CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  




Autor: Nicolae Dina         Ediţia nr. 2296 din 14 aprilie 2017        Toate Articolele Autorului

MITUL LUI ULISE ÎN CULTURA ROMÂNĂ
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Legendar el însuşi, multdivinizatul şi multdisputatul Homer, poetul orb, este genialul creator al celor două epopei – Iliada și Odiseea – care povestesc faptele de arme ale unor eroi ahei şi troieni din războiul pentru cucerirea, respectiv apărarea cetăţii Troia.  
Urmare a răpirii Elenei, frumoasa soţie a lui Menelaos, de către Paris, fiul mai mic al regelui troian Priam, războiul durează zece ani, timp îndelungat de asediu al cetăţii Troia, sfârşindu-se prin biruinţa aheilor datorată inteligenţei şi vicleniei unuia dintre eroii greci – Ulise (Odiseu) – cel care are ideea strălucită a calului imens din lemn plin de luptători, oferit în dar de bun-rămas de către greci şi introdus în cetate de imprudenţii troieni. Timeo Danaos et dona ferentes!  
Pentru greci, însă, n-a fost supremum vale, deoarece, după ce luptătorii ascunşi în calul-cadou deschid porţile Troiei, cetatea este trecută prin foc, iar troienii, dacă nu mor în luptă, devin prizonieri.  
După victoria grecilor conduşi de comandanţi viteji, curajoşi şi ambiţioşi, Ulise – primus inter pares – pleacă spre casă, drum străbătut cu mare dificultate şi cu multe întâmplări teribile timp de mai mulţi ani, povestite cu har de Homer în Odiseea  
În cântul al II – lea al Iliadei, Homer îl prezintă pe Ulise în rândul comandanţilor greci, subliniind inteligenţa ieşită din comun prin asemănarea cu „mintea” lui Zeus: „Iată şi – Ulise. Supuşi veniră subt el Chefalenii/Cei inimoşi din Itaca şi din pădurosul Neritos/Din Crochilea o parte şi alţii din asprul Egilip/Şi din ostrovul Zachint şi din Samos, şi locuitorii/De pe uscat, de pe ţărmul de dincolo de la ostroave,/Ei ascultau de Ulise, potriva lui Zeus la minte;/Douăsprezece corăbii aveau şi erau rumenite…”.  
Ulise, fiul bătrânului rege Laerte – „potriva lui Zeus la minte” -, iar după afirmaţiile unor comentatori antici, fiul natural al lui Sisif de la care a moştenit tenacitatea de a-şi urmări ţelul, dar nu pe drumul drept cu urcuş abrupt, ci pe căi ocolite, este al doilea rege al Itacăi moştenite de la tatăl său, soţul virtuoasei Penelope şi tatăl viteazului Telemah.  
După terminarea războiului, viteazul erou se îndreaptă spre casă, rătăcind însă timp de aproape zece ani pe mări şi oceane, peripeţiile sale fiind surprinse în cea de-a doua epopee – Odiseea -, care, pe măsura relatării, relevă un drum anevoios, un adevărat test al puterilor omeneşti, al virilităţii, al obstinaţiei cu care îşi urmăreşte ţelul – revenirea pe meleagurile natale spre care îl mână un dor atât de profund, încât nici farmecele frumoaselor întâlnite în periplul său maritim – nimfa Calypso (alături de care stă şapte ani), vrăjitoarea semizeu Circe (care îi dăruieşte un fiu, Telegonas) şi ingenua pământeană Nausica – nu-l pot opri din drumul său, străbătut de unul singur după pieirea tuturor tovarăşilor săi.  
