi... 
  
- (Vomitura, ca absent.): Și dacă și cu nevasta mea?... 
  
- Rămâne de văzut... 
  
- Când? 
  
- Te duci pe sară acasă, la nevastă-ta, la Rita, șî o premeditezi... 
  
- Cum o premeditez? 
  
- O lași să facă treburile acasă șî te uiți la ea cu coada ochiului în așa fel, ca să nu te vadă ea că te uiți la ea... 
  
- Și? 
  
- Șî când gândești că ea se apleacă mai drăcește, ca să caută ceva pe jos, o iei tare, înțelegi? 
  
- Cum o iau tare înțelegi? 
  
- Îi zâci răstit și pe-un ton grețos: „Așa te-ai aplecat, gajico, șî cu prima ta iubire, bagu-te-n aia a mumă-ta?...” 
  
- Și? 
  
- Șî dacă se uită în jos șî nu pe tine, înseamnă că în inima ei ezixtă Cuitu mai sus ca tine. 
  
- Cum să eziste Cuitu mai sus ca mine, Morucă, când eu am luat-o pe Rita fată mare? 
  
- Asta s-o crez’ tu că nevastă-ta o fo’ fată mare... 
  
- Ce te face să crezi că nu o fost?... 
  
- Păi tu, mai cu caș la gură, ai vint la ea, la nevastă-ta care nu-ț’ eria încă nevastă, după mine, bă Vomitură, Când Rita încă nu-ț’ eria nevastă și înaintea mea o fost altu’ la Rita, care... 
  
- Cum? 
  
- Șî acel altu’ nu-i sigur dacă n-o fo’ chiar pârlitu’ de Cuitu.... 
  
- Zi să orbești... 
  
- Să orbesc. 
  
- Se moare mă-ta? 
  
- Se moare mama, de nu... 
  
- Care așa vas’că?... 
  
- Da. Care vas’că așa... 
  
- O omor! 
  
- Uită-te, Vomitură, pe mine. Dacă-i faci ceva, pretine, cu mine ai gătat-o, așa să știi. Fii atent să nu faci ca căpușa... 
  
- Înseamnă că nevasta m-a trișat, cum zice jmecherii... 
  
- Păi tu nu știi că ce-i șerpele, Vomitură? 
  
- Că ce-i șerpele, Morucă? 
  
- Păi ce-i șerpele? Ce-i șerpele, bă? Șerpele îi viclenia muierii când ea te face să crezi că minciuna ei îi adevăru’ gol-goluț, șî nu că adevăru’ tău îi într-adevăr, adevăru’ adevărat. 
  
- Și? 
  
- Să-i vez’ găurile de la cuie... 
  
- Și ce-i dacă le văd găurile de la cuie? 
  
- Dacă are găuri de la cuie, însamnă că ai putea tu să ai dreptate cu nevestele cartierului, mai puțin cu a mea. Dacă nu, n-ai dreptate... 
  
7. 
  
Abia după mai bine de trei ani se auzise în cartier că s-ar fi reîntors Cuitu din pribegie, fără să spună nimic. Nici de ce lipsise atâta. Că se sculase a doua zi, își luasr undițele și plecă la pescuit. Dar nimic nu fusese adevărat. Cine știe cui i se păruse că Cuitu ar fi venit acasă și chiar ar fi mers în carne și oase, la pescuit? Practic, dacă ar fi apărut din nou, în cartier, ar fi putut fi văzut de lume, pe de o parte, iar pe de altă parte, nu ar fi pornit nevastă-sa cu fetele ei mai mici și împreună cu câteva femei, într-un fel de pelerinaj la locul unde cel dispărut, de atâta vreme, pescuise ani de zile. Așa-zisul pelerinaj parcurs la o anumită oră din zi, apăruse ca o reacție a femeilor la absența lui Cuitu. Revenind de la acel loc memorabil, femeilor li se părea, de fiecare dată, că sunt mai pline de viață, mai încrezătoare. După câteva săptămâni de mers în plimbare pe vale în sus și de zăbovit acolo, mult prea convinse că, pășind pe locul pe care pășise Cuitu și vorbind despre felul lui de a fi, deosebit de al celorlalți bărbați din cartier, erau convinse că acel loc nu ar fi ca oricare altul și că ar trebui să se facă tot posibilul și să planteze un pom lângă care să se construiască și o bancă. Primăvara așa avea să se și întâmple. Cooptați câțiva băietani, plantară un tei și încropiră din lăstari, o bancă. O bancă încăpătoare, pe care începură ele a se ruga prinzându-se de mâini, unele cu celelalte, așa cum obișnuiau să facă la biserica pe care o frecventau regulat. Locul acela, de o rară feerie, avea să fie, în cel mai scurt timp, singurul spațiu în care femei de diferite confesiuni creștine se putură întâlni să spună o rugăciune pentru sufletul lui Cuitu. Partea bărbătească era reprezentată numai de câțiva băietani. Bărbații, ori că nu aveau cunoștință de aceste întâlniri, ori nu aveau încrederea necesară în acele adunări care deja păreau a se ridica deasupra celor de la biserica din cartier. 
  
