CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Ordinea Zilei >  




Autor: Nicolae Dabija         Ediţia nr. 2806 din 06 septembrie 2018        Toate Articolele Autorului

Nicolae DABIJA - APOCALIPSA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
La 15 iulie am fost omagiat la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova. Le mulţumesc prietenilor care au fost prezenţi şi tuturor celora care m-au felicitat cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de ani. La sărbătorire, printre flori, mi-au fost strecurate – aşa cum se obişnuieşte la asemenea ocazii – şi diverse diplome, telegrame, mesaje, inclusiv din partea Academiei Române, a Academiei Europene de Cultură, Ştiinţe şi Arte, a prim-ministrului, a Ministerului Educației, Culturii și Cercetării, a instituțiilor de învăţământ superior din republică (afară de Universitatea de Stat, condusă, bănuiesc, şi azi de rectorul Alexei Medvedev şi de decanul Ivan Mocreac, care m-au exclus cândva din facultate). N-am zăbovit atunci să fac selecţia, cum ar fi făcut-o, presupun, adevăraţii patrioţi ai acestui pământ, de la cine să iau flori şi de la cine nu, pe cine să-l las să-mi strângă mâna şi pe cine nu, care diplomă sau decoraţie s-o restitui, înainte de a-mi fi înmânată, şi pe care nu etc. E vina mea că nu mi-a trecut prin cap că ar trebui să refuz Medalia Democraţiei, instituită de Parlamentul Republicii Moldova, al cărui membru am fost în perioada de constituire a lui, în 1990-1993.  
 
Ca şi Alexandru Moşanu, căruia i s-a acordat Medalia Democraţiei în 2017, ştiam că Parlamentul e un organ reprezentativ, în el se conţine tot spectrul politic al unei societăţi, că acesta nu e al Partidului Democrat sau al lui Plahotniuc, ci al Republicii Moldova. De aceea m-au mirat mult comentariile Mariei Ciobanu, care mai întâi a votat în Comisie ca să mi se acorde această distincţie, apoi m-a înjurat ca la uşa cortului pe Facebook, pentru că, vorba aia, aşa se face politica. (Nu mă supăr, ea procedând, de altfel, ca orice politician care speră să apuce cu unghiile şi în viitorul scrutin un mandat. Păcat, or, pe când era preşedinte al Filialei Nisporeni a Forului Democrat al Românilor din Republica Moldova, făcuserăm împreună multe lucruri bune.)  
 
Am crezut că acest însemn jubiliar e şi o recunoaştere a unor iniţiative menite să democratizeze societatea basarabeană, în 1989-1992, în calitate președinte al Comisiei privind schimbarea denumirilor străzilor în oraşul Chişinău, și în Parlament ca preşedinte al Comisiei privind elaborarea Stemei de Stat şi ca membru al altor comisii importante, am insistat, între altele, la deschiderea Sesiunii Parlamentului din 1990, ca Sovietul Suprem al republicii să se numească Sfatul Ţării, tot atunci am propus să fie adoptată Legea lustrației, să fie lichidat Comitetul Securităţii de Stat ca structură a Moscovei şi să fie instituit un Minister al Securităţii Naţionale, am cerut ca Legea cetăţeniei să nu accepte decât cetăţenia celora care au locuit în republică până la 28 iunie 1940 și urmașilor lor etc.  
 
M-am obişnuit să fiu atacat permanent de presa rusească. Leonid Reabkov scrie următoarele în „Комсомольская правда” din 30 august 2018: „Николай Дабижа получил награду парламента Молдовы, страны, за ликвидацию которой он так активно борется. Такому националисту, сеющему смуту и раздор, призывающему ликвидировать Республику Молдова, руководство молдавского парламента вручает высокую награду?! Разве в нашей стране нет по-настоящему заслуженных людей, врачей, спасающих жизни; учителей, сеющих доброе, разумное, вечное; ученых, придумывающих новое, да просто работяг, отдающих все силы и здоровье, чтобы наша страна росла и развивалась?  
 
