CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Eseuri >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 2912 din 21 decembrie 2018        Toate Articolele Autorului

Fenomenul ”ȚĂȚĂRIA”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Fenomenul „ŢĂŢĂRIA”
Deseori vedem, fie în spaţiul public, fie în cel privat şi, uneori, chiar pe diferite programe la televizor, unele scene penibile cu personaje vulgare, în discuţii contradictorii cu schimburi de vorbe injurioase, care evoluează în anumite cazuri până la violenţe fizice (îmbrânceli, înghionteli, păruieli etc). Astfel de scene fac deliciul asistenţei, majoritatea celor prezenţi amuzându-se copios pe seama personajelor în cauză. Şi jurnaliştii marşează pe astfel de „evenimente” care „fac audienţă” la publicul larg. Deşi, toată lumea exclamă, chipurile scârbită: ţăţărie! Foarte puţini avem bunul-simţ şifonat, cu toate că toţi suntem de acord că astfel de momente din peisajul social poluează fonic şi vizual ambientul.  
  
Mai grav este că aceste mizerii cotidiene, aparent nevinovate şi fără consecinţe vizibile asupra societăţii, încep să devină scene permanente în viaţa noastră. Devin un „modus vivendi” normal, un fel de anormalitate inerentă, ca o picanterie ce ne condimentează clipele searbăde. Iar când este practicată la televizor în acele aşa-zise „show”-uri cu politicieni, ori aşa-numitele „spectacole interactive” cu vedete şi cu blonde, ţăţăria se revarsă de pe sticlă cu efect „educaţional”. Ea ne crează acel sistem de valori cu „modele” demne de „urmat”.  
  
De aceea cred că merită examinat acest fenomen nociv asupra conştiinţei şi mentalităţii noastre, dar, mai ales, asupra copiilor noştri.  
  
Originile „ţăţăriei”
Evident, „ţăţăria” reprezintă manifestarea „ţaţei” în anumite împrejurări. Dar „ţaţa”? DEX-ul defineşte astfel acest cuvânt: „termen de respect cu care cineva, la ţară, se adresează unei surori mai mari sau unei femei mai în vârstă…peiorativ-epitet pentru o femeie vulgară, lipsită de gust şi de fineţe; mahalagioaică.” În sudul ţării, apelativul „ţaţă” mai are şi sinonimul „dadă”, termen folosit numai de către persoanele care-i sunt rude sau cunoscute.  
  
În studiul de faţă ne interesează numai peiorativul „ţaţa”. Cum a fost posibil ca, dintr-un termen de respect, cuvântul „ţaţă” să se degradeze, încât să definească o persoană cu un caracter urât? Străvechiul termen „ţaţa”, ca şi termenul „nene”, fac parte din sistemul termenilor ierarhici ai familiei neamului nostru. Acest sistem, provenit din vremea dacilor, este format din: tata-mare, mama-mare sau ma-mare, ţaţa/dada şi nenea, cu diminutivele cunoscute. Acestea erau persoanele demne de tot respectul (în afară de tata şi mama), în cadrul unei familii numeroase. Ţaţa, fiind cea mai mare dintre toţi copiii, devenea un fel de mamă-adjunctă, care o ajuta la treburile casnice şi la îngrijitul celorlalţi copii, mai ales când mama era implicată, alături de soţ, la muncile agricole. De aici autoritatea ţaţei şi respectul copiilor mai mici faţă de ea.  
  
De la sublim la grotesc
Este inexplicabil cum a decăzut în derizoriu termenul de ţaţă. Poate, unele dintre ele să nu fi avut o comportare corectă faţă de cei mici, ştiind că nu toţi oamenii au caracter frumos. Dar, de aici şi până la generