CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 3314 din 27 ianuarie 2020        Toate Articolele Autorului

Romanul „Noaptea sufletelor stinghere” - cap.13 „Zbuciume în derivă”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
13. Zbuciume în derivă
Irina se rezemase cu spatele de balustrada scării, privind năucă spre tubul de neon de pe zidul opus, a cărui lumină pâlpâia slab și intermitent.
- Vezi, Camelia, cum se stinge luminița din tubul acela?
- Se zbate, vrea să plece, dar tubul de ticlă nu-i dă voie. Biata Luminiță nu are putere să spargă sticla sfârșitului tub, care vrea s-o rețină zadarnic. Ce zici?
Speriată, Camelia privi tubul și șopti cu voce sugrumată:
- Nu-nțeleg ce vrei să spui.
- Privește în jos, spre parter, unde este întuneric perfect! Acolo ne așteaptă iadul. Nu vrei să…?
Și mai speriată, Camelia o apucă brusc de mâini, trăgând-o spre ea.
- Doamne, Irina, nuuu!
- De ce, fă? Suntem terminate! Hai, ne dăm drumul pe spate direct spre iad. Cădem în cap și nu simțim nimic.
Îngrozită, Camelia începu să tragă iar de ea, s-o îndepărteze de balustradă, bolborosind sacadat: nu!...nu!...nu!
- De ce nu vrei, proasto? șueră Irina cu ochii măriți nefiresc, cu pupilele dilatate și cu sprâncenele ridicate și cu frumoasa gură schimonosită într-un rânjet fioros. Acum era momentul să spargem sticla fricii și să ne eliberăm. Acum, când cei din jur petrec.
Gâfâind speriată, Camelia continua să tragă de ea, fără să mai spună ceva. Dintr-un apartament se auzi o chiuitură țipată de o femeie în extaz: ”Iu-huu! Sunt fericită, bă, sunt fericită și iubită de dragul meu! Iu-huu!” Urmară râsete zgomotoase de bărbați: ”Ia uite la Victorița! A luat-o pe ulei! Ha, ha, ha! Alunecă, Alunecă! Ba plutește, băă!”
Cameliei îi reveni glasul:
100
- Nuu, Irina, nuu! Unde vrei să pleci, când este așa de bine aici?
- Ce bine…? Ce bine? murmură Irina, cu trăsăturile delicate ale feței, revenite la normal și cu privirile ațintite tot spre pâlpâirile neonului. Ce fericire? A unei proaste de care-și bat joc idioții și nemernicii?
- Ia stai!...Parcă se aud pași pe jos, de la parter. Te pomenești că ”pupăza” n-a plecat.
- Nu se poate! Am auzit-o eu cum a trântit ușa când a ieșit din bloc. Ți se pare.
- Taci și ascultă! Poate s-a întors. A văzut că ”polițiștii” n-au ieșit. Hee, nu e proastă.
- Hai, Irina, ești speriată. Ai dovedit că ești puternică!! Și acum ?…
- Taci! Hai să coborâm! Să inspectăm parterul și în jurul blocului!
Și o apucă de mână pe Camelia, târând-o în jos pe scară. Biata Camelia nu se împotrivi, ci o urmă supusă, plângând încet cu sughițuri. Ajunse la parter, Irina îi șopti scurt:
- Sst! Nu mai plânge! Și o târâ prin întunericul parterului, bâjbâind prin toate colțurile și prin holul de la intrare. Nu se vedea nimic și nu se auzea decât muzica de la un televizor dat la maxim dintr-un apartament. ”Probabil al unor bătrânei adormiți în fața televizorului, gândi Irina, sau… cine știe?...poate al unui suflet stingher, evident, de femeie părăsită…ca și noi…”
- Tu ce crezi, Camelia? se pomeni vorbind cu voce tare.
- Ce să cred? Nu vezi că nu e nimeni? Hai să mergem la tanti, că am început să tremur de frig!
- N-ai înțeles nimic, proasto! Hai să mergem și în jurul blocului, că ”pupăza” poate așteaptă.
- Ești obsedată, Irina! Unde să aștepte? Nu vezi că afară a început să plouă? Ba e lapoviță cu fulgi mari. Hai să mergem, că am
101
înghețat!
- Nu, drăguțo, hai cu mine, mergem la blocul nostru, să facem ce ne-am propus!