Почему из года в год награждают лишь ЭТИХ?! И государственные премии им вручают, и ордена, и чествуют их, как национальных героев… За что?! За то, что они ратуют за ликвидацию страны? Активно борются за то, что делают все, чтобы наша независимость исчезла?!” Etc., etc., etc. Deci, ţara e a lor, Parlamentul e al lor, independenţa e a lor. Ce căutăm noi în ţara lor? ne tot întreabă „reabkovii” de mai bine de trei decenii.  
 
Mihai Conţiu (care a scris contra mea, în perioada 2007-2018, circa o mie de articole (!) fără să fi vorbit cu mine măcar o singură dată) cere în „Moldova suverană”, printr-o scrisoare adresată lui Dodon, ca să întorc „Ordinul Republicii”.  
 
Iată însă că în această horă a denigratorilor se prinde şi Vasile Şoimaru. Eu nu citesc Facebook. N-am timp. Dar nici nu mă interesează. Facebook e o modalitate extraordinară de a comunica, dar şi un loc unde fiecare individ îşi refulează complexele, îşi revarsă dejecţiile, voma, veninul, ura. M-am convins de acest lucru citind cele scrise de comentatorii lui Vasile Şoimaru, care a devenit de la un timp scriitor pe Facebook.  
 
Ion Vicol, bunul meu prieten din anii de studenţie, fiind excluşi ambii din facultate „pentru naţionalism românesc”, îmi telefonează ca să mă anunţe:  
– Ai scris despre Şoimaru mai multe articole laudative şi tot aşteptam să scrie şi el despre tine măcar un rând. Iată că a scris.  
– Unde?  
– Pe Facebook.  
 
Am rămas surprins de imaginaţia debordantă sau de lipsa imaginaţiei la necunoscutul Şoimaru, pe care mi se părea că-l cunosc destul de bine.  
La înmânarea Medaliei Democraţiei, ştiind că acolo vor fi prezente televiziuni cu diferite interese, am pregătit şi un discurs, care conţinea, între altele, şi următoarele fraze:  
„…Cu toate acestea, cred că Republica Moldova se află pe drumul cel bun. Moise din Biblie a plimbat poporul evreu prin pustie în drumul lui spre libertate 40 de ani. Noi avem abia 27 de ani. Doar că în toată această perioadă noi n-am avut un Moise.  
Noi am avut nişte moisei, mai mititei sau mititei de tot. Care ne-au dus ba înainte, ba înapoi, ba într-o parte, ba în alta, creându-ni-se impresia că în toţi cei 27 de ani am bătut pasul pe loc”.  
 
Vasile Şoimaru, ca şi ziariştii de la „Комсомольская правда” în frunte cu Leonid Reabkov cu armata lui de comentatori, crede că pentru această metaforă eu ar trebui să fiu linşat. Dar chiar luată izolat, cum au rupt-o Publika TV şi V. Şoimaru din context, care ar fi crima? Atunci de ce ţi-ai mai pus semnătura ta de aur pe Declaraţia de independenţă, dacă ești de părerea (asta e ideea) că Republica Moldova ar trebui să se întoarcă înapoi la ziua de 26 august 1991? Şoimaru mai afirmă: „Bine că tu, Nicolae Dabija, n-ai riscat să vii acasă pe 27 august 1991 să-i votezi independenţa!!!...”. Recunosc, în acea zi mă aflam cu familia la Casa de Creaţie a scriitorilor de la Ialta şi n-am avut curajul lui Vasile Şoimaru, Piotr Şornikov, Valentin Krâlov, Fiodor Angheli, Svetlana Mâsliţkaia, Liudmila Pokatilova şi al altor şovini să vin la Chişinău, ca să-mi pun şi eu semnătura pe Declaraţia de independenţă, pentru că nu m-a anunţat nimeni. Doar în dimineaţa acelei zile, atunci când mi-a vorbit la telefon Raisa Ciobanu despre ce urma să aibă loc la Chişinău, mi-am lăsat familia la Ialta şi am pornit spre Chişinău, unde am ajuns când se bea şampania. Mi-am pus semnătura, dar semnatarii cei plini de curaj au insistat să se recunoască doar iscăliturile eroice ale celora care s-au aflat în sala de şedinţe. (Apropo, unii din susţinătorii Declaraţiei de independenţă ai SUA şi-au pus semnătura după 2-3 ani de la adoptarea acesteia.)  
 
