CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 3019 din 07 aprilie 2019        Toate Articolele Autorului

Povestirea ”BUMBACUL” din Vol. ”Fermecate Obiceiuri”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
BUMBACUL  
 
În vremea aceea, cei mai mulți dintre consătenii mei aveau un deosebit cult pentru muncă. Se sculau dimineața devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui. Începeau treburile cu un „Doamne ajută!”ș le sfârșeau seara târziu, cu un „Mulțumescu-Ți, Doamne!”, după care adormeau imediat Acest cult li se transmisese din generație în generație și devenise obicei. La rândul lor, transmiteau această obișnuință copiilor, învățându-i cu munca de la vârstă fragedă. Nu le menajau somnul. Cu noaptea-n cap îi luau cu „Hai, scularea!”, „Hai!”, devenind obsesiv de sâcâitor pentru copii. De fapt, urgența treburilor era aceea care-i îndemna permanent să se grăbească. Iar ei se zbăteau să le facă față. Aceasta nu însemna că nu oboseau și ei. Că nu se plângeau când cădeau frânți de sapă, de seceră sau de coarnele plugului.  
 
Atunci se întorceau de la câmp mai devreme. Dar și atunci, după ce se spălau și mâncau, rareori se culcau. Femeile ieșeau la poartă pe șanț. Mai schimbau o vorbă cu vecinele și în acest timp îndrugau lână sau bumbac, coseau, împleteau sau cârpeau ceva. Ziceau că... se odihnesc.  
 
Bărbații... tot așa. Reparau uneltele sau un gard, un zid, trebăluiau prin grădină, iar în acest timp mai schimbau câte o vorbă cu vecinul. Și ei ziceau că se odihnesc. Acestea erau obiceiurile de muncă ale consătenilor, care, cu vremea, s-au mai schimbat. Frumusețea lor s-a urâțit în timp, „urățire” produsă de multe schimbări din viața acelor oameni. Această schimbate în obiceiurile de muncă poate fi relevată de povestea bumbacului pe meleagurile noastre.  
 
Astăzi, culturile de bumbac mi se par un vis alb și pufos ce plutește pe câmpia copilăriei mele. O ninsoare ireală pe coastele însorite ale dealurilor.  
 
Nu știu cine a adus și a introdus în pământul nostru prima sămânță de bumbac. Cunosc doar o poveste spusă de un om pe islaz când eram cu vaca la păscut. Spunea acel om că în anii primului război mondial, când nemții ne-au ocupat pământurile, aceștia au vrut să înființeze culturi de bumbac. Așa s-a făcut că au adus un camion cu sămânță de bumbac și niște oameni cu fețe măslinii, cărora nemții le spuneau marocani. Ziceau că se pricep la cultivarea bumbacului. Dar „marocanii” i-au sabotat pe nemți. Semănau semințele pe care le fierbeau noaptea. Până i-a observat nemții, care i-au împușcat fără milă.  
 
Așa au renunțat nemții la înființarea culturilor de bumbac. Nu se știe cum au luat copiii semințe de bumbac de la nemți. Dar din acele semințe semănate în curțile oamenilor au răsărit acele plante necunoscute oamenilor. Toamna, au fost uimiți când capsulele desfăcute i-au invitat să culeagă puful moale și alb. L-au cules și atunci și-au dat seama că din acel puf se poate face ceva. Nu voi ști niciodată care a fost prima femeie cea care a separat puful de semințe și l-a tors ca pe lână. Povestitorul nu a redat aceste amănunte.  
 
Oricum, puful cu fibre fine era separat de semințe cu mare greutate. Operație plicticoasă, anevoioasă, cu un randament foarte scăzut. Nu era nimeni care să le spună cum să rezolve această problemă.  
 
Tatăl meu a reușit să construiască o mașină de separat semințele de puf, adică de egrenat bumbac. Sigur, construcție artizanală, rudimentară, dar... eficientă pentru vremea aceea. Ce entuziasm pe oameni când au văzut cât de „repede” se făcea separarea asta cu mașina tatălui meu!  
 
