CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 2976 din 23 februarie 2019        Toate Articolele Autorului

`Lăsata secului` - din volumul `FERMECATE OBICEIURI`
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
LĂSATA SECULUI  
  
 
  
Tot creștinul știe că Lăsatul Secului este acea duminică de  
  
dinaintea celor șase săptămâni ale Postului Mare. De asemenea, din toate timpurile și din toate locurile, tot creștinul se “iartă” în această zi cu ceilalți oameni, pentru a intra cu sufletul împăcat în acele zile de purificarte trupească și sufletească.  
  
La noi, această sărbătoare creștinească s-a suprapus pe un obicei păgân de purificare, obiceiul focurilor.  
  
În acele vremuri ale copilăriei mele, de “Lăsata Secului” (așa i se zicea pe la noi), tóate gospodinele care se respectau făceau plăcintă cu brânză. Era o competițe a respectivei plăcinte, în care gospodinele își aruncau în luptă priceperea, sârguința, talentele, dar mai ales secrétele. Fiecare ținea la “secretele” ei de mare gosppodină.  
  
În ce privește “iertarea”, asta se făcea temeinic. Și… metodic. Finii se duceau la nași, copiii la părinți, cuscrii la cuscri, vecinii la vecini. Fiecare se ducea la cineva, după un regulament nescris și nespus cuiva. Pe la zece-unsprezece, ulițele erau pline de “iertători”. Femeia ducea platoul cu plăcinte, iar bărbatul, damingeana. La rândul lor, cei care-i primeau cu masa pusă, aveau și ei vinul și plăcinta lor. Și… să te ții “copmpetiție”!  
  
-Cum ți se pare, nășico, plăcinta?  
  
-Mda! Da’ ia gustă dintr-asta a mea! E, ce zici?  
  
-Nașule, ia să vezi ce zaibăr am făcut anul ăsta!  
  
-Lasă, fine, că vedem... la urmă! Ia dă pe gât un pahar din algeriana mea!  
  
-Hai, să mă ierți, nașule!  
  
-Iartă-mă și tu, finule!  
  
Cum își aveau cu toții multe de iertat, cam tot atâtea păhărele se ciocneau. Pentru că, se știe de când e lumea lume, oamenii se ceartă-ntre ei și se supără din te miri ce și mai nimic. Și cum supărare după supărare se adună straturi la ficat, periodic este nevoie și de câte o iertare țeapănă. Se-ntâmpla uneori ca, după atâtea pahare de iertăciune, să se lase cu unele... reproșuri. Apoi, la reproșuri se reacționa tot cu reproșuri. Urmau reproșuri la reproșuri și cearta era gata. Dacă supărarea se lățea, uneori urmau păruiala și pumnii de rigoare. Sau chiar bătaie în toată regula. Cu reteveiul, cu făcălețul, cu scaunul sau... cu ce aveau la îndemână. Oricum, suficiente motive pentru a o lua de la capă cu “iertarea” . Și, după această iertare “second hand”, cădeau cu toții lați pe masă, pe sub masă, pe unde apucau, până îi trezeau cei de la focuri. Evident, nu tóate “iertările” se petreceau așa. Majoritatea făceau “împăcări” autentice și cei mai mulți se despărțeau împăcați și cumniți, cu pupăturile de rigoare. Dar se zice că excepțiile confirmă regula. Astfel se pregăteau cu toții pentru cele zile de post. Dar…până atunci mai aveau de petrecut. Pentru că, seara, pe tóate ulițele, se aprindeau focuri. Cu paie, coceni sau orice fel de material combustibil. Aproape toți ieșeau la foc. Se așezau în jurul focului pe scăunele. Pe tamburete, ori ședeau în picioare, de la copii până la moșnegii cei nevolnici. Toți participau la foc, fiecare-n felul lui. Gospodinele începeau din nou competiția (ce zici, vecină, de plăcinta mea?). Gospodarii se întreceau cu cel mola (Ei, cum ți se pare?). Copiii cu hârjoana, iar flăcăii și fetele cu glumele, cântecele și chicoteala. Mai ales cu râsetele. Pentru că, la foc, râsul era foarte ieftin, aproape gratuit. Uneori, la câte un foc, mai veneau și lăutarii. Cu acordeonul sau clarinetul, ori pur și simplu cu un fluier. Și atunci să te ții joc și zbânțuială! Hora sau sârba-n jurul focului aveau un farmec deosebit. Bineînțeles că… după astea se alegeau și únele perechí, care se retrăgeau discret, mai departe de foc, la… întuneric. Ce făceau? De ce mă întrebați pe mine? Eu tremuram lângă foc, mâncând plăcinte sau scovergi.  
  
