CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  





STRAIA FĂPTURĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
STRANIA FĂPTURĂ 
  
(Proză scurtă) 
  
1. 
  
Noapte de decembrie cu ger tăios fluierând nebun în streșini. Buimac, mă ridic din pat și alerg la mașină, ca să ajung de urgență undeva, nu știu pe moment exact unde. Bălțile de seara, peste noapte deveniseră veritabile pardosele de geamuri fragile, care sub încălțări, se sparg făcând un zgomot infernal. Având senzația că deja întârziasem la întâlnire, deschid portiera mașinii și încerc să mă așez la volan. În următoarea fracțiune de secundă, sar ca ars simțind sub șezută ceva moale. Cobor, dau în lături pernița și rămân stupefiat de ceea ce-mi văd ochii: o mână de om învelită într-o pungă de nailon, ca și cum cineva ar fi cumpărat-o de la un magazin de produse din carne și ar fi ascuns-o bine, la mine în mașină. Cu mâna găsită în mâna mea, încerc să-mi revin, crezând că totuși, visez. Conștient de faptul că, pe parcursul copilăriei, asemenea ieșiri somnambulice nu-mi fuseseră deloc necunoscute și că mă luptam din răsputeri ca să scap de așa-zisele ieșiri cu plapuma în brațe, undeva în stradă, loc în care stăteam ce stăteam și, la răcoarea nopții, mă trezeam, încerc să mă conving prin urmare că totuși, nu visez. Că în acele momente, totul se întâmplă aievea. Evident, nu visam. Scot punga cu pricina din mașină, prinzând-o a scârbă de un colț cu vârful degetelor, spre a vedea la lumina unui bec dacă într-adevăr, în pungă e o mână de-adevăratelea sau un simplu mulaj furat de cineva de la vreun laborator de biologie din vreo școală. Da. Cu siguranță că în pungă zăcea o mână amputată de la încheietura palmei în jos. O mână firavă, de femeie, cu unghiile boite cu ojă roșu-carmel, imitând foarte bine culoarea sângelui. În acel moment, îmi vine în minte visul din care mă trezise în noaptea precedentă, o ploaie de astfel de mâini amputate. Zeci și poate chiar sute de mâini le auzeam cum cădeau cu sutele, bătând darabana pe acoperișurile caselor din preajmă. 
  
În sfârșit, vrăjit de aparențe, scot mâna din pungă – o mână de gheață – o pipăi, ca să mă conving că nu e vreo dronă (!), o vâr înapoi în pungă și o arunc repede în tomberonul de gunoi, ca și cum m-aș fi debarasat de ambalajul unui croasant, evident, produs în serie. Mă spăl bine pe mâini cu spirt sanitar din dulăpiorul garajului, beau o cafea, un expesso din dozator, și mă bag înapoi, la somn. Adorm relativ repede și mă visez mergând la garaj și găsind sub perna fotoliului mașinii, o mână amputată, învelită într-o pungă transparentă, de unică folosință. Visez că deschid apoi punga și că mă izbește roșul de sânge al unghiilor și mirosul de spray Rexona al mâinii. De asemenea, visez că arunc punga cu mâna la tomberon și că beau un expesso de la dozatorul garajului, după care, că mă culc la loc, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. 
  
2. 
  
La orele 7,45 încep frumușel ziua, o zi de duminică, „cu două vise strong la bord” – îmi șoptesc tândălind prin baie, ba cu bărbieritul în salturi, ba cu spălatul inclusiv pe dinți, tot în salturi. Ca de obicei, dimineața îmi fac timp, și nevastă-mea îmi cunoaște foarte bine și acest tabiet, de a savura visele derulate peste noapte – o adevărată terapeutică. Într-adevăr, unele dintre ele nu catadicseau să-mi treacă prin minte chiar în acele momete matinale, dar urma ca pe parcursul zilei să mă „claxoneze” care mai de care, ca și cum m-ar face atent că vor să iasă repede din subconștient. Cât ce termin de cotrobăit prin arealul celor două vise, bun prilej de a face haz de necaz, pornesc mașina și ies din garaj și totodată din curte. Trebuia deja, de aproape zece minute, să fiu martor la „crima de pe șpalier”, cum o numea prietenul Piu Jeț, aflat în litigiu cu vecinul lui, Gose, pe motiv că acesta îi afișează zilnic, pe șpalierii gardului lor despărțitor, 25 de șobolani, drept răzbunare, pentru că executorul îi mutase gardul, cu o săptămână în urmă, cu 30 de centimetri în interiorul grădinii lui. Ajung în primul sens giratoriu. Văd o mână de polițistă, fără mănușă, că-mi face semn să înaintez liniștit, chiar dacă vine o altă mașină din stânga. Să înaintez pe răspunderea ei – semn că de curând, în acel loc avuusese loc un accident. Murmur în barbă: „Delicată mână!” Apoi repet de câteva ori: „Delicată mână!” și brusc, îmi revine în minte, imaginea cu mâna văzută noaptea în mașină. Așadar, mâna plițistei, o mână la fel de delicată și la fel de boită ca și cea moartă, adică cea pe care nu mai știam dacă o văzusem cu adevărat în mașina mea, pe parcursul nopții, sau visasem doar că o văzusem și că o aruncasem la tomberon. Vedeam din nou punga mânjită cu sânge, transparentă pe alocuri, cu mâna, și tomberonul de gunoi în care o abandonasem. 
  
3. 
  
Dornic de a verifica tomberonul și deci, de a mă edifica în ceea ce privește ambigua stare de lucruri, întorc mașina sensul giratoriu, ajung repede acasă și merg ață la tomberon. 
  
Soția, ca apărută ca din pământ: 
  
- Ce cauți? 
  
- Ceva... – răspund stânjenit. 
  