Ca să nu existe concurenţe la medalii, pensii mari, locuri pe gratis la cimitir şi certificate de „părinţi ai statului”. Astfel, nu au fost recunoscute nici semnătura lui Vladimir Beşleagă, care venise din SUA, nici a lui Tudor Negru (care în anii ’60 a fost exclus din funcţia de judecător pentru că scrisese o sentinţă în limba „moldovenească”, de altfel prima în RSSM) ş.a.  
 
Ei şi subsemnatul, trebuie să recunoaştem, n-au avut curajul Domniilor Voastre. Din păcate, concetăţeanul nostru are memorie scurtă. Dar Şoimaru sper să mai ţină minte ce a însemnat în acea perioadă săptămânalul „Literatura şi arta”, care a fost (în iunie 1988) unica publicaţie dintr-o ţară socialistă sau republică din URSS care a declarat vot de blam comitetului central al partidului comunist din RSSM, care a trecut „samavolnic” (termen folosit de procurorul general al republicii, Nikolai Demidenko, care mi-a deschis dosar penal) la alfabetul latin cu aproape trei luni mai devreme de legiferarea alfabetului latin pe 31 august 1989. La 15 iunie 1989, Mircea Snegur scria, între altele, în Cartea sa de memorii: „La 15 iunie 1989, de ziua trecerii în nefiinţă a marelui nostru poet Mihai Eminescu, a apărut primul număr în grafie latină al săptămânalului „Literatura şi arta”, moment de semnificaţie epocală. Era ceva cu totul ieşit din comun, dl N. Dabija asumându-şi un mare risc. Conducerea republicii nu a cutezat însă să întreprindă măsuri represive…” (Mircea Snegur, „Labirintul Destinului”, vol. I, p. 426).  
 
La 23 septembrie 1987 a apărut istorica Hotărâre a Biroului Comitetului Central al Partidului Comunist din RSSM „Despre greşelile grave ale săptămânalului „Literatura şi arta”, care mă învinuia de antisovietism, proromânism etc., iar Plenara CC al PC al PSSM de la sfârşitul lunii august 1987 îmi fusese consacrată (am fost atacat de T. Angheli, directorul Agenţiei de Ştiri ATEM şi semnatar al Declaraţiei de independenţă alături de V. Şoimaru, de A. Jucenko, preşedintele Academiei, de Ş. Lozan, preşedintele Radioteleviziunii, ş.a.).  
 
În perioada 1987-1989, Biroul CC al PC al RSSM mi-a aplicat zece mustrări pe linie de partid. Ele au pregătit terenul pentru democratizarea societăţii, pentru independenţă şi, credeam, pe atunci, pentru Reunire. Am adus, riscând totuşi, săptămânalul la cel mai mare tiraj al unei publicaţii literare în Europa (scrie „Le Figaro” în martie 1990): 260 000 de exemplare. Am constituit în 1989 Societatea „Limba Noastră cea Română”, cu zeci de mii de membri, unde mi-ar fi plăcut să-l am membru pe V. Şoimaru, dar numele lui lipsea. Am participat, cu mulţimile, la aproape toate manifestările naţionale din acei ani, am ieşit cu ele în faţa tancurilor sovietice, la 7 noiembrie 1989, la asaltul Ministerului de Interne pe 10 noiembrie 1989 etc. Nici acolo nu am văzut pe niciunul din marii patrioţi de azi de pe Facebook. Ei, bănuiesc, activau pe atunci într-o adâncă ilegalitate.  
 