Au început să cultive în câmp suprafețe întinse de bumbac. Mașinile de egrenat s-au înmulțit și treaba mergea strună.  
 
Între timp, s-a rezolvat și dărăcitul bumbacului, obținându-se acele valuri albe de fibre paralele, care se puteau toarce în fire răsucite, numai bune de urzit și țesut.  
 
Veneau oamenii la mașina lui tata cu saci încărcați de bumbac brut și, după egrenare și dărăcit, dădeau de lucru femeilor, fetelor și chiar bătrânelor, de cu toamnă și până în martie. Îndrugau cu fusele, îl urzeau și-l țeseau la războaie.  
 
Pânză fină pentru lenjerii, cămăși, prosoape, țesături pentru rochii, pantaloni. Bumbacul, astfel transformat, era peste tot în casele oamenilor. În combinație cu lâna, se transforma în frumoase cuverturi și macate minunate. Din bumbac și borangic, se făceau străveziile ștergare. Bumbacul devenise o plantă minune, mult îndrăgită de locuitorii satului. Mai ales că de la ea se folosea absolut totul. După culesul pufului din capsule, tulpinile se foloseau la foc, la încălzitul sobelor. Pentru foc se foloseau și semințele de bumbac.  
 
Odată, vaca noastră a scăpat la o grămadă cu semințe, de care era plină curtea. A mâncat semințele cu lăcomie. Mama și tata erau agitați:  
 
-Gata, s-a otrăvit vaca! Sigur va muri!  
 
În disperare de cauză, au chemat imediat veterinarul să-i facă spălături sau să-i dea un antidot ceva. Veterinarul, speriat și el, a palpat-o, a ascultat-o cu urechea... Vaca respira normal și ... rumega.  
 
-Nene, nu știu ce are și nu știu ce să-i fac! N-am mai avut astfel de cazuri! Așteaptă și dumneata!  
 
-Aoleu, ce să aștept? A întrebat tata îngrijorat. Să moară?  
 
-Dacă moare... moare! A ridicat din umeri veterinarul. Și a plecat.  
 
Îngrijorați și agitați, am jelit vaca vreo două-trei ore. Ea rumega nepăsătoare. Într-un târziu, cu lacrimile șiroind, maică-mea a zis:  
 
-Dacă tot moare, măcar s-o mulg ultima dată! Și a adus găleata. Am rămas uimiți cât lapte a dat. Ce veselie... Am înțeles cu toții că semințele de bumbac erau un excelent aliment pentru văcuța noastră.  
 
Din ziua aceea, seara și dimineața, tainul văcuței era câte o copaie de tărâțe amestecate cu semințe de bumbac. Un adevărat izvor de lapte.  
 
Când au aflat oamenii din sat, nu mai aruncau semințele de la egrenat prin curtea noastră. Le adunau cu grijă pentru văcuțele lor. Spre supărarea părinților mei. Ce l-a mai certat maică-mea pe tata!  
 
-Trebuia să te lauzi la toți, gură-spartă!  
 
Noroc că tata a fost chemat de un boier să-i egreneze cantități mari de bumbac. Nu-l interesau semințele rămase de la egrenat.  
 
Acum, oamenii erau interesați și de creșterea producției la hectar. Dar nu știau ce să facă pentru perfecționarea tehnologiei de semănat, întreținut cultura și recoltat.  
 
Pentru că nu era cine să le spună ce să facă, nu le rămânea decât propria experiență. Foarte interesantă această experiență.  
 
Mi-aduc aminte că-ntr-o primăvară m-a luat tata să-l ajut la semănat. Bineînțeles că m-a trezit de noapte, să ne apuce răsăritul soarelui la capul locului. Când am ajuns la câmp, vecinii noștri de loc deja pregătiseră utilajele, unii fiind în plin semănat.  
 
Rușinat, tata abia mormăia binețele. Un vecin de la al treilea loc mai la deal a strigat către ceilalți, cu mâinile pâlnie la gură:  
 
-Băăă! Ia stați, bă! Să stăm de vorbă!  
 