În drumul său către casă, Ulise este ajutat de către zei – Atena, Hermes, de însuşi Zeus, singurul potrivnic fiindu-i Poseidon-, care îi dăruiesc o inteligenţă ieşită din comun, un dar al vorbirii făcând din el nu numai omul capabil să împletească într-un mod eficient argumentul cuvântului cu fapta, ci şi un bărbat tânăr şi atrăgător, după cum îl prezintă Homer în Odiseea: „Iar când a fost spălat şi uns cu totul/Şi îmbrăcat cu hainele ce-i dase/ Fecioara, iată pe ascuns Minerva/Mai mare-l face şi mai plin pe dânsul/Şi lasă păr tufos şi creţ să-i curgă/Din creştetu-i ca floarea de zambilă./Întocmai cum turnând argint şi aur/Un meşter mare, învăţat de Palas,/Dă lucrului său frumuseţe rară,/Aşa zeiţa revărsă mândreţe/Pe umerii, pe capul lui Ulise[…] Şi acum arată ca un zeu din slavă.”  
Odată ajuns acasă şi ajutat de Telemah, Ulise îi ucide pe pretendenţii la mâna soţiei sale, face pace cu supuşii şi cu rudele celor ucişi, reîntâlnind-o pe Penelopa după douăzeci de ani de despărţire.  
Cele două epopei al căror autor este considerat întemeietorul literaturii greceşti, de fapt actul de naştere al culturii elene, devine reprezentativ pentru întregul popor grec solidar cu cel ce i-a făcut educaţia, cum afirmă celebrul filozof Platon.  
Într-o lucrare dedicată influenţei epopeilor homerice asupra gândirii greceşti, exegetul francez Félix Buffiere constată că „exegeza miturilor lui Homer s-a dezvoltat în trei direcţii principale”, acestea fiind din domeniul fizicii, al moralei şi al teologiei. Fiecare dinntre cele trei domenii conţine un număr de mituri specifice. Astfel, în domeniul lumii materiale – al fizicii -, exegeţii operelor homerice descoperă miturile celor patru elemente – focul, aerul, pământul şi apa simbolizate prin numele mitice ale lui Zeus, Hera, Hades şi Poseidon -, miturile cosmogonice reprezentate de Hefaistos, Ares şi Afrodita, Apollo şi Artemis, iar în domeniul teologic sunt evidenţiate miturile legate de lumea invizibilă, de destin şi de nemurire, de moarte şi lumea lui Hades, de metempsihoză.  
În domeniul moralei, „cărţile lui Homer sunt mai întâi de toate o şcoală a virtuţii”, deoarece, spune Felix Buffiere, „Homer arată cum trebuie să se comporte atât indivizii cât şi cetăţile, fie că prezintă prin eroii săi exemple de curaj, de luciditate, de moderaţie, fie că întrupează în zeii săi înţelepciunea şi raţiunea, în cazul că nu e vorba de viciile opuse.”  
În această ordine de idei, Homer nu prezintă în ce constă binele sau răul, ci încarnează toate calităţile ori toate viciile într-un personaj. Spaima paralizantă şi fanfaronada sunt reprezentate de Dolon, Pandaros reprezintă sacrilegiul şi nu mai puţin coruptibilitatea, pentru ca peţitorul Antinous să simbolizeze insolenţa, infatuarea şi, nu în ultimul rând, desfrânarea. S-ar putea continua cu multe alte personaje reprezentând diverse trăsături umane şi modele de comportament, încât se poate vorbi despre un adevărat cod de morală atât pentru oameni, cât şi pentru conducerea cetăţilor, între care Ulise este de neîntrecut. În prima epopee, Ulise „este în faţa Troiei, cu totul superior celorlalţi eroi[…], singurul capabil să conceapă o strategie extinsă la nivelul unei întregi armate[…], singurul în măsură să depăşească tripticul virtuţilor militare – bravură, loialitate, mărinimie…” (Miturile lui Homer și gândirea greacă).  
Prin personajul Ulise, Homer propune un ideal de umanitate, văzut de Felix Buffiere „în același timp curajos şi plin de teamă în faţa morţii, fidel şi infidel totodată, deopotrivă veridic şi mincinos, ambivalenţa omului mediteraneean” sau, cum afirmă publicistul Mircea Herivan, „cu eroul Odyseei apare în literatură „homo duplex (s.a.) – ambivalenţă între static şi dinamic”, deoarece „cu o singură mână[…]cârmuieşte multiple perechi: Ficţiunea şi Realitatea, Iubirea şi Necredinţa, Aventura şi Căminul, Curajul şi Frica”, aceste opoziţii reprezentând tot atâtea moduri de a fiinţa, el ca model, ori de a influenţa viaţa celor care gravitează în jurul său.  