Într-o zi de joi, după ce o catolică unguroaică, singura de altfel care aparținea acestei confesiuni, avusese o controversă cu o altă femeie, în ceea ce privește închinarea la statui de sfinți, în cartier opri un Audi A 4, din care coborî o nemaipomenită domnișoară îmbrăcată la fix, cu fața creolă și cu cercei ca două roți mari de bicicletă, atârnând de urechi. Repede se strânseră în jurul ei, mai întâi copiii cartierului, care primiseră bomboane lipicioase și se așezară curioși pe iarbă, ca să-i învețe cântece despre Domnul Isus. Așa de frumos răsunară, în scurt timp, cântecele, încât lumea, cu mic, cu mare, tineri, bătrâni, se adună ca la urs. Recitalul nu mai dură mult timp și femeia cu un deosebit șarm, își încheie lecția de muzică și, urcându-se în mașină, plecă. Reveni după câteva zile. Mai bine zis, chiar la o săptămână. Tot într-o zi de joi. Când crezu că în jurul ei se adunaseră suficiente femei, vorbi: 
  
- Poate vă întrebați, iubiți frați, de ce am ales tocmai acest cartier parcă uitat de Dumnezeu. Ei bine, în urmă cu două săptămâni, a coborât îngerul Domnului la căpătâiul patului meu și mi-a zis să vin în patria celui care a fost străpuns în spate, de trei cuie, a murit de trei ori și a pescuit într-o apă lipsită de pește. 
  
La aceste cuvinte, pe fețele femeilor se citi o uimire atât de mare, că din acel moment, orice ar fi spus necunoscuta, ar fi fost urmărit cu cel mai mare interes. Murmurară în surdină, ca pentru ele, „Cuitu”, iar bărbații, aflați îndărătul lor, veniră în față și se așezară cât mai aproape de locul unde nou-venita stătea în picioare, afișându-și parcă ostentativ, dumnezeieștile forme trupești. Apoi a fost suficient ca unul dintre bărbați să pronunțe numele lui Cuitu, că se și auziră glasuri care confirmară cele spuse de femeie. Ba mai mult, o aduseră degrabă, și pe Curdala aici. Pe Curdala și pe copiii ei. Acela fu momentul hotărâtor. Femeile îi povestiră străinei care deja nu mai era străină, cum se întâlnesc ele, zilnic, pe vale în sus, la locul lui Cuitu, iar domnișoara promise că data următoare, când va reveni aici, în cartier, le va însoți, la locul de închinare. La o săptămână, domnișoara reveni, la aceeași oră când lumea tocmai intra în biserică, la rugăciune. Iarăși le împărți bomboane lipicioase și haine cu miros de clor, copiilor, și repetă cântecele învățate cu ei. Pe urmă, când să pornească cu femeile la locul lui Cuitu, se lipiră de ele, și bărbații. Până și uncheșul Beju, adus în roabă de un nepot pătat de Psoriasis și pe față și pe mâini, pe nume Punctro. Ei bine, acolo aflară cu toții, din gura străinei care nu mai era de-acum străină, că adevărata biserică a lui Cristos nu are nevoie de o încăpere anume pentru rugăciune, și că e suficient să se întâlnească trei oameni în numele Domnului Isus. După remarca domnișoarei, atât femeile din cartier, cât și bărbații puteau fi văzuți dând din cap și apreciind noua credință, cu atât mai mult, cu cât ea, domnișoara, nu chema pe nimeni să-i dea ascultare și nici nu respingea nicio confesiune. „Cei care vor să-și facă cruce sunt bine primiți. Să-și facă și aici, cruce – zicea ea - Cei care cad și se închină la icoane, să cadă și să se închine. Cei care țin post, să postească nestingheriți și cei care țin mult la anumite cântece bisericești, să cânte. Important e, iubiții mei, să-i aducem laude cât mai sincere, lui Isus Hristos”. 
  