Sarea și piperul focului erau “strigăturile”. Focul fără strigare n-avea niciun haz. Pentru că acolo, între două focuri, la cincizeci-șaizeci de minute depărtare, ferit de întunericul nopții, “strigătorul” punea mâinile pâlnie la gură și, cu vocea voit îngroșată, striga din toți rărunchii. Parcă l-ar fi luat cineva la bătaie, parcă ar fi înfipt cineva cuțitul în el. Țipa ca din gură de șarpe:  
  
-Auleu, auleu!  
  
Auzindu-l, cei de la focuri strigau și ei către el. Foarte “îngrijorați”:  
  
-Ceață mare, ceață!  
  
La care strigătorul iar se văita, răcnind.  
  
……………………………………………………  
  
Ei, aici, stimați cititori, firul povestirii mele se cam rupe, pentru că… are niște gâlci. Nici un știu ce să fac, să las povestea neterminată? Dar atunci n-o să aflați niciodată chichirezul ei. Sau să continui și să vă cer iertare pentru vorbele “porcoase” spuse de strigători? Că așa mi-a spus o domnișoară simpatică: ce vorbe porcoase! Și să știți c-avea dreptate. Nici eu un pot să sufăr cuvintele indecente din limbajul unora de pe stradă sau din jurul blocului. Acuma, eu încerc să-i scuz pe consătenii mei din vremea aceea. Erau oameni simple, fără instrucție, care se distrau și ei în felul lor prostesc (era să zic… porcesc).  
  
Și… ce să mai zic? Dar dacă un vă spun, n-o să aflați niciodată ce striga mucalitul ăla din întuneric și-o să muriți de curiozitate. De aceea vă rog să iertați, că oamenii din satul meu aveau o imaginație teribil de bogată. Toți se porecleau între ei, găsindu-și cele mai ciudate potriveli. Nici lucrurilor celor mai simple un le ziceau pe nume. Găseau cele mai năstrușnice denumiri, încât, dacă intrai în vorbă cu ei, un înțelegeai nimic.  
  
Spre exemplu, la partea aceea comună căreia medicii îi zic anus, iar oamenii din tóate locurile îi zic știți dumneavoastră cum, oamenii de pe la noi îi ziceau “găoază”. Oameni proști, dragi cititori! Ăștia au fost, cu ei mă prezint. Acu’, dacă vă spusei tărășenia, cu scuzele de rigoare, dați-mi voie să vă spun de ce se văita strigătorul care răcnea ca un apucat:  
  
-Mi-a ieșit o varză în găoază!  
  
Auzindu-l, cei de la foc îl întrebau tare “îngrijorați”:  
  
-Cine-aleargă să o roază?  
  
Și strigătorul comunica celor din jurul focului, răcnind,  
  
oarecum ușurat:  
  
-Cutărache și cutărica!  
  
Bineînțeles, dădea numele și prenumele, eventual  
  
poreclele celor doi rozători de varză. După cum observați, strigătorul era foarte pretențios. Nu acepta ca varza lui să fie roasă de o singură persoană. Nu! Musai să fie două! Adică… o pereche, un cuplu- și numai bărbat cu femeie sau fată cu băiat (Pe vremea aceea nu se auzea de cupluri de bărbat-bărbat și femeie-femeie). Apoi cuplurile de rozători erau alese de strigător după “criterii” numai de el știute și, bineînțeles, de cei de la foc. De exemplu, domnul primar era invitat la ros varza cu proasta satului sau cu una foarte urâtă și bătrână. Morarul-cu preoteasa. Cârciumarul- cu nevasta primarului. Coana moașă-cu tâmpitul satului și tot așa. Nu erau evitați nici cei pe care bârfa satului îi considera amanți și care se “fereau” de gura lumii. Cei vrednici erau cuplați cu puturoase sau invers. Femeile inimoase-cu pămpălăi. Cele frumoase cu tâmpiței sau boșorogi. Într-un cuvânt, cuplurile trebuia să fie cât mai șocante, mai spontane, mai pitorești. Altfel, nu puteau roade ditamai varza. Oricum, strigătorul era bine informat cu ultímele știri de la “bârfa satului” și trebuia să dea dovadă de multă imaginație ca să o satisfacă. Altfel, dacă nu stârnea hazul, trebuia să se lase de…“meserie”.  
  