Numite la început alegorii, epopeile homerice au fost considerate de către toţi exegeţii drept mituri, deoarece într-un înveliş epic, acestea sunt, de fapt, nişte opere ezoterice în care secretul trebuie străpuns şi, din imagine, trebuie să fie scoasă imaginea. Aceste epopei corespund noţiunii de mit în sensul grecesc al cuvântului, adică „o ficţiune care ilustrează un adevăr, căci cuvântul este rareori luat în sensul de simplă poveste”, deoarece „este de ajuns să dizolvăm conţinutul fabulos pentru a nu păstra decât semnificaţia profundă”, descoperind în discursul homeric faptul că autorul „avea o ştiinţă perfectă şi clară a adevărurilor pe care le transcrisese în mod obscur în mituri” (Eroi mitologici. Legendă. Artă. Istorie).  
Miturile lui Homer corespund, oarecum, şi definiţiei date de eseistul Mircea Eliade care afirmă că mitul „nu se lasă surprins[…]decât în măsura în care relevează că ceva s-a manifestat deplin şi această manifestare este în acelaşi timp creatoare şi exemplară, pentru că ea întemeiază la fel de bine şi o structură a realului şi un comportament uman (s.a.)”, iar Homer aduce în epopeile sale exemple ale comportamentului uman, supus diverselor modalităţi de a fi impuse de zei, aşa cum se petrece cu Ulise, al cărui destin se află în voinţa lui Zeus, a Atenei şi, mai ales, a lui Poseidon, cel mai îndârjit vrăjmaş al său. Comportamentul lui Ulise, ca, de altfel, al tuturor celorlalţi eroi homerici, este o creaţie divină, deoarece „hrănindu-se în felul Zeilor sau al Eroilor Civilizatori, omul repetă gesturile lor şi participă într-un fel la existenţa lor” (Mituri, visuri și mistere).  
Homer s-a străduit să creeze un exemplu, un ideal de umanitate în personajul lui Ulise. Începând cu Sofocle şi Euripide, scriitorii din toate timpurile au preluat virtuţile morale, precum şi trăsăturile negative ale caracterului acestui model uman transformând acest personaj istoric într-un arhetip al antichităţii şi asigurând, prin operele lor, continuitatea mit-literatură, aceasta din urmă cultivând temele şi personajele mitice. De altfel, acelaşi teoretician al mitului, Mircea Eliade, afirmă, în acest sens, că „arhetipurile mitice supravieţuiesc într-o oarecare măsură în marile romane moderne” şi că „obstacolele pe care trebuie să le învingă un personaj de roman îşi au modelul în aventurile Eroului mitic”. Inclusiv poezia lirică „implică abolirea timpului”, iar „poetul descoperă lumea ca şi cum ar asista la cosmogonie, ca şi cum ar fi contemporan cu prima zi a Creaţiei[…]reface lumea (s.a.), căci el încearcă s-o vadă ca şi cum Timpul şi Istoria n-ar exista”, ceea ce înseamnă o preluare şi o continuitate a mitului.  
La prima vedere, mitul lui Ulise nu se înscrie întrutotul în modul în care este definit acesta de către Mircea Eliade, poate cu excepţia faptului că s-a născut într-un illo tempore, spre deosebire de alte mituri care pot fi datate istoric. Dar, prin faptul că Ulise, alături de alţi eroi homerici, a devenit eroul tragediilor greceşti, al operelor unor renascentişti sau ale marilor clasici francezi şi nu numai, mergând până în secolul trecut, când James Joyce retopeşte mitul într-o ipostază contemporană, se poate conchide că mitul lui Ulise se afirmă independent de textul homeric în cele mai diverse ipostaze, că se regăseşte la destul de mulţi autori şi în multe opere, nu numai literare, ci şi muzicale – Claudio Monteverdi, Gabriel Fauré -, având puterea de a influenţa conştiinţa colectivă şi pe aceea de a renaşte perpetuu sub diferite ipostaze. Înţelepciunea, forţa morală de a depăşi toate obstacolele şi tentaţiile, urmărirea cu obstinaţie a ţelului suprem, chiar refuzând nemurirea promisă de zeiţa Circe, pasiunea cunoaşterii sunt tot atâtea calităţi cu care Homer şi-a înzestrat eroul, calităţi care apar şi la personajele operelor în care se cultivă acest mit proteic.  