Desigur că lucrurile enumerate mai sus nu înseamnă nimic pe lângă curajul celora care au semnat Declaraţia de independenţă, de la Şoimaru la Şornikov, şi de la Krâlov la Daraban, de la Moţpan la Popuşoi, şi tot aşa. Doar că aici trebuie amintite nişte lucruri: către 27 august 1991 Federaţia Rusă ieşise din URSS, Ucraina ieşise şi ea, ca şi republicile baltice. În URSS mai rămăseseră doar RSS Moldovenească şi Kârgâzstanul.  
 
Curajul deputaţilor din legislativ a fost extraordinar, pentru că dacă ieşea din URSS şi Kârgâzstanul, RSS Moldovenească ar fi trebuit să-şi schimbe denumirea în cea de „URSS”. La sfârşitul lui august 1991 eram unica republică rămasă într-o ţară care murise.  
De-a lungul acelui mandat, cei mai mulţi din cei 320 de colegi din legislativ îmi lăsaseră impresia că erau surdomuţi. N-au vorbit măcar o singură dată la microfon.  
 
Dar – ca şi Şoimaru – pentru iscălitura vieţii lor, pentru care ei au impresia că s-au născut ca s-o facă, deşi nu toţi ştiau să semneze, acestea fiind astăzi afişate pe toate instituţiile publice din republică, li s-au umplut piepturile de medalii, au primit fiecare – pentru că au tras o iscălitură – Ordinul „Gloria Muncii” (acordat de M. Snegur), Ordinul de Onoare (acordat de P. Lucinschi), Ordinul Republicii (acordat de N. Timofti).  
 
Este drept că Vasile Şoimaru nu le-a luat, se vede că i-a mai rămas un pic de ruşine, pe când ceilalţi le-au luat şi aşteaptă şi de la Dodon să le dea şi acesta vreunul. Să te mândreşti că ai avut atunci curaj să constitui cu semnătura ta un stat-fantomă, iar alţii n-au avut, pentru că se aflau departe de republică, e fariseism. Dacă Declaraţia de independenţă ar fi fost Declaraţie de Unire, aţi fi fost eroi. Aşa însă, aţi căpătat nişte medalii, pensii enorme, loc gratis la Cimitirul Ortodox Central din capitală, transport gratuit, aţi formulat propunerea ca fiecăruia să i se înalţe câte un bust la baştină şi aţi devenit de pe atunci complici cu Sangheli, Lucinschi, Moţpan, Voronin, Greceanâi, Dodon, Plahotniuc, Ţopa, Şor, Platon, Usatâi ş.a., cărora le-aţi făcut ţară. Unde să fure şi să se considere stăpâni.  
 
Din păcate, Vasile Şoimaru a trecut cu brio şcoala lui Roşca (verişorul lui dinspre mamă). Acesta, când cineva nu era de acord cu el, zicea că e „agent KGB”, adevăratul kaghebist declarând acum câteva luni la un post TV că „Unioniştii trebuie deratizaţi ca şobolanii”. Azi, dacă cineva nu e de acord cu A. Năstase, e declarat „omul lui Plahotniuc”. Nu-l cunosc pe Plahotniuic şi nici nu vreau să-l cunosc. Nu l-am întâlnit niciodată la viaţa mea, n-am discutat cu el, nu m-a sunat niciodată, nu i-am telefonat niciodată. Dar să încerci doar să atragi atenţia unui Şoimaru sau unui Cheianu (asasinul moral al lui Ion Ungureanu) că li-e şiretul dezlegat sau că scriu cu greşeli de ortografie, ei îţi vor reproşa imediat că „eşti omul lui Plahotniuc!”.) Ceea ce fac V. Şoimaru şi unii trolli (termen ce desemnează persoanele care au plăcerea să zădărască pe Internet, unele plătite special) este să ne certe. Ca să nu ne putem uni în vecii vecilor. Între noi. Şi-atunci şi reunirea cu ţara nu va mai avea loc. Şi ca orice alianţă postelectorală să devină imposibilă. Vă puteţi imagina că după alegerile parlamentare Năstase, care are electorat, dar n-are partid, va putea face o alianţă cu Plahotniuc, care are partid, dar n-ar electorat? Eu – nu!  
 