- Ce ne-am propus? îngăimă Camelia. Nu cumva…?
- Urcăm pe scară până la ultimul etaj și de acolo…este o scară până…Apoi zburăm.
Camelia începu să tremure și să se bâlbâie:
- Ai …înnebu…mă sperii… Mi-e fri… și dădu să fugă pe hol, dar Irina îi înfipse mâna-n păr, șuierând:
- Ce-ai, fă? Ești fericită? Tu nu vrei să mori?
Camelia începu să plângă cu sughițuri, fără să se mai opună.
- Ai dreptate, doamna Irina. Eram…așa…într-o stare…Dar nu cred că sunt pregătită. Măcar…
- Măcar?...
- Până nu ni se îndeplinește o ultimă dorință…
- Ce dorință? Ce să-mi doresc? Să întâlnesc un bărbat în noaptea asta, care…să mă îmbrățișeze, să mă sărute și?…Hai mai repede pe acoperiș! Hai! O apucă energic de braț, târând-o afară din bloc.
- Nu, doamna Irina! Stai să mai vorbim, să ne pregătim. Brr! Ce frig este! Ar trebui să bem o tărie, să prindem curaj. Și… ți-am spus. O ultimă dorință! Auzi ce muzică se revarsă din apartamentele celor care chefuiesc! I-auzi cum mai chiuie, ce mai râd! Și, uite! Iar s-a umplut cerul de pocnete și artificii. Doamne!... Uite, Irina, uite! Cerul arată ca o grădină cu flori… și fluturi multicolori. Mai stai!.. Lasă-mă! Vreau să mă bucur pentru ultima oară. Și mai vreau…
- Un bărbat, afurisito! Unul cu coarne și copite de capră. Adică un țap… să te…, nenorocito! țipă Irina, în timp ce o trăgea pe Camelia spre străduța care despărțea blocul Mariei de blocul unde locuiau ele. Camelia tot încerca să se opună:
- Da, doamna Irina, da! Poate apare acel bărbat descris de tine…cu copite și coarne, care să te îmbrățișeze... Sunt dispusă să-l
102
așteptăm aici până înghețăm de tot. Sau ia-mă în brațe, să ne încălzim și să așteptăm…să așteptăm…
- Ha, ha, ha! Ce noroc ai, afurisito! Uite că vine și omul capră pe care îl așteptăm.
Speriată, Camelia se întoarse și privi în direcția în care Irina arăta cu degetul. Într-adevăr, pe mijlocul străzii se profila, ca o fantomă de carnaval, o siluetă cu un cojoc mițos, cu cap de capră și picioare negre, care li se păreau celor două femei că sunt copite. Mergea bălăbănindu-se pe o serpentină imaginară, țăcănind din când în când din fălcile de lemn. Dar acel țăcănit părea un sunet ciudat și misterios, ce se prelingea în semiîntunericul străzii tot mai cețos prin stropii de lapoviță.
- Aoleu! țipă Camelia. Asta e moartea pe care o tot chemăm. Haideți, doamna Irina, haideți să fugim de ea!
- Unde vrei să fugi, proasto? De acesta nu poți fugi, este cel pe care-l așteptam.
- Nu vreau, nu! țipă Camelia. Să fugim la tanti, nu vreau să mor, nu vreau să mor, nuu…
Între timp, omul-capră se apropie tot mai mult.
- De ce nu vreți să muriți, doamnă? Se auzi o voce lugubră din capul cu bot și corne de capră. Eu vreau să mor, stimate doamne! Dacă mi-ați apărut în cale, trebuie să mă ajutați, să-mi spuneți cum să fac să mor chiar acum.
- Ha, ha, ha! râse zgomotos Irina. Vezi, Camelia, că nu suntem singure? Mai avem un tovarăș pentru zborul nostru spre iad. Dă-ți masca jos, omule-capră și pregătește-te să zbori cu noi!
Bărbatul își dădu pe spate capul de lemn cu coarne și dădu la iveală un chip tânăr, cu păr blond și ochii plânși.
- O, ce frumușel este! exclamă încântată Irina. Dacă și tu vrei să mori, ia-mă în brațe și sărută-mă, să murim fericiți împreună! strigă Irina, cu un ton de comandă. Bărbatul, după ce își șterse nasul și fața
103
cu dosul palmei, o cuprinse de mijloc și se execută, sărutând-o timid. Apoi murmură:
- Și voi vreți să muriți?