- Ceva, ceva! - începe femeia să mă descoasă - Ce e, mă rog, acel ceva? 
  
- Ceva ce am aruncat azi noapte în vis, la tomberonul ăsta... 
  
Măgduța se prinde de poantă și răspunde nu fără un iz de ironie: 
  
- Bărbate, chiar nu poți respira din cauza viselor? – face soția - Hai, spune ce-ai visat? 
  
- O mână de femeie, amputată... 
  
- Dacă e vorba de o mână de femeie, e clar că visul tău nu putea fi decât unul erotic... 
  
- Nu-i adevărat – răspund. 
  
- E-hei băiatule, în loc să visezi și tu alte organe feminine, ca bărbații adevărați, visezi o banală mână? Pârț! 
  
- Bravo! – zic. 
  
- Finule, vezi că sună fixul. 
  
Răspund. La celălalt capăt al firului, un glas necunoscut și pițigăiat, de femeie care trăncănește vrute și nevrute și care-mi cunoaște numele întreg. Vocea: 
  
- Cum stai cu mâna, iubire? 
  
- Bine... – răspund eu, de-a oarba. 
  
- Și eu să cred, iubire? Mai ții minte când ți-am spus: băiete, ține-ți mâna frumușel, acasă? Tu, nu și nu. Voiai cu orice preț să ajungi cu ea, pe-acolo, prin părțile mele intime și „ecuatoriale” (citez din tine, iubire!). Tu, neștiid că, dacă femeia nu vrea să te primească în părțile ei intime și „ecuatoriale” (citez din tine, iubire!), și dacă tu o forțezi, săvârșești un mare păcat. De fapt, așa cum s-a și întâmplat. Drept să-ți spun că eu, în acele momente de necaz, fiind bolnavă lunar, mi-am zis în sinea mea, un semiblestem: dare-ar Domnul să-l văd pe individul ăsta care staționează pe mine, cu o mână amputată și aruncată dracului într-o mașină, pe locul șoferului. După aceea, când am constatat că totul a fost ochei, mi-a părut rău de tot ce-am zis. Mai apoi, după ceva timp, adică acum, am simțit că gândul meu de atunci, nu mai poate fi oprit. De aceea, simțind că ieri s-a întâmplat ceva cu mâna ta stângă (că cu stânga îmi cotrobăiai prin „ecuator”), iubire, mi-am zis hai să-l sun pe Tibi, adică pe tine și să văd ce-i face mâna care ajunsese atunci, în acele clipe amoroase, pe unde nu trebuia, adică prin părțile mele intime și „ecuatoriale” (citez din tine, iubire!). Că măcar de mă întrebai atunci, măi fato, n-ai rămas cumva, gravidă, mă? Dar tu nimic. Curvă bătrână ce-ai fost! Te-ai dus ca din pușcă și dus ai fost, fire-ai al dracului să fii! Vreau să-ți spun că fetița ta, cea pe care ai plămădit-o când ai ajuns la intimitatea mea proprie și „ecuatorială”, e acum mare. Are 30 de ani și e mămică la rândul ei. De trei ori e mămică și cu trei bărbați diferiți. Ha-ha-ha! Ei, ce zici, Tibi? 
  
- Îmi pare rău, dar eu nu sunt Tibi – răspund - E greșeală... 
  
- Cum? – se miră vocea - Nu ești Tibi? 
  
- Nu. 
  
- Dar cine sunteți? 
  
- Nu știu... 
  
- Bine. Atunci am să sun Smurdul. 
  
- La revedere. 
  
Închid telefonul. 
  
- Alo! – aceași voce – Sunteți 112, vă rog? 
  
- Greșeală, vă rog... – răspund scurt. 
  
Cât ce închid, din nou, telefonul. Răspund, ce să fac? 
  
- Alo! 112? – aud aceeași voce. 
  
- Nu, doamnă... – explic - V-am spus că e greșeală... 
  
- Scuzați... 
  
Sună iarăși telefonul, la fel de insistent și de obsesiv: 
  
- Alo! – se aude aceeași voce pițigăiată – Smurdul? 
  
- Nu. Aici e morga! – zbier eu din toate baierele puterilor. 
  
- Uau! – se aude de la celălalt capăt al firului și mai apoi, un oftat adânc. 
  
4. 
  
În tot răul există și un bine. Punga cu mâna n-o mai găseam nicăieri, dar femeia care mă confunda cu unul Tibi, îmi oferise, nu se știe dacă intenționat sau nu, cât de cât, niște detalii. Niște puncte de reper utile. Așadar, mâna aceea abandonată era de fapt, a unuia Tibi căruia i-o retezase individul care-mi spărsese mie mașina și o ascunsese apoi, sub pernița de pe fotoliul acesteia. Aceasta, cu toate că mâna găsită de mine era de femeie! Totuși, trebuia, evident, să anunț încă de dimineață, spargerea. Acum e târziu și lucrurile par a se complica tot mai tare. Printre altele, îmi spun că trebuie vorbit din nou, neapărat, cu femeia aceea. Trebuie măcar să aflu cine este acel Tibi căruia i s-ar fi amputat mâna, chipurile. Sau să-i aflu numărul de telefon. Până una, alta, în acelși timp, va trebui să caut mai departe, mâna și s-o recuperez chiar și din pământ, din iarbă verde, ca s-o îngrop. Trebuie să recunoasc totuși faptul că, din momentul în care găsisem acea mână în mașină, nu numai că nu mai avusesem nici o liniște, dar atât de precipitat devnisem, încât nu mai aveam capacitatea de a mai conștientiza anumite detalii banale. Bine zicea acel specialist care a postat pe Feisbuc descoperirea cum că în viața omului, 10% sunt întâmplări la care, vrând-nevrând, trebuie să ne supunem, iar 90% reprezintă modul cum reacționăm noi, fiecare în parte, în momentul impactului cu respectivele întâmplări. În după-masa acelei zile, după ce plecaseră agenții de poliție veniți la domiciliu pentru a-mi înmâna o citație, și după convorbirea telefonică cu doamna aceea pițigăiată, nu mai avusesem nicio stare. Întorsesem tomberonul cu raita-n sus și căutasem din nou, mâna. Și iarăși ajunsesem să mă uit cu atenție în grădină, în fântână, în pod, în decantor, etc. Mâna, nicăieri. Aveam la un moment dat senzația că totul fusese o iluzie: găsirea pungii cu mâna însângerată fusese cu siguranță, și ea, o iluzie, ca și ploaia de mâini din vis. Când mă striga soția, parcă intram deja în panică. Aveam senzația că, în sfârșit, cineva, nu se știe cine, mă va întreba de mână. Părea că vocea nevestei, răspunzând la telefon, suna tot timpul, la nesfârșit, ca o placă zgâriată: „Alo! Da. Vi-l dau la telefon. Așteptați. Alo! Da. Vi-l dau la telefon. Așteptați...” 
  