Au oprit toți semănatul și au ieșit în drum cu biciuștele pe umăr. S-au așezat roată, uitându-se tăcuți unii la alții. A început vorba cel cu „convocarea”:  
 
-Ia spuneți, bă, anu’ ăsta cum facem?  
 
Au început să se scarpine în ceafă:  
 
-Păi... rândurile să fie mai depărtate. Cam atât... Să se ramifice.  
 
-Ba, dacă-l cârnești, se ramifică el.  
 
-Nu, bă! Călcătorul mașinii să ducă sămânța mai adânc, să crească tulpina viguroasă!  
 
-Taci, bă, că nu-i așa! Eu am obținut mai mult când am…  
 
După un sfert de ceas de ciorovăială și contrazicere, tot cel cu „convocarea” a închis „ședința”.  
 
-Gata, bă, că ne-apucă prânzu’! facem așa cum am stabilit. Cum e mai bine!  
 
Cum stabiliseră și cum era mai bine numai ei pricepuseră. Oricum, fiecare aflase cum au procedat ceilalți. Apoi, fiecare știa care este metoda cea mai bună pentru că, în toamna trecută, fiecare văzuse cine a recoltat mai mult. Însemnează că metodele aceluia au fost cele mai bune. Și hotărau cu toții: Facem ca el anu’ ăsta! Acum se „știa” cum trebuie semănat, rărit, săpat, dacă trebuie cârnit și alte operații necesare. Aceasta era experiența lor și se aplica acolo, pe loc. Apoi plantele erau urmărite cu atenție, îngrijite cu dragoste și ele creșteau ca niște copii alintați de mamele lor. Și răsplata era pe măsură, dacă și soarele le alinta cu aceeași dragoste.  
 
La începutul lui septembrie, plantele de bumbac, răsfățate toată vara de soare și oameni, își desfăceau leneșe capsulele, albind câmpul cu fericirea lor de puf. Iarăși trudeau oamenii de dimineața până seara să culeagă cu multă migală această răsplată albă și moale a dragostei lor. Grea muncă! Buricele degetelor umflate, spatele mereu aplecat sub greutatea poalei pline... Amorțeai, te cocoșai, ți se muiau picioarele... îți sfârâiau toate oasele când te îndreptai. Aveai amețeli de cap... ochii ți se împăienjeneau... dar erai fericit când se umpleau sacii, iar dâra verde se lățea în timp ce albul necules se micșora, până dispărea. Oftai ușurat. Și... parcă reveneau în tine dispărutele puteri.  
 
Încărcai sacii plini în ghioci, mai trosneai încă o dată vertebrele chircite, căscai, întinzând mâinile amorțite și strigai la ceilalți:  
 
-Hai, bă, acasă! Că sunt frânt! Și mi-e o foame...  
 
Erau clipele cele mai fericite când înhămam calul și, grăbiți, plecam de pe loc cu ghiociul plin. Mai aruncam o ultimă privire la plantele acelea cu capsulele golite, care ne chinuiseră toată ziua. Le uram fiindcă ne chinuiseră, sau le mulțumeam pentru că ne umpluseră sacii? Nici una, nici alta. Eram prea obosiți și flămânzi. Abia așteptam să ajungem acasă.  
 
Și așa a intrat această plantă în viața oamenilor. Primăvara ca sămânță, vara cu sapă, toamna cu sacii plini și oase trosnite. Iarna? Ei bine, iarna cu fusul și... războiul. Și cântece... vise... năzuințe... Toate-n pânza albă de bumbac. Ciclul bumbacului era reluat în fiecare primăvară, iar spirala lui se scurgea mereu în Timp.  
 
Însă... au venit anii colectivizării. Acea colectivizare forțată, cu smulgerea proprietății de la oameni. Era ca o smulgere brutală a unei plante și replantată rapid în alt pământ, cu alt mediu. Poate-o fi fost necesară această replantare. Poate, aparent, erau evidente avantajele colectivizării. Dar nu s-a ținut seama de esența acestei „replantări”. Adică de replantarea mentalității de proprietari a oamenilor.  
 