- Și noi, nea Căpriță. De ce vrei să-ți iei zilele după ce te-ai îmbătat și plângi ca blegul? răspunse Irina.
- Iertați-mă, doamnă, suspină tânărul, dar am o mare supărare.
După ce își mai șterse o dată lacrilime, tânărul începu să se văicărească:
- Am fost trădat, doamnă, am fost trădat și bătut. Nu mai am de ce să mai trăiesc. Zilele astea am colindat cu prietenii. Aseară am fost la o crâșmă din apropierea cimitirului, unde am mâncat și am băut ceva… apoi… (începu să plângă, fapt care o irită pe Irina).
- Spune, mă, odată ce ți s-a întâmplat!
- Ce să vă spun, doamnă? Au trecut la împărțeala banilor câștigați. Mie mi-au dat doar câțiva lei și au început să râdă de mine: ”Lasă, bă, că ție îți trimite bani căprița.” Toți râdeau, doamnă, toți râdeau…
- Ei, și? îl consolă Irina. Așa sunt prietenii cu cei buni ca tine.
- Da, doamnă, însă unul s-a lăudat că a avut treabă cu soția mea când eu eram la serviciu. Că am lucrat și eu… (iar plânge) Acum sunt șomer.
- Și tu trebuia să te superi dacă se lăuda nemernicul? interveni și Camelia. A făcut-o din răutate și invidie.
- Ba nu, doamnă, că a spus de față cu ceilalți care au râs în hohote:”Bă, căprița numai pe la spate vrea – au râs ăia. Că așa a învățat-o țapul acesta.” (Iar plânge) Toți au râs, că toți o porecliseră pe nevastă-mea ”căpriță”. Vă închipuiți câți au avut treabă cu ea? Și toți pe la spate… (plânge în hohote).
Camelia începu să-l mângâie:
- Liniștește-te, prostuțule! Să nu-i crezi. Niște răi și ticăloși. Rupe prietenia cu ei și nu-i mai primi în casa ta.
104
- Da, doamnă, dar eu n-am iubit-o niciodată pe nevastă-mea așa, pe la spate. Nu mi-a spus că-i place așa, iar eu nu m-am gândit. D-aia îi cred pe nemernici că au făcut-o fericită…
Irinei i se făcu milă de el:
- Lasă… Cum te cheamă, băiete?
- Gheorghiță. Da´ ei îmi spun Ghiță.
- Liniștește-te, Gheorghiță, că nu este adevărat nimic din lăudăroșenia ”prietenilor”tăi. Să o iubești așa cum știi tu, să ai grijă de ea și să nu-i mai permiți niciunui ticălos să intre în căsnicia voastră. Așa să faci, Gheorghiță!
- Ba nu, doamnă, vreau să mor. Nu sunt bun de nimic. N-am reușit să mai iau serviciu, și nici soția. Disperată, ea mi-a spus să plecăm în afară ca să trăim. Eu n-am avut curaj, dar ea a plecat în Italia, unde lucrează și unchiul meu, care i-a făcut rost de servici… O vreme mi-a trimis ea câte două-trei sute de euro, dar de astă vară, de prin august, mi-a trimis doar câte o sută. Iar din octombrie nici la telefon nu-mi mai răspunde…
- Și cine mai are grijă de tine? interveni Camelia. Ce zic părinții tăi?
Gheorghiță începu să plângă iar, murmurând:
- Părinții mei… s-au prăpădit demult. A avut grijă de mine tușa Victorița, soția unchiului Ion plecat în Italia, de care v-am spus.
- Și mătușa Victorița nu mai vrea să aibă grijă de tine acum? Întrebă tăios Irina, încercând să pătrundă prin firele încurcate ale povestirii tânărului.
- Ba da, de când nu mai primesc euroi de la Mitrița, că așa o cheamă pe nevastă-mea, mătușa Victorița vine mai des pe la mine și-mi aduce mâncare, mai face curat, mă mai…
- Ceartă, îl completă Irina.
- De unde știați? - Am ghicit, mă Gheorghiță, că eu sunt ghicitoare, spuse Irina. Uite, eu știu că în noaptea asta tu nu ai să mori dacă vei face ce
105
îți spun eu.