Interpretările miturilor homerice au constituit preocuparea unui impresionant număr de exegeţi, rezultatele cercetărilor lor reprezentând o adevărată istorie a culturii europene, istorie în care îşi găsesc un loc binemeritat şi importanţi oameni de cultură români.  
Prima preocupare a cărturarilor români a constat în traducerea operei lui Homer, începând cu anul 1876, când Ion Caragiani publică, într-o versiune românească în proză, ambele epopei. O versiune în versuri a Odiseei a realizat, în 1918, poetul George Coşbuc, dar cea mai valoroasă rămâne versiunea lui G. Murnu – Iliada, textul integral în 1916, iar Odiseea în 1924. De-a lungul timpului au mai existat şi alte încercări de a transpune textele homerice în limba română datorate lui Eugen Lovinescu (Odiseea în proză), C. Papacostea (aceeaşi epopee, în versuri), Costache Aristia (Iliada, în versuri).  
Cel mai cunoscut exeget român al miturilor homerice este Anton Dumitriu, filozof şi logician cu preocupări privind valorificarea tradiţiilor filozofice greco-latine, care, într-un studiu – Cartea întâlnirilor admirabile -, analizează comportamentul şi judecata lui Ulise, relaţia lui cu toate personajele cu care intră în contact, indiferent de originea lor pământeană, divină şi cu cele întâlnite în imperiul tenebros al lui Hades. Exegetul român analizează modelul uman reprezentat de Homer prin personajul lui Ulise, acordând o atenţie deosebită interpretării sensului epitetului polytropos cu care este numit eroul în primele două versuri ale Odiseei: „O, muză, cântă-mi mie pe bărbatul/Viteaz şi iscusit…”, epitet definitoriu pentru cel ce se află în centrul celei de-a doua cărţi homerice. Trecând în revistă diversele interpretări date de traducători, inclusiv cea de mai înainte aparţinând lui G.Murnu, filozoful Anton Dumitriu respinge categoric sensul de ipocrit, duplicitar, schimbător, considerând, mai degrabă, că Ulise poate fi considerat un om având capacitatea de a raţiona în cele mai diverse moduri.  
Despre acea calitate a lui Ulise referitoare la dorinţa sa de cunoaştere, la comprehensiunea şi vocaţia sa pentru ştiinţă, exegetul român consideră că Ulise a fost ispitit să afle secretele Sirenelor cunoscându-le omniscienţa şi puterea de a da această ştiinţă. Anton Dumitriu consideră că numai un polytropos ca Ulise avea mintea pregătită în acest sens şi, de aceea, le astupă tovarăşilor săi urechile cu ceară, aceştia neavând această calitate fiind nişte oameni comuni.  
Fie şi numai datorită acestui lucru se poate conchide că mitul lui Ulise, văzut numai ca un simplu călător sau aventurier pe mările lumii, este unilateral. Da, Ulise este un călător, dar un călător dornic să ştie, să cunoască, să afle multe lucruri despre lumea în care ajunge în periplul său maritim.  
În această ipostază, mitul lui Ulise are o reprezentare strălucită în opera lui Panait Istrati. El însuşi un „vagabond de geniu”, un hoinar pe aceleaşi mări ca şi Ulise – Mediterana cea strălucitoare care „prezintă cerului albastru mici lacuri de safir şi de smarald”, „cu nenumăratele sale insule singuratice pline de poezie, de culori, de soare” (În lumea Mediteranei – Răsărit de soare).  