5. 
  
După amiaza, circa o oră aveam să mi-o petrec stând undeva întins pe spate și încercând să nu mă gândesc la nimic. De regulă, întotdeuna când nu mă gândesc la nimic, răsfoiesc ceva, o carte, un ziar sau, mai simplu, stau așa, a pagubă, încercând să mă liniștesc. De această dată, mii de gânduri începuseră să mă ia cu asalt. Practic nu mai aveam ce face, decât să fiu la cheremul lor, al gândurilor. Deodată sună fixul. Eram decis de această dată, să ridic receptorul, dar să nu răspund. La telefon, un cetățean care, confundându-mă cu fostul lui profesor de geografie, tocmai avea să-mi pună o întrebare: 
  
- Nu dau cu parul – zice respectivul cu o voce cam timidă – Dumneavoastră fiind profesor de geografie, poate mă puteți ajuta... 
  
- Despre ce e vorba? – întreb eu în viteză. 
  
- Că s-a descoperit existența în galaxia noastră, a încă cinci planete Pământ toată lumea știe. Ceea ce nu știu mulți însă e în ce măsură aceste planete sunt niște clone ale planetei noastre, posedând și ele tot ceea ce posedă planeta noastră: relief, pământ, apă, construcții, oameni, plante, întâmplări, aglomerație, nebunie, gânduri și mai ales...Că noi doi, cei care vorbim acum, la telefon, existăm concomitent, pe fiecare din cele cinci planete Pământ, sosiile planetei noastre, e de știut. Adică chiar ceea ce povestim noi acum, la telefon, despre existența altor planete, etc., există încă în cinci locuri în acest Univers fără margini. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi se presupune că existăm în același timp, pe încă cinci planete Pământ, ca și cum am avea în total, șase existențe, adică șase vieți. 
  
Trebuia să-i răspund: 
  
- N-am idee despre ce vorbești. Un singur lucru îți pot spune, tinere: știința merge înainte cu presupunerile, iar noi, oamenii, megem înainte cu credibilitatea în presupunerile științei. Un singur lucru e cert: dacă nu era știința, nu exista nici conștiința absurdului. Nimic nu-i bătut în cuie. Punct. 
  
Odată terminată convorbirea, îmi vine în minte ideea posibilității de a mă vedea concomitent încă în cinci indivizi identici cu mine, fiecare căutând pe planeta Pământ pe care locuiește, câte o mână amputată de un criminal care, la rândul lui, e sosia care a făcut și aici și acolo, ca mâna să ajungă în mașina clonelor mele. Ceva grefat pe ideea proliferării fără control a creației exagerate. Da. A proliferării! 
  
6. 
  
Zilele următoare aveau să decurgă aproape normal, regăsindu-mi treptat liniștea pierdută. Degajarea aceasta o așteptasem încă din momentul când, după întoarcerea mea de la prietenul Piu, amânasem treptat, căutarea mâinii. Ei bine, până să revin eu acasă, soția scosese tomberonul în stradă și acesta fusese deja golit de către lucrătorii de la salubritate. A doua zi avea să vuiască strada la vestea că aceștia găsiseră într-un tomberon, o mână de om amputată. De spaimă, zice-se, la golirea tomberonului în cuva mașinii, mâna ricoșase sărind pe caldarâm. De sperietură, muncitorul sărise ca ars și, într-o fracțiune de secundă, un câine flămând o înhățase și se făcuse nevăzut cu mâna între canini. Așadar dubiile în ceea ce privește făptașul, crescuseră treptat, ca o avalanșă de zăpadă, până în clipa în care auzisem vestea că un câine flămând ar fi șterpelit mâna. Nimic mai reconfortant. Totuși seara, profitând de oboseala nevestei, mă retarg frumușel în așa-zisa bibliotecă a noastră – o debara în care am voie să fac ce vreau eu, dar mai ales să visez și să las cărțile și caietele mele alandala, împrăștiate prin te miri ce colțuri. E „locul meu de urlat”, în care nimeni nu are voie să facă ordine fără aprobarea mea. Trebuie să recunosc că, de câte ori ajung în bibliotecă, mă simt mai despovărat, mai tânăr și mult mai viguros (vezi camera secretă a lui Ștefan Viziru, protagonistul romanului Noaptea de Sânziene al lui Mircea Eliade). În seara cu pricina, simțeam că numai în singurătate m-aș putea descotorosi de anumite gânduri incomode, cum ar fi și cel legat de pățania mea din zilele prcedente. În mod cert, gândeam eu, găsirea mâinii nu fusese numai un vis, chiar dacă eu tindeam să suprapun imaginea din vis cu cea din realitate Acum era clar că cele două nu se puteau confunda. 
  