Pentru că toți cei de la foc știau ce știau, iar ce aflau din șușoteli voiau să le audă și strigate-n gura mare.  
  
Așa era în noaptea aceea. Numai vaiete:  
  
-Auleu, auleu!  
  
-Ceață mare, ceață!  
  
-Mi-a ieșit o varză în găoază!  
  
-Cine-aleargă să o roază?  
  
Și cuplurile formate de strigători alergau în pași de dans să le roadă recolta bogată de varză, defilând prin fața celor de la foc, care se prăpădeau de râs.  
  
De fapt, era o mare onoare să fii chemat de strigător la ros varză. Însemna că faci parte dintre cei băgați în seamă. Eu n-am avut această onoare decât o singură dată. Mă dusese taică-meu la liceu, la oraș. Pe vremea aceea, în satul nostru, liceenii erau un fel de “rara avis”. Îi numărai pe degete. Eu eran în clasa întâi de liceu. Echivalent cu clasa a cincea elementară de astăzi. Mă plimbam pe șosea cu un alt licean mai mare, din clasa a treia. Fudul, nevoie mare. Dădeam respectuos “bună ziua!” tuturor oamenmilor întâlniți în cale, obligându-i să răspundă la salut și să gândească despre noi: “halal băieți!”.  
  
Amicul meu, din clasa a treia, era un tip studios și deosebit de scorțos. Mi-a spus foarte afectat:  
  
-Măi, eu nu suport țărănismele de niciun fel, mai ales grosolăniile din limbajul lor de neciopliți!  
  
-Ce să facem? am încercat să-l liniștesc. Trebuie să ne obișnuim, pentru că trăim printre ei.  
  
-Nu se poate, mă, nu se poate! Trebuie să-i educăm!  
  
-Nu pricep, i-am zis.  
  
-Trebuie să stăm de vorbă cu ei și să le corectăm limbajul. Uite, în curând vine lăsata secului! Ei, bine, trebuie să stăm de vorbă cu flăcăii care strigă la focuri și să le corectăm strigăturile.  
  
-Cum? Am întrebat mirat.  
  
-Păi, cimilitura aia cu “auleu, auleu!”.  
  
-Ce-i cu ea?  
  
-Am studiat, măi, am studiat! La originile ei, cimilitura a fost frumoasă. Avea o formă logică, dialogul curgea curat și avea sens. În timp, neciopliții l-au stricat, au introdus numai prostii și a ieșit cum o știi.  
  
-Mărturisesc că m-a uimit erudiția amicului. La gradul meu de pregătire, eram total depășit. Pentru mine devenise un savant căruia i-am dat respectul cuvenit.  
  
-Serios? Am zis eu uimit. Explică-mi amănuntele!  
  
-Uite! A început amicul să peroreze, când strigătorul se vaită “auleu, auleu!”, cei de la foc strigă: “ceață mare, ceață!”.  
  
-Așa-i! fac eu.  
  
-Prostii, vorbe fără noimă! Știi cum sunau la origine?  
  
-Cum?  
  
-Ce ți-e, mă? Ce ți-e? Adică ce te doare, mă?  
  
-Aha! Am zis eu iluminat.  
  
-Și prostia aia cu… găoaza! știi că la origini nu a fost așa?  
  
-Dar cum? Am întrebat tot mai uimit.  
  
-Mi-a ieșit o varză-n livadă!  
  
-Cum în livadă? Am întrebat derutat.  
  
-Probabil poetul popular a vrut să zică “în grădină”, dar nu rima cu “roadă”.  
  
-De ce…“roadă”? am întrebat complet depăsit.  
  