Izvorul hărniciei consătenilor mei și cultul sacru pentru muncă erau tocmai sentimentul proprietății. Munca era făcută cu dragoste de loc, de plantele cultivate, pentru că erau... ale lui. De aici respectul față de cursul natural al respectivelor plante și cerințele lor în anumite momente, de la arat până la recoltat.  
 
De aceea munca la câmp începea atunci când trebuia și se termina tot când trebuia. Câmpul le spunea când trebuie arat, semănat, săpat, iar la rândul lor și plantele cereau când trebuia să înceapă recoltatul.  
 
De exemplu, bumbacul cerea să fie recoltat când albul lui ningea pe tot câmpul, dar numai după vreo două ore de la răsăritul soarelui, adică după ce se ridica roua și se usca puful.  
 
În schimb, culesul porumbului și tăiatul cocenilor cereau să te prezinți pe loc numai când cădea roua. Și toți oamenii ascultau pământul și plantele. Vrednicia lor învăluia cu dragoste și respect dorințele alintatelor plante. Cei care nu respectau aceste cerințe erau prompt pedepsiți.  
 
Oamenii din satul meu știau să pedepsească în felul lor pe cei leneși. O astfel de „pedeapsă” am pățit-o și eu într-o toamnă.  
 
Era prin septembrie, când mama i-a spus lui tata:  
 
-La noapte ne sculăm pe la două ca să terminăm culesul porumbului și să tăiem cocenii!  
 
-Lasă, fă, că e timp! a spus tata moale.  
 
-E timp? Puturoșilor! Nu vedeți că lumea a terminat? O să râdă satul de noi!  
 
Pe la trei a sărit mama din pat:  
 
-Aoleu, am întârziat! Gata, scularea!  
 
Mormăind, tata s-a sculat și el, dar eu m-am întors pe partea cealaltă. Mama s-a repezit la mine:  
 
-N-auzi, mă? Dă-te și tu jos! Hai, îmbrăcarea!  
 
-Mai lasă-l, fă, să doarmă! Până ne pregătim noi...  
 
-Bine, a zis mama. Eu pregătesc repede mâncarea, dar să nu te moșmondești, așa cum faci mereu!  
 
Tata, ca de obicei, tot moșmondit. Mama fierbea. Mormăia mereu:  
 
-Hai, mă, odată! N-ai mai terminat cu pregătirea ghiociului?  
 
-Acuși, acuși!  
 
Eu moțăiam pe marginea patului. M-am sculat în zbieretele mamei:  
 
-Hai, puturoșilor! Că ne-apucă ziua și-o să râdă lumea cu circul pe loc! Scoală, mă, că pun mătura pe tine!  
 
Am sărit și m-am îmbrăcat repede. Nu-mi plăcea deloc graba asta. Mi se părea tare aiurit felul cum munceau oamenii pe la noi, dar mama mă obliga să mă încadrez în ritmul lor trepidant. Zorile înroșiseră cerul la orizont și, până la loc, mama tot ofta și se văita:  
 
Aoleu, cum o să mai râdă satul de noi! Mână, mă, mai repede, nu vezi că se uită lume ca la circ?  
 
Și avea dreptate. Oamenii, dar mai ales femeile, se opreau din tăiatul cocenilor și veneau la drum să ne vadă. Duceau mâna streașină la ochi și întrebau vecinii cu voce tare:  
 
-Cine fuseră adormiții ăștia, bă?  
 
Mama mi-a aruncat un țol în cap:  
 
-Stai pitit, mă! Apoi, la tata:  
 
-Mână, mă, mai repede!  
 
Când am ajuns la loc, vecinii erau pe terminate cu tăiatul cocenilor. Cu multă obrăznicie, au venit la capul locului, să ne vadă cum deshămăm calul și ne pregătim de treabă. Ne priveau în tăcere. Apoi, vecinul din stânga s-a adresat celui din dreapta cu voce tare:  
 
-Ai, bă, Ilie, ție-ți merge ceasul, bă?  
 