Ceea ce-mi reproșam era de ce reacționasem așa de pripit aruncând mâna la coșul de gunoi. Ar fi trebuit să înștiințez repede poliția care, la rândul ei, ar fi trebuit să-și facă datoria. Ar fi fost bine, pentru că asfel, făptașul putea fi depistat mult mai repede. Întrebările-cheie tocmai acestea erau: Cine or fi profitat de bunătatea mea, ca să-mi ascundă mâna tocmai în mașină? Cum o fi intrat respectivul în garajul încuiat și mai apoi, în mașina încuiată și ea? Mai grav era faptul că într-o bună dimineață ne-am putea trezi eu și nevastă-mea cu vreun individ dubios că ne fură și noi habar n-avem de așa ceva. Era clar că întreg tărăboiul acesta mirosea a vendetă. Era răzbunarea unei fapte reprobabile care poate că încă îmi aparținea, dar eu pur și simplu nu mi-o aminteam. Un adevărat lanț al slăbiciunilor. Rezolvarea unei așa-zise „ecuații” părea a fi următoarea: mâna a dispărut, criminalul e liber, iar viitorul familiei noastre nu e deloc roz. Dar dacă va veni mâine, pomâine, nebunul ăla să-mi ceară mâna înapoi? Da, da. De unde i-aș da-o? Cu certitudine, individul va mai veni pe la noi. Ideea cu camera de supraveghere era cea mai plauzibilă, cum, aproape la fel de plauzibilă era și cea cu instalarea unui dispozitiv de alarmă. Pentru orice eventualitate. Planuri și iarăși planuri. Adevărul e că blindat perfect nu poate fi nimeni. Dacă e să te omoare cineva, o face cu toate lacătele și cu toți drugii posibili. Gândind la toate acestea, merg la culcare. 
  
7. 
  
Niciodată, de când mă știu, n-a fost să adorm imediat ce mă așez în așternut. Mai întâi trebuie să-mi fac ordine în gânduri, să fac planuri, proiecte. Vremea se înmuiase de-a binelea. Ploaia începuse imediat să bată darabana pe veranda acoperită cu fibră de sticlă. Cred că pe acel fundal muzical am și adormit. 
  
Deodată, pe la miezul nopții, simt pe sub pătură, că umblă pe mine, ceva cu mișcări extrem de rapide. Ceva care, cât ce mă trezesc din somn, se retrage fulgerător spre ușă. „Șobolan!” – strig ca și conectat la 220 v. Ies ușor de sub pătură și ajung tiptil la ușă. Vreau s-o închid din reflex, și constat că ușa era tocmai închisă, și nu întredeschisă cum crezusem. Zâmbesc mai de voie, mai de nevoie, consolându-mă cu ideea că tot ce simțisem cu două minute anterior, fusese numai un simplu vis (iarăși și iarăși vis!) și repede fac legătura cu șobolanii atârnați de Gose, de șapalierii dinspre grădina lui Piu. 25 de șobolani atârnase vecinul, ca să răzbune sentința judecătorească de a muta gardul spre el. E posibil ca, văzând atâția șobolani atârnați în grădina prietenului meu, să visez eu un astfel de animăluț dornic de a-și căuta culcușul pe propriul meu trup. Dar, evrika! Neidentificată ca atare, ar fi trebuit ca, totuși, făptura să lase pe sub plapumă, un miros de animal. Fie el și de șobolan. Adorm din nou. Apoi un vis erotic cu o fată superbă care, rugându-mă să-i dau voie să-și poarte mâna pe corpul meu gol pușcă, deja mă pipăia cu o foame de nedescris și eu voiam să-i fac observație că totul ar fi trebuit să fie innvers: eu s-o pipăi pe ea. Mâna femeii alerga fin, dar iute pe trupul meu, de la gât până în părțile cele mai intime. Jocul devenise deja caraghios, eu așteptând ca femeia să treacă de la felul I, la felul II, dar nu și la desert. Nu. Nici măcar nu-și apropia buzele de pielea mea și aceasta toată zvâcnea radiind de excitare. Nicicum nu puteam vedea mâna, așa o întorcea de repede femeia. Deodată o văd. Mâna femeii semăna leit cu cea găsită în mașină. Mă trezesc și, în acel moment, simt cum ceva mi se furișează printre picioare, pe sub pătură, coboară din pat și mișună înspre ușă. În clarobsurul odăii, într-o fracțiune de secundă, îmi pare că văd conturul unei mâini amputate, topindu-se spre ușă, ieșind apoi, din odaie. „Fantastic!” exclam grăbindu-mă să încui din nou ușa care de fapt nici nu era întredeschisă. Aprind lumina. „Asta înseamnă, băiete, să nu încui niciodată ușa la culcare!” – gândesc cu dinții încleștați de ciudă. Deci asta era problema! Da. Fusese într-adevăr o mână, așa cum bine văzusem. Dar explicația? Eh, explicația! Și, la urma urmelor, cum poate o banală mână să se strecoare pe sub ușă și să se deplaseze de una singură, până în patul meu? O mână de femeie, în locul femeii! Imposibil. Mirosul suspect de deodorant femeiesc, adulmecat evident, mi se pare similar cu al mâinii găsite în mașină. „Prostii” – mă consolez și, încuind ușa, mă cuibăresc sub pătură. Încerc să adorm, dar nu fără a relua imaginar, scenă cu scenă, visul anterior și mai apoi, scena trezirii și cea a halucinației. De-i mai și spun cuiva ce și cum, mă trimite la psihiatru, așa că îmi propun să tac cât voi putea rezista să tac. 
  
8. 
  