8. 
  
Acum erau convinse femeile că Cuitu n-ar fi pierdut timpul nici când le vorbise izolat, de cele trei urme de cuie, nici când le zisese că va trebui să moară pentru a treia oară și nici când se dusese să pescuiască într-o apă unde era sigur că nu existau pești. 
  
- Iubiții mei – li se adresă femeia – câți din o sută de oameni sunt în stare să ducă lemne în pădure? (Liniște) Câți dintr-o sută de oameni sunt în stare să ducă apă în vale? (Liniște) Câți dintre ei sunt în stare să le dea bani miliardarilor? (Liniște) Câți să le mulțumească propriilor călăi și să-i mângâie înainte ca aceștia să-i decapiteze? (Liniște) Știți de ce vă întreb? Ca să văd câți credincioși mai există pe acest pământ. Desigur, o dată la o mie de ani, se va naște un asemenea om, a cărui mărturisire n-o va crede nimeni. Zadarnic va mărturisi el cât a suferit când i-a fost spatele străpuns de cuie, că lumea nu-l va înțelege și va râde de el ca franzelele. Eventual va vrea să vadă găurile cicatrizate. Va râde, așa cum va râde când va vedea că el va merge la pescuit în apa unde nu există pește, ducându-și cu el de acasă, pește prăjit în traistă! 
  
Întrebată fiind cum se va cheamă biserica pe care o promovează, femeia răspundea: 
  
- Biserica aceasta nu are nici un nume, dar ea va fi biserica mileniului III. 
  
Următoarea dată, la o săptămână, chiar în ziua de Ispas, domnișoara reveni însoțită de câțiva domni în ținute academice, care vorbiră pe rând. Unul dintre ei chiar pronunță numele celui pătruns de cele trei cuie, murmurând „Cuitu”. Atunci se produse o adevărată reacție. Toți cei din cartier vărsară câte o lacrimă și văzură pentru câteva clipe, în soțul Curdalei, un adevărat sfânt. Zilnic se duceau, cu mic, cu mare, la locul de pescuit al lui Cuitu și duceau flori pe care le așezau frumos în vaze, în jurul băncii și lângă tulpina teiului. Simțeau ei că, făcând aceasta, deveneau mult mai buni, mai blânzi, mai degajați și că altfel puteau trece peste toate neplăcerile cu care se confruntau zilnic. În locul numit „La Cuitu”, un patron dintr-o localitate apropiată, chiar se și hotărâse să ridice o biserică și să pietruiască drumul, din cartier până acolo. Dar unul dintre domni, cel cu pălărie cu boruri largi și cu barbă lungă căruntă, care până atunci nu scosese niciun cuvânt și care numai se uita pe furiș, ba la nevasta lui Cuitu, ba la copiii ei, izucni: 
  
- Nu. Dacă se va ridica aici o biserică, locul acesta își va pierde toată semnificația. Se va banaliza... 
  