Celălalt , tot cu voce tare:  
 
-Bă, nu prea merge, dar afurisitele alea de limbi aleargă de nu le vezi. Că-l pusei să mă trezească la cinci, iar el, afurisitu’, a sunat la două.  
 
-Al meu, la fel, bă! merge prost. Îl pusei să mă trezească la șapte și… al dracului îmi sună în cap pe la unu. Da’… știu eu, bă, pe cineva care are un ceas bun.  
 
-Cum e, bă, ceasul ăla bun?  
 
-Păi, cică-l pune să-l trezească la două și ceasul ăla bun sună pe la șapte. Ceas milos, bă! Ceas milos!  
 
Să se prăpădească vecinii noștri de râs. O întreb șoptit pe mama, care culegea porumb:  
 
-De ce râd proștii ăștia, mamă?  
 
-Taie, puturosule, și nu mai întreba!  
 
Pe vremea aceea uram cu furie „sfânta muncă de la țară”. O fi zis poetul că era „izvor sacru de rodire”, dar nici așa. Prea erau de tot consătenii ăștia ai mei și prea „obraznici ” cu cei leneși. Și i-am blestemat să-i ajungă și pe ei lenea mea. Din păcate, spre mâhnirea mea... i-a ajuns.  
 
După colectivizare, au schimbat și ei macazul. Dimineața, după ce se trezeau și se închinau, își scuipau în sân, zicând:  
 
-Hai la muncă să muncim, dă, Doamne, să nu găsim!  
 
Și gloata de „muncitori” ajungea pe tarla pe la opt, când soarele, supărat, arunca săgeți de foc în capul lor. Câmpul nu mai plângea. I se uscaseră lacrimile o dată cu ultimul strop de rouă sorbit de furiosul soare. Halal schimbare de mentalitate!  
 
Așa s-a întâmplat cu bumbacul. În primul an de colectivizare, a crescut numai de-o șchioapă, fiecare tulpină cu o singură capsulă de puf în vârf, ca o măciulie albă.  
 
Președintele colectivei s-a întrebat mirat:  
 
-Mă, de ce nu mai vrea să crească bumbacul la noi?  
 
Deși recolta de bumbac a fost cum a fost, președintele a mai semănat o tarla în anul următor. Și de data asta a crescut cât o palmă. Toamna... ici, colo, câte un capișon alb. Președintele nu s-a lăsat. Cu sprijinul tovarășilor de la raion, a obținut sămânță selecționată cu îndrumări de la specialiștii Institutului de Cercetare a Culturii Bumbacului. Dar recolta... ca în ceilalți ani. L-a muștruluit tovarășul prim de la raion. Tovarășul președinte s-a apărat:  
 
-Tovarășe prim, nu știu de ce, dar la noi nu mai merge bumbacul!  
 
Tovarășul prim l-a privit scârbit:  
 
-Sunteți tâmpiți, băi, tovilor?! Ați cultivat până acum în prostie bumbac. Cine v-a pus, bă, să cultivați ca neghiobii bumbac? N-ați văzut, bă, că bumbacul e ineficient?  
 
Și a împuns cu degetul spre viitor:  
 
-Se interzice cultura bumbacului, că nu mai merge la noi!  
 
Au răsuflat ușurați consătenii mei. Cultura bumbacului devenise ineficientă.  
 
Așa s-a sfârșit povestea bumbacului pe meleagurile noastre. Sfântă muncă de la țară...  
 
Post scriptum 2019:  
 
Am scris această povestire în anul 2005. Încă mai speram să se reintroducă în agricultura românească această cultură. Oare, pentru România, cultura bumbacului va rămâne doar un vis pierdut? Păcat, în sudul țării avem condiții excelente pentru această cultură, iar UE acordă subvenții pentru reintroducerea ei! Ne trebuie curaj pentru început!  
 
Referinţă Bibliografică:
Povestirea ”BUMBACUL” din Vol. ”Fermecate Obiceiuri” / Năstase Marin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 3019, Anul IX, 07 aprilie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!