Seara următoare, revine soția de la cumpărături, după ce întârziase vreo două ore la coadă, unde auzise de la o altă femeie, că la morgă, unui cadavru i s-ar fi amputat mâna cu care ascunsese într-o mașină, o mână însângerată, învelită într-o pungă; că poliția e complet derutată, nemaiștiind care din mâini ar fi furat miliarde. Nevasta zice: 
  
- Ca azi l-au îngropat pe mort și ca poimâine l-au dezgropat, Finule, ca să-l vadă medicii legiști. Ei bine, abia atunci s-a constatat că acelui cadavru îi lipsea o mână de la încheietura palmei în jos. Familia, alarmată, i-a dat în judecată pe cei de la morgă, etc., etc. 
  
Tot ea auzise un zvon despre mână, cum că lumea habar n-are că, paralel cu mâna furată, prin oraș, circulă încă cinci mâini la fel. Posibil, mâini-drone (!), adaug eu cu un zâmbet de hăbăuc. 
  
- Nici nu-ți dai seama – zice ea – că s-ar putea să nu fie mâini de-adevăratelea. Aproape toate posturile de televiziune au avertizat populația să fie atentă. „În momentul în care veți găsi o mână într-o mașină, ascunsă sub perna de pe scaunul șoferului, vă adresați la 112 și o predați de urgență”. 
  
În următoarea noapte, pe la ora unu, sună mobilul. Răspund. O voce întreabă cine sunt și apoi tace. După un oftat prelung se recomandă: „Eu sunt mâna”. Apoi convorbirea se termină și pe display apare număr necunoscut. Următoarea seară, la fel. Aceeași convorbire și aceeași voce, la aceeași oră. Mai apoi, zilnic, la diferite ore din zi, același necunoscut suna, ofta, apoi râdea fără să spună nimic. Mi se părea că aș recunoaște în spatele vocii prefăcute, un glas foarte cunoscut. Era ori a unui bărbat care-și subția vocea prefăcând-o ca și cum ar fi de femeie, ori a unei femei care ar da senzația că ar fi un bărbat. Să fi fost oare, a acelei femei care-l căuta deunăzi, pe unul Tibi? 
  
Seara următoare, hotărât să dorm tot în bibliotecă, singurătatea convenindu-mi de minune, de la găsirea mâinii încoace, scot telefonul fix din priză, încui ușa și mă așez sub pătură. Deodată, aud o ușoară mișcare a clanței. Mă ridic în șezută și văd mânerul ușii mișcându-se în sus și-n jos, ca atunci când cineva ar vrea să intre pe furiș într-o casă necunoscută. Într-adevăr, clanța ușii se mișca fin, fără zgomot. Așteptam cu înfriguarare, următoarele mișcări ale celui care, pe dinafară, insista să deschidă ușa. Evit să aprind veioza, ca să nu se vadă de-afară lumina. Clanța se mișca tot mai insistent, parcă în ton cu vijelia de afară. Vuietul vântului făcea să pocnească tocurile ușilor și mobila din încheieturi. „Asta era – îmi șoptesc – Vântul. Doamne ce mai păcăleală!” Dar clanța continua să fie mișcată regulat, în sus și în jos, cu tot mai mare insistență. Cobor din pat și ajung tiptil lângă ușă. Din acel moment, clanța nu se mai mișcă. Aștept. „Halucinații?” – mă întreb și atunci, de dincolo de ușă se aude în șoaptă: „Deschide”. Nu răspund. Mă trec fiorii. „Deschide” – aud din nou, ca din fundul lumii, aceeași poruncă șoptită. Merg la sertarul de jos al bibliotecii și prind în mână una dintre umbrelele rabatabile, tip baston, cu mâner tip cârjă – la nevoie, în caz de ceva, o veritabilă armă. Mă apropii din nou de ușă, decis ca, la următorul pas, să o deschid brusc și să lovesc cu mânerul umbrelei în oricine mi-or apărea în față. Fie el și strigoi. Se mai aude încă o dată un „Deschideee...” lung, șoptit, venit parcă de dincolo de morminte. Nu descui ușa încă. Mai apoi, după încă câteva minute de liniște, aud din nou un șoptit gutural: „Mă mai ții mult în frig?” Mi se pare un glas cunoscut și încerc să recunos timbrul vocii unei prietene plecate în veșnicie. Una pe nume Gina, cu vove blondă ca și părul. Recunosc glasul soției. Totuși, nu las umbrela din mână și descui. Ea era. Intră și mă ia la rost: 
  
- Finu, ai chef de glume? – zice ea în fugă și începe să se dezechipeze. 
  
- ?... 
  
- Tu cu umbrela te culci? – râde tot ea, de data aceasta goală pușcă și se bagă urgent sub pătură – Brrr! Ce frig e la tine, aici! Mâine trebuie să-ți aduc plapuma. Ce mai aștepți? Nu era cazul? 
  
- Ba da – îi răspund cât de cât, ușor apatic și trec la fapte. 
  
9. 
  
A doua zi mă cheamă primarul orașului, care, la mica înțelegere cu șefa mea de departament din cadrul primăriei, intenționa să mă trimită la un curs de formare, după care, zicea el, urma să fiu promovat în funcție. 
  
- Haideți, domnu Finu – zicea și șefa, deosebit de influentă – Mergeți trei-patru week-wnd-uri la rând, la cursul acesta, și automat veți intra în altă gradație de slarizare. Ca să nu mai vorbesc de surpriza surprizelor „pritocită” de însuși șeful nostru ăl mare. 
  