Adrian Zografi, alter-ego al scriitorului, eroul celor mai multe din scrierile sale, descoperă încă din timpul copilăriei plăcerile vagabondajului. El este atras de spaţiile largi ale Orientului, de ţinuturile mediteraneene şi, nu mai puţin, de Mediterana însăşi. Mama lui se află la originea voluptăţii eroului de a hoinări, antrenându-l şi pe acesta în plecările ei intempestive, mai întâi din satul natal, apoi dintr-un cartier al Brăilei în altul. Şi alţi eroi istratieni au plăcerea de a călători, sau măcar sunt determinaţi să plece în călătorii lungi, aşa cum o face Stavru-Dragomir din Chira Chiralina. Dar, dacă Ulise călătoreşte spre casă pentru a-şi regăsi soţia şi copilul, Stavru-Dragomir este nevoit să plece de acasă datorită absenţei mamei, la început, şi apoi în căutarea surorii iubite, răpite de nişte turci hulpavi şi depravaţi.  
Ca şi Ulise, eroul care părăseşte pământul natal pentru a participa la război, dar şi eroul care caută cu ardoare drumul spre căminul familial, cel ce-şi doreşte mai mult decât orice libertatea – este drept, îngrădită de reţinerea timp de şapte ani pe insula nimfei Calypso, plăcută, de altfel, mai apoi cea de un an pe insula vrăjitoarei Circe, urmând ţara Feacilor şi altele care îi întârzie regăsirea familiei timp de zece ani – eroii lui Panait Istrati pleacă în lume, dar în cu totul alt scop şi din motive total diferite.  
Adrian Zografi pleacă, pe de o parte, pentru a scăpa de atmosfera sufocantă a cenuşiei Brăile, de cicăleala mamei de a-şi găsi un rost, iar, pe de altă parte, pentru a-l însoţi pe Mihail, prietenul cel mai apropiat, un alt hoinar plecat şi el din sânul familiei. În acest sens, semnificativă este tema căutării, deoarece Adrian Zografi se află într-o permanentă căutare de prieteni, pentru el, alături de Bine, Adevăr, Frumos, Prietenia fiind una dintre valorile morale fundamentale.  
Ca şi în cazul epopeilor homerice, tema căutării este completată cu numeroase motive, cel al drumului devenind o expresie esenţială a relaţiei dintre cei care caută şi se caută, apoi captivitatea, trădările închipuite sau reale, fidelitatea în prietenie, despărţirea, regăsirea, fuga, pierderea, toate acestea din urmă aflându-se în strânsă legătură cu cronotopul drumului, având repere spaţio-temporale bine delimitate.  
Toate călătoriile lui Adrian Zografi au ca reper oraşul natal, casa în care Joiţa, mama sa, rămâne singură, în aşteptarea fiului. Fiecare plecare este însoţită de întrebările mamei, fiecare revenire este prilej de bucurie pentru aceasta. În sufletul eroului se dă, totuşi, o luptă aprigă între mirajul vagabondajului şi sentimentul de jenă, deoarece hoinarul uită sau neglijează obligaţiile fiului faţă de mamă.  
Ca şi Ulise, întruchiparea principiului dualist - acel homo duplex -, Adrian Zografi este copleşit de un sentiment dublu, mai ales după moartea celor doi prieteni – Mihail şi Musa. Este preocupat, în egală măsură, de lupta pentru existenţă şi copleşit de singurătate: „Doamne, cât de nesuferită este viaţa fără o prietenie[…]! Când soarta ne copleşeşte cu atâtea sentimente prieteneşti, noi alergăm, ca nişte nesimţiţi, după lucruri de nimic şi suntem […] gata să rănim inima sensibilă, care n-a putut ghici dedesupturile mândriei noastre,” (În lumea Mediteranei - Apus de soare) cugetările sale referindu-se, în egală măsură, la pierderea prietenilor şi la depărtarea de mamă, de casă, de orașul natal.  