Ura, despre care teoreticianul discordiei politice din republică, Iurie Roşca, credea că ne va uni, s-a dovedit că nu poate uni pe nimeni. Acesta mai afirma: noi nu avem timp să contracarăm atacurile duşmanilor Neamului, pentru că noi trebuie să ne războim cu ai noştri, aceştia trebuie demolaţi mai întâi, pe urmă, vedem ce facem şi cu adversarii ceilalţi. De aceea Mişcarea de Eliberare Naţională e la pământ, iar Interfrontul înfloreşte. Eu nu mă pot uni cu Plahotniuc, dar nici cu Victor Ţopa. Pentru mine ambii sunt infractori, pentru voi unul e criminal, iar altul e sfânt, dându-ne de înţeles că primul a furat un miliardoi, iar al doilea – doar, colo, un miliarduţ. Ei, foştii prieteni şi camarazi de afaceri, ambii membri ai Partidului Democrat (!), se bat pentru businessul lor, iar noi am nimerit ca proştii între ei. Până la urmă, ei se vor împăca, dar ce ne facem noi, cei pe care dânşii vor să ne facă să nu vorbim unul cu altul nici dincolo de mormânt?!  
 
Eu n-am cerşit nicio decoraţie, nici nu am nevoie de acestea, dar ele mi s-au dat pentru cărţile mele. În 1996 M. Snegur mi-a înmânat „Ordinul Republicii” pentru „activitate literară”. Acum M. Conţiu îi cere lui I. Dodon să-mi ia ordinul pentru că eu, spre deosebire de el, nu recunosc existenţa acestui stat. Dar eu nu-l pot întoarce. Pentru că l-am întors o dată. În 2003, când V. Voronin l-a decorat cu acest ordin pe Ivan Bodiul, scriitorul Vasile Vasilache a propus ca în semn de protest să restituim cu toţii Ordinul Republicii, pe care ni-l dăduse Mircea Snegur, lui Vladimir Voronin.  
 
V. Vasilache a propus, dar el şi l-a păstrat. Au întors Ordinul Republicii M. Cimpoi, V. Beşleagă, I. Hadârcă şi subsemnatul.  
Nicolae Negru şi Vitalie Ciobanu au scris câteva zeci de articole în presă prin care-mi cereau categoric să întorc Ordinul Republicii, cu mult după ce nu-l mai aveam.  
 
Când preşedintele N. Timofti intenţionase să-i acorde lui N. Negru „Ordinul de Onoare” şi s-a consultat cu mine, i-am propus să-i dea Ordinul Republicii. L-a luat. Pentru că de astă dată era vorba de ordinul lui, nu de cel al altuia. Şi Vitalie Ciobanu a luat „Ordinul de Onoare”, chiar dacă Bodiul nu întorsese Ordinul Republicii, iar cu aceste ordine au fost decoraţi cei mai înfocaţi duşmani ai republicii, de la Kindighelean la Formuzal. Acum M. Conţiu îmi cere să-l mai întorc o dată. Ca să-l mai poarte şi el, ca mare „apărător al statalităţii”.  
 
Trăim epoca marilor manipulări. Dacă cearta dintre moldoveni continuă, după alegerile parlamentare ei vor dispărea de pe această palmă de pământ. Federalizarea gândită de Putin, care urmează să fie realizată de Dodon, va însemna moartea Republicii Moldova. Vom rămâne fără ţară, dar cu multă ură între fraţi. Semn sigur că Apocalipsa e aproape.  
---------------------  
Nicolae DABIJA  
Chișinău,  
Început de septembrie 2018  
 
Referinţă Bibliografică:
Nicolae DABIJA - APOCALIPSA / Nicolae Dabija : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2806, Anul VIII, 06 septembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Nicolae Dabija : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Nicolae Dabija
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!