Nu tocmai ideea că puteam fi promoat într-o funcție înaltă, pe care nu puteam oricum s-o ocup fără a trece prin rigurozitatea unui concurs, dar în cele din urmă, trecerea mea în altă gradație de salarizare cred, mă determinase să nu mai stau pe gânduri și să accept propunerea. Când să plec, șefa care, de multe ori dădea senzația că și toaca în cer o știe, îmi aruncă din mers, ceva ce putea să semene decât cu o aluzie ieftină: „Vezi, poate dai și pe-acolo de o mână de femeie”. În acele momente, altul să fi fost în locul meu, ar fi renunțat pe loc la plecare, dar, cum eram obișnuit de o viață întreagă să tac și să execut ordine, uneori de-a dreptul absurde, trec și peste aceasta și plec. De fapt ceea ce mă ofensa în aluzia aceasta, era întrebarea de unde or fi știind șefa de pățania mea, cea cu mâna găsită și cu tot ceea ce se întâmplase după aceea, întâmplare care, de bine de rău, se aplanase, iar eu eram mulțumit că nu aflaseră colegii de serviciu. „Unde merge mia, merge și suta” – îmi zic în gând, pornind mașina, după care, adaug: – „De pierdut n-am ce pierde”. 
  
Ajungând în camera de hotel categoria I, din orașul universitar C., după o cină la patru ace și înainte de a pune capul pe pernă, exclam: „Ăsta trai, nu glumă!”. Totul avea să meargă, de vineri până duminică la amiazi, de minune de bine, întorcându-mă acasă parcă mai tânăr decât oricând. Printre altele, îmi făcusem prieteni noi, cei mai mulți consilieri locali sau ocupanți ai posturilor de referenți, cu eram eu, din primării. Luni dimineața, sincer să fiu, abia așteptam să treacă săptămâna și să vină ziua de vineri, ca să plec la curs, să-mi revăd colegii de acolo și să particip la cursurile de management și de marketig susținute de profesori universitari veniți din capitală. 
  
10. 
  
Vinerea următoare, seara, după cina copioasă și după o scurtă ieșire cu prietenii la o bere, revenind în camera mea de hotel, văd pe telefonul mobil un apel. O voce interesantă de femeie, foarte apropiată de cea a doamnei care deunăzi mă confundase cu unul Tică, îmi spune că i-ar face plăcere să mă ajute în ceea ce privește o „promovare foarte grasă” și de aceea îmi propunea ca, într-un sfert de oră, să ne vedem la braseria unui alt hotel apropiat. Deși până atunci, vocile feminine subțiri și oricând gata de a se transforma într-un pițigăiat agasant nu-mi inspirau deloc încredere, în vocea pe care o auzisem așa, netam-nisam la telefon, întrezăream o anumită feminitate nemaiîntâlnită. Ceva special. Mai precis, când vocea de la telefon pronunța vocala „e” cu o foarte mare deschidere. În loc de „mele”, ea pronunța „mala”, în loc de „întâlnire”, pronunța „întâlnira”, în loc „promovare foarte grasă” pronunța „promovara foarta grasa”, etc., ceea ce-i conferea, consideram eu, un plus de feminitate. Așa că, la ora fixată, mă prezint la locul de întâlnire, unde trebuia să mă uit musai, după o femeie cu poșetă roșie, cu o baretă neagră, atârnată pe unul din umeri. Un alt semn distinctiv era faptul că femeia avea să se așeze la prima masă din braserie, chiar lângă intrare, și să stea singură căutând ceva pe telefonul mbil. Nici nu aștept cinci minute că, la intrarea în braserie, văd o femeie mortal de frumoasă, intrând în salon cu pași elastici și așezându-se tacticos, la prima masă. Într-adevăr, doamna purta pe umăr bareta neagră a unei poșetuțe roșii, iar buzele, mărgelele, oja și pantofii se asortau de minune cu poșeta. Atunci mă ridic de la masa unde parcă prinsesem rădăcini și, în câteva clipite, ajung la masa ei. Îmi rostesc CNP-ul (noroc că-l știam pe de rost), cum fusese convenția, iar ea face la fel. Facem cunoștință și, sărutându-i mâna, am senzația că parcă aș fi sărutat mâna pe care o găsisem în mașină, cu ceva timp în urmă. Ceva cutremurător. După nici un sfert de oră, timp în care trebuise să-i răspund la întrebarea „Care e distanța dintre iubire și sex, în viață?”, apar la masa noastră doi indivizi, amândoi bărboși, unul mai înalt și uscat, iar celălalt mai scund și lat în umeri, prieteni de-ai femeii, care se recomandă „rostindu-și” și ei CNP-urile. Ea îmi șoptește că cel înalt și cu fața brăzdată de urmele unui vărsat de vânt își serbează azi, ziua de naștere. Ea îl felicită prima. Apoi îl felicită și scundul, cel cu dinți mărunței și lat în umeri. Îl felicit și eu, după care lunganul ne propune să mergem împreună la o cabană, unde vom putea petrece de ziua lui, nederanjați. Nu pronunțase verbul „a invita”, considerând că ar fi mult mai original să-l folosescă pe „a propune” și că i-ar face plăcere să ne știe alături. Fiindcă promisese că nu aveam să facem acolo mulți purici, femeia acceptă cu greu propunerea (să fi fost totuși, teatru?) băgând ceva motive, ceea ce mă face să accept și eu „târgul”. În drum spre lacul unde era cabana, sărbătoritul face aluzie la prietenia lui cu șeful nostru de curs și că șeful însuși va veni, în persoană, în această seară aici, la cabană, pentru a petrece cu noi. Dar în drum spre cabană, șoferul, adică sărbătoritul, se oprește în prea multe locuri. La aceasta se mai adaugă traficul intens până la ieșirea din marele oraș transilvănean, așa că ajungem la destinație noaptea târziu, când grătarul tocmai era încins, carnea pregătită, scoasă din baiț, și tăriile servite în pahare înclinate, cu picior. Închinăm cu sărbătoritul un pahar de coniac, după care acesta și prietenul lui, individul cel scund, dispar. Rămânând împreună cu tipa, povestim ce povestim, câte și mai câte povești banale și așteptăm până când, de foame, ni se lungesc urechile. Într-un târziu, ea face propunerea să ne prezentăm la recepție, pentru a ne lua camerele în primire și pentru a ne îmbrăca mai gros, după care, să revenim la aceeași masă, între grătarul care fumega încins și pârâul al cărui susur discret ne încânta auzul. Recepționerul ne dă cartelele. O conduc frumos pe femeie, la etajul I, iar eu urc la doi. Era vorba ca, într-o jumătate de oră, să ne întâlnim jos, de unde plecaserăm. Cel puțin dacă aș fi știut că n-aveam s-o mai văd niciodată pe femeia cu poșetă roșie, care jurase că la ora doi noaptea îmi va spune numele ei în mare secret, nu m-aș fi mirat că la nici 15 minute de la luarea în primire a camerei, aud o bătaie discretă în ușă. Deschid și văd doi cetățeni în salopete albastre, care se recomandă a fi instalatori, veniți pentru verificarea unuia dintre calorifere, care cam face figuri. Unul merge înaintea mea întrebând cum mă simt în această nemaipomenită cabană, iar celălalt, rămânând puțin mai în spate, îmi sucește fulger, cu o mână, mâinile, iar cu cealaltă îmi astupă gura. La câteva minute, ajung jos, într-o mașină cu geamuri fumurii, legat și la ochi și dus undeva, nu am idee unde, într-o clădire necunoscută. Acolo sunt închis într-o cameră și primesc consemnul: „Dacă vrei să scapi teafăr, faci ceea ce ți se propune. Toate mișcările îți sunt monitorizate de camere de supraveghere”. Cei doi instalatori pleacă și eu încerc să mă relaxez întinzându-mă pe singurul pat foarte tare din cameră, aflat alături de o masă clasică din lemn de brad. 
  