Deşi este mereu singur, Ulise se simte un om liber, libertate căpătată prin inteligenţă – el optează pentru cunoaşterea cucerită cu propriile puteri – şi prin luciditate, aceasta oferindu-i prilejul de a conştientiza realitatea şi de a acţiona în consecinţă. Asemenea lui, gândirea, comportarea şi acţiunile eroilor istratieni sunt acelea ale unui om liber. Simţindu-se liber, Adrian Zografi gândeşte şi acţionează ca un om liber: schimbă meseriile şi stăpânii, hoinăreşte din loc în loc şi ştie să se bucure de propria libertate, chiar dacă uneori este nevoit să facă unele sacrificii.  
Pentru că libertatea sa, cel puţin interioară, se datorează inteligenţei sale, Adrian Zografi rămâne personajul care nu-şi pierde încrederea în oameni, care continuă să lupte în numele credinţei în Bine, Adevăr, Frumos şi Prietenie, valorile morale care i-au condus pașii în întreaga sa viață.  
Aşadar, Ulise rămâne eroul homeric preferat al lui Panait Istrati, pentru că periplul său este un model. În proza scriitorului român – el însuşi un hoinar – motivul lui Ulise apare reinterpretat, motivul drumului, al cunoaşterii, al cugetării interferând pentru perfecţionarea spirituală, pentru perfecţionarea personalităţii sale.  
Dincolo de aceste aspecte ale cultivării mitului lui Ulise în literatura de aiurea şi de la noi, nu putem trece cu vederea faptul că monumentele literare ale genialului poet care a fost Homer s-au aflat în atenţia unor poeţi români. Este suficient să amintim că Ion Budai-Deleanu, în dorinţa de „a introduce un gust nou de poezie românească”, vrea să-i înveţe pe „tinerii cei de limbă iubitori a cerca şi cele mai ridicate şi mai ascunse desişuri ale Parnasului, unde lăcuiesc musele lui Omer (s.n.)”, recunoscând că a folosit ca modele miturile homerice şi cerând, în debutul Țiganiadei, ajutorul muzei care l-a inspirat pe întemeietorul literaturii elene: „Muză! Ce lui Omir odinioară / Cântaşi Vatrahomiomahia, / Cântă şi mie, fii bunişoară, / Toate câte făcu ţigănia…”.  
Şapte decenii mai târziu, Mihai Eminescu dedică numeroase articole celor două opere homerice – după modelul cărora a încercat să scrie o epopee despre daci şi ţara lor -, considerându-l pe Homer dăruit de zei, ales între aleşi, capabil de transcendere a lumii: „Nu-i acea altă lume a geniului rod,/ Căreia lumea noastră e numai un izvod?/Frumoasă, ea cuprinde pământ, ocean, cer/În ochi la Calidasa, pe buza lui Omer” (Icoană şi privaz).  
Aşadar, atunci când scriitorii aparţinând diverselor epoci şi orientări literare transpun personaje mitologice în realităţile timpului lor înseamnă că relaţionează întâmplările unor eroi mitologici exemplari cu cele ale oamenilor obişnuiţi angrenaţi în aventura umană văzută în evoluţia ei de la trecut spre viitor, iar, când este vorba despre părintele culturii europene, afirmaţia criticului literar Gh. Ceauşescu sintetizează sentimentele tuturor cititorilor nemuritoarelor opere ale lui Homer: „Aventura fascinantă a spiritului grec continuă să ne stăpânească şi astăzi; în ciuda extraordinarului progres tehnologic pe care l-am realizat, prin mentalitate şi structură spirituală suntem descendenţii lui Ulise. Sufleteşte suntem solidari cu lumea greacă. Nostalgia revenirii la locurile de origine ne mai cuprinde încă şi atunci ne îndreptăm cu gândul către universul unde eroii şi miturile homerice erau la ordinea zilei”.  
  
NICOLAE DINA  
  
ALEXANDRIA - TELEORMAN  
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
MITUL LUI ULISE ÎN CULTURA ROMÂNĂ / Nicolae Dina : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2296, Anul VII, 14 aprilie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Nicolae Dina : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Dina
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!