Fiindcă glasul străinului semăna mult de tot cu cel al lui Cuitu, unul dintre copiii mai mari ai Curdalei țâșni spre el strigând: „Tata! Tata!” Toată asistența paraliză. Domnișoara rămase cu mâna blocată undeva, deasupra capului, preț de câteva clipe, ca și cum ar fi vrut să prindă un porumbel imaginar, din zbor. Bărbatul îl prinse pe copil în brațe, cum era și firesc, și-i răspunse zâmbind: 
  
- Eu nu sunt tatăl tău, puișor. M-ai...M-ai confundat... 
  
Lăsat jos, pe iarbă, copilul se înfurie și-l lovi pe străin, în fluierele picioarelor urlând: 
  
- Minți! Minți! Minți! Tu ești tata meu! 
  
Aplanate lucrurile, străinii se îndreptară spre cartier cu pași grăbiți, urcară degrabă, în mașini și plecară, fără să mai planifice vreo proximă întrevedere cu cei din cartier. 
  
La o săptămână, tot într-o joi, cam la aceeași oră, întregul cartier fu pregătit sufletește, cu mic, cu mare, să-și aștepte, cu răsuflarea la gură, musafirii. Pregătiră chitare, clarinete și o orgă mică și copiii repetară cele mai înfiorătoare cântece despre Isus. Bolnavii se primeniră, ca să ocupe loc cât mai în față, spre a fi vindecați de dureri. Nevasta lui Cuitu, împreună cu copiii ei, ocupară și ei, un loc lângă teiul tatălui lor, în prim-plan. Trecu așa, toată după masa și veni seara. Când lumea văzu că „pastorii” și „pastorița” nu mai apar, se risipi mergând în treaba ei, spre casă. Săptămâna următoare, tot joia, la aceeași oră, și mai apoi, săptămâni de-a rândul, se adunară la „Locul lui Cuitu”, lângă care patronul adusese deja unele materiale necesare construirii unei biserici pe care voia s-o numească „Biserica lui Cuitu”. Începu a strânge fonduri, donații, un leu, 50 de bani, etc. După ce însă, fuseseră aduse și cărămida și balastul, se auzi că patronul respectiv nu mai putea construi biserica, pentru că îl ridicaseră și pe el, mascații. 
  
Dar cei din cartier, în special femei și copii, continuau să meargă în fiecare joi, pe firul văii, în sus, la „Locul lui Cuitu”, convinși că într-o zi, se vor trezi din nou, cu „pastorii” aici, în frunte cu „pastorița” care-i va unge pe cei suferinzi, cu ulei de măsline, pe frunte, și pe loc se vor însănătoși... 
  
9. 
  
Așa trecuse și toamna, ca și când n-ar mai fi fost, așa venise și Crăciunul cu ploi apăsătoare și reci, și Cuitu tot nu mai aparuse. Mai erau acum, numai trei zile până la cumpăna dintre ani și ploile din ajunul Crăciunului reveniseră în trombă și poate că mai apărsătoare și mai reci, după o pauză de câteva zile. 
  
Pe fondul unor manele și a pușcăturilor de care răsuna cartierul, în casa lui Beju, nepoții lui, Papa- Pită, Iaconta și Punctro, frigeau în vârful unor frigărui, bucăți de cârnați învăluite în ziar și le așezau pe rând, pe taburetul de lângă patul bunicului. Acesta rupea bucăți din franzela moale și, morfolind-o puțin în gură, mușca cu cei doi dinți din partea de sus, hulpav, dintr-o bucată de cârnat, pe care o întorcea pasager în gură și, udând-o cu un pahar de bere, repede o înghițea printre râgâieli inopinate. Când avu senzația că-și potolise puțin foamea, le vorbi nepoților pe un ton grav: 
  
- Măi copii, mai lăsați-l în plata Domnului pe Marmelada ăsta, zâs Cuitu. Mai bine privegheați și petreceți la căpătâiul anului vechi, ca să vă audă vorbind și să poată muri în pace, că de nu, nici nu mai poate muri, de mila voastră. Și atunci anu’ hăl nou va întârzâia să să prăsască. 
  
Dumbrăveni, aprilie,2017 
  
Referinţă Bibliografică:
ENIGMA LUI CUITU / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2920, Anul VIII, 29 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!