11. 
  
Cum era de așteptat, cineva tot trebuia să vină la mine și să mă întrebe ceva. Eventual să mă tortureze, ca să recunosc ceva ce nu poate fi recunoscut. Presimțeam că „escapada” aceasta or fi fost aranjată de femeia cu care abia mă cunoscusem și că ea trebuia să apară în această încăpere, din minut în minut. Pe de altă parte, mai plauzibilă îmi părea totuși, ideea că ceva nu mirosea a bine. Deodată, o voce de bărbat, venită de undeva, din pereți, îmi vorbește în surdină, pe un ton cât se poate de amical: 
  
- Domnul Finu Ciute? 
  
- Da – murmur istovit de nesomn. 
  
- Îmi pare bine, domnule Ciute. În momentul în care ai ajuns la noi, în institut, orice mișcare, orice gest și orice vorbă îți vor fi controlate. Încă de la început, consiliul de conducere al institutului îți propune să stai liniștit, să nu îndrăznești a fi recalcitrant și să răspunzi sincer la întrebările noastre. Numai așa vei avea șansa să fii promovat cât mai repede într-o funcție înaltă. Și să nu pui întrebări. Acum eu voi începe să-ți pun un set de întrebări. Răspunsurile la aceste întrebări vor constitui cartea ta de vizită. Iată întrebările: 
  
- Este adevărat că, în urmă cu ceva timp, ai găsit în mașina ta, o mână amputată? 
  
Oare puteam eu să dau un răspuns negativ? Nicidecum. Așa că răspund cu „Da”. 
  
- E adevărat că, momentan, ai crezut că visezi? – se aude a doua întrebare 
  
- Da. 
  
- Este adevărat că imediat ai aruncat punga cu mâna, la tomberon? 
  
Răspund tot afirmativ. 
  
- Stop – intervine repede vocea, ca și cum ar vrea să pună lucrurile la punct - Nu te întreb de ce ai aruncat-o la gunoi, pentru că, evident, acest gest ascunde nu numai lașitatea ta, dar mai ales frica de care ai dat dovadă. Frica de a nu da socoteală pentru ceea ce ai văzut, auzit, simțit, etc. 
  
- Și ce ar fi trebuit să fac cu ea? – mă aud întrebând. 
  
- Nu pune întrebări – se enervează vocea - Dacă se mai întâmplă încă o dată, aplic alt chestionar mult mai dificil. Desigur că, în locul tău, un om demn ar fi parcurs toți pașii, pentru ca făptașul să fi fost prins. Ar fi anunțat Poliția pentru a se face cercetări, etc. Aruncând însă mâna la tomberon a fost ca și cum ai fi vrut să scapi de „talantul” primit în dar la naștere. Cu alte cuvinte, ai dat cu piciorul în propria ta șansă. De aceea, tu nu vei mai scăpa niciodată de Eriniile, de Gorgonele și de Harpiile Fricii. Nici tu și nici descendenții tăi, până la al șaptelea neam. Așadar nu vei mai scăpa niciodată de imaginea acelei mâini însângerate din punga găsită în mașină. Mai ai ceva de adăugat, domnule Cute? 
  
În acel moment, nu doream altceva decât să fiu lăsat în pace, ca, până în zori, să mă pot odihni, așa că răspunsul meu fusese „Nu”. Imediat după convorbire, mă așez pe pat, încercând să adorm. Mirosul puternic de scorțișoară îmi irita așa de tare mucoasa nazală, că nu puteam adormi. Stând așa treaz, cu palma la nas, aud după un timp, pași pe coridor. Pașii se opresc în fața ușii mele, iar în odaie intră trei indivizi mascați. 
  
- Acum recunoști că ești o simplă mână? – îmi șoptește unul dintre mascați, la ureche. 
  
- Nu – răspund, fără să știu ce urmează să se întâmple. 
  
Altul îmi arată un baston de cauciuc, pe care mi-l așază între picioare, gata pentru orice eventualitate, de a mă lovi în testicule. Sunt din nou, întrebat de către fiecare mascat: 
  
- Recunoști, măi, că ești o simplă mână? (Pauză de gândire) Recunoști, mă, că ești mână? Recunoști, mă, că ești mână?... 
  