-Pentru că așa e corect: Să ți-o roadă! Nu… s-o roază! Așa întrebau cei de la foc: “cine aleargă să ți-o roadă?”. Ai priceput? Uite cum am ajustat-o eu: “Mi-a ieșit o varză în livadă! / Cine-aleargă să ți-o roadă?”  
  
-Ei, taci! I-am spus uluit. Ești formidabil, ai stofă de poet! Chiar că merită să-i educăm pe neciopliți!  
  
-Mai studiez și eu, mă! Mi-a spus cu nonșalanță. Și… mai fac din când în când versificație.  
  
Convins că am prilejul să fiu amic cu o autoritate lingvistică, am fost de acord să trecem imediat la educarea neciopliților. Întâmplarea a făcut să întâlnim prin dreptul bisericii un grup de trei flăcăi ce stăteau liniștiți de vorbă. Cu mâinile la spate, amicul meu li se adresă:  
  
-Băi, flăcăi! Vreau să vă spun ceva cu privire la lăsata secului!  
  
Cei trei l-au privit uimiți, așteptând să-i scape porumbelul din gură.  
  
-Cu strigăturile de la foc, știți că nu-i în regulă?  
  
-I-auzi?! A spus unul. Ce are, dom’ le?  
  
Eruditul meu amic le-a explicat și lor teoría cu strigăturile din cimilitura originală. Flăcăii făcuseră ochii mari și-l ascultau foarte serioși, fapt încurajator pentru amicul meu, care le-a recomandat cum să strige corect.  
  
Terminând, a privit în sus, la ei (pentru că flăcăii erau mai înalți), și tot cu mâinile la spate:  
  
-Ați auzit ce v-am spus, băi flăcăi? Ați auzit? Să învățați și pe alții, băi!  
  
Flăcăii s-au uitat lung, când la el, când unii la alții. Până la  
  
urmă, unul arupt tăcerea.  
  
-I-auzi, bă! I-auzi ia! a zis cel de lângă el, ridicând un deget.  
  
-I-auzi, i-auzi, auzea! a pus cel de-al treilea, ridicând  
  
degetul mai sus.  
  
-Hop și-așa! a zis din nou primul.  
  
Eu am înțeles rapid mesajul și am plecat imediat de lângă  
  
ei. Mi se înroșiseră urechile de ciudă. M-am uitat înapoi și l-am văzut pe amicul meu dând din mâini și explicând înfocat. Nu înțelegea că flăcăii ne trataseră ca pe niște…  
  
Aproape că uitasem de penibila întâmplare cu flăcăii. De  
  
lăsata secului, iar am venit în sat. Bineînțeles că am ieșit seara pe uliță la foc. Să mănânc scovergi și plăcinte și să râd împreună cu ceilalți din jur. M-am amuzat când au auzit strigăturile din întuneric. Într-un fel eram liniștit că amicul meu un reușise să-i convingă pe flăcăi. Varza creștea frumos tot în fundul strigătorului iar perechile alergau cuminți, în pași de cadril, să o… roază. Când, deodată, aud:  
  
-Mi-a ieșit o varză în livadă! Cei de lângă mine să crape  
  
de râs. Un om în vârstă, foarte serios, a strigat:  
  
-Cine-aleargă să ți-o roadă?  
  
Alte cascade de râs. După câteva momente, cel din  
  
întuneric a pronunțat numele meu și-al amicului. Era prima dată când la ros varza au fost invítate două persoane de același sex. Mare onoare! Deh! Liceeni! Băieți subțiri!  
  
Hohotele un mai conteneau. Am fugit în casă furios. Așa mi-a trebuit! De fapt, eram mai mult furios pe amicul meu. A reușit să se bage-n seamă la strigător. Iar mie nu-mi convenea deloc această băgare în seamă. De atunci, un m-am mai dus niciodată la focurile de lăsata secului. Noroc că întâmplarea a fost definitiv uitată. Nimeni nu mi-a amintit despre această pățanie, nici măcar aluziv.  
  
Rămâne frumoasă doar amintirea misterioaselor focuri și  
  
farmecul strigăturilor, cu scuzele de rigoare, pentru…“livada verzelor“.  
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
`Lăsata secului` - din volumul `FERMECATE OBICEIURI` / Năstase Marin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2976, Anul IX, 23 februarie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!