- Ba nu, am să mor! spuse hotărât Gheorghiță. Mă duc acasă, închid toate ușile și ferestrele, deschid aragazul și… până la ziuă…
- Nuu! Țipă Irina când auzi nesăbuita idee a lui Gheorghiță. Să nu faci asta! Ți-am spus că sunt ghicitoare și eu știu că n-ai să mori, dacă vei face ce îți spun eu acum.
- Oof, doamnă, începu să se smiorcăie Gheorghiță. Oți fi dumneavoastră ghicitoare, dar pe drum mi s-a arătat Maica Domnului și mi-a spus: ”Nu mai plânge, Gheorghiță! Vino la mine și-ai să fii fericit!” Ați înțeles, doamnă?
- Am înțeles că ai înțeles greșit, Gheorghiță, îi replică Irina. Dacă vrei să se împlinească ce ți-a spus Preacurata, să faci ce-ți zic eu, că d-aia ne-a scos pe noi în calea ta. Ai priceput?
Gheorghiță rămase năuc și după câteva secunde, bâlbâi:
- Ce să fac… doamnă?
Lapovița încetase. Pe nesimțite se lăsa o ceață alburie menită să învăluie în mistere mințile tulburi ale celor trei ființe de pe trotuar. Deși adierile subțiri dinspre sud mențineau atmosfera plăcută, susținută și de chiotele și cântecele ce răbufneau din ferestrele unor apartamente, cei trei din stradă începuseră să tremure de frig. Mai ales Camelia, căreia trupul îi intrase în vibrații zgomotoase.
- Doam-na Irina… nu mai pot… de frig… hai-deți să mer-gem… în sca-ra blo-cu-lui! spuse Camelia sacadat, clănțănindu-i dinții. Irina încuviință din cap, îl apucă pe Gheorghiță de un braț și-l trase după ea, intrând în scara blocului, unde era puțin mai cald.
- Gheorghiță, tu trebuie să te duci direct la Victorița, care plânge disperată că nu știe ce s-a întâmplat cu tine.
- De unde știți? spuse speriat Gheorghiță.
- Nu mai sta, aleargă la ea, șterge-i lacrimile, îmbrățișeaz-o și spune-i că o iubești.
- Păi…
106
- Știu. Tu o iubești pe Mitrița. Îi spui Victoriței că o iubești ca pe o mamă, că-i mulțumești pentru tot ce a făcut pentru tine până acum și o rogi să îți dea bani de drum până în Italia, ca să ajungi la Mitrița, ca să muncești împreună cu ea, acolo.
- Da… unde am s-o găsesc eu în Italia?
- Blegule! N-ai spus că a chemat-o unchi-tu acolo? Fă un efort, gândește un pic și ai să știi cum să te descurci tu acolo.
- Dacă mătușa n-o să vrea?
- Știu eu c-o să vrea mătușa ta. Însă tu să fii hotărât să pleci la soția ta.
- Aha, zâmbi Gheorghiță, am priceput. Vă mulțumesc, doamnă ghicitoare. Acum nu mai vreau să mor. Plec imediat la mătușa.
Și Gheorghiță își puse pe cap masca de lemn cu coarne și începu să alerge, țăcănindu-i clapele botului, pierzându-se în ceață.
- Acum ce urmează? bâigui Camelia.
- Cum, ce? Mergem urgent la tanti. Lui Gheorghiță i-a scăpat porumbelul din gură și mă tem că este prea târziu. Hai repede la tanti!
Și începu din nou să tragă de Camelia, care se împotrivea speriată.
- Ce porumbel? Ai înnebunit de tot. Mi-e frică de tine. Până acum voiai să mergem pe acoperișul blocului să zburăm, și acum…? Ce porumbel?
- N-ai înțeles nimic? S-ar putea ca tanti și celelalte două să fie în pericol! Hai repede! Și Irina începu să tragă de Camelia mai energic.
- Dumnezeule! Ce ți-a mai trecut prin cap? exclamă Camelia, începând și ea să alerge.  
  
Referinţă Bibliografică:
Romanul „Noaptea sufletelor stinghere” - cap.13 „Zbuciume în derivă” / Năstase Marin : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3314, Anul X, 27 ianuarie 2020.

Drepturi de Autor: Copyright © 2020 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!