- Nu – răspund. 
  
Atunci cel ce ținea pulanul strâns în mână mă lovește ușor, o singură dată, între picioare. De durerea care începe să se extindă de jos în sus, în tot abdomenul, simt că mă lasă genunchii. Sunt înșfăcat de guler și ridicat din nou, în poziția inițială, cu picioarele depărtate. După aceea, mascații reiau aceeași întrebare: „Recunoști, măi, că ești o simplă mână?” N-aveam cum să recunosc, indiferent ce s-ar fi putut întâmpla și murmur printre icnete: 
  
- Asta ar însemna să nu mai gândesc ca un om?... 
  
- Tocmai – răspunde unul dintre mascați – Din acest moment, nu vei mai fi om. Vei fi un simplu organ uman. O mână. Și vei conștientiza numai și numai ca o mână. Ai înțeles? 
  
- Da – mă văd obligat să răspund, ca să se încheie odată, acest întreg tărăboi - Recunosc... 
  
Ce era să fi făcut? Ce nu face omul de foame, de frig, de sete și mai ales de frică? Dacă tot fusesem basculat în categoria lașilor, aveam acum, ambiția de a fi laș până la capăt, dându-le apă la moară. Trebuia să repet de zeci și sute de ori în ziua aceea: „Eu sunt o simplă mână. Eu sunt o simplă mână. Eu sunt o simplă mână”. Din acel moment, indivizii, fiind siguri că eu aveam în scurt timp să devin o simplă mână și că nici prin cap nu-mi mai trecea să redevin om, sunt pus să stau zi lumină, la masa aceea de brad, și să repet la infinit, același slogan. Adică, în loc să conștientizez ca un om, de acum înainte trebuia „să conștientizez” ca o mână. De atunci n-am mai știut numai și numai de durere de mână. N-am mai știut numai de tristețea de mână. N-am mai știut numai de bucuria de mână. N-am mai știut numai de greața de mână. Numai de tortura de mână. Numai de iertarea de mână pentru altă mână. Când dau semne că aș putea vomita de greață, vine unul din mascați, îmi face o intravenoasă și așa intru în amorțire. 
  
12. 
  
Apoi, din nou vocea: 
  
- Domnule Ciute, sper că ai înțeles că aceasta îți este salvarea. Singura salvare. Te vei reîntoarce la curs, unde scuza pentru absența îndelungată îți va fi acceptată de toată lumea. Vei ajunge apoi acasă, unde vei repeta, fie în gând când nu ești singur, fie cu voce tare când ești de unul singur. Vei repeta, zic, de sute și de mii de ori același enunț. În caz contrar, vei fi readus aici, la institut. Succes! 
  
Dormitam încă cu ochii închiși, când aud pe sală un banal dialog: 
  
- Trebuie să te anunț, colega, că am progresat. Abia acum l-am convins să recunoască că el e o mână, și nu om. Altfel ajungea și acesta, ca cel care nu voia să recunoască nici în ruptul capului că e o banală fantă de lumină dintre picioarele unei femei. 
  
- Și ce s-a întâmplat cu acela? 
  
- Drept pedeapsă, călăii i-au fracturat femurele. Asemenea incidente parcă nici n-au mai fost de atunci... 
  
- Și cum îți explici? 
  
- Cei mai mulți recunosc ce li se cere să fie, crezând că numai așa vor ajunge în paradisul înțelepciunii. 
  
- Interesant. 
  
- Da. Unii au recunoscut că sunt tibii, alții, că sunt mandibule, alții că sunt ficați, alții că sunt occipitali și alții că sunt unghii... 
  
- Altfel, dacă nu recunoșteau, ce li se putea întâmpla? 
  
- Doamne ferește. Nebunii ăștia de la Institut, sunt în stare de orice... 
  
Duminică dimineața mă trezesc în patul meu de la cabană. Mă ridic din pat, mă pregătesc de plecare. Ajung jos, în sala de mese, și aștept să mă revăd cu femeia cu poșetă roșie. Întreb de ea. Mi se răspunde că a auzit de ea. Întreb cum aș putea să ajung în oraș și mi se răspunde că, după micul dejun, va veni o mașină și mă va duce unde voi vrea eu. După micul dejun, apare un individ necunoscut, se prezintă (un nume care începe cu S) și mă invită într-o limuzină. Ajung la hotelul unde se desfășoară cursul meu, îl întreb ce mă costă. Individul răspunde: „Musafirul nostru, stăpânul nostru”, zâmbește și pleacă. 
  
Ajung chiar la finalul ultimului curs. Particip și eu la euforia aceea de dinaintea plecării acasă, a cursanților. 
  
Acasă, din nou întrebări peste întrebări din partea nevestei, la care răspund în gând: „Eu sunt o simplă mână” Apoi încerc să fac față senzației de greață, scriind despre ceea ce simt și constat că numai așa reușesc să scap temporar de teroare. 
  
13. 
  
Plictisit, ies afară să sorb puțin aer curat (Da. Așa ceva aveam voie să fac!), intru, neavând ce face, în garaj, deschid portiera mașinii și mă așez la volan. Atunci, sar ca ars. Dând repede, perna laoparte, găsesc o mână de om, amputată și ambalată într-o pungă de unică folosință. Fiind convins că visez, merg în pat unde, ca prin minune, adorm foarte repede. Visez că sunt o mână pe care o găsește un individ distrat și o aruncă la tomberon... 
  
Dumbrăveni, 18 iulie, 2018 
  
Referinţă Bibliografică:
STRAIA FĂPTURĂ / Nicolae Suciu : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2901, Anul VIII, 10 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Nicolae Suciu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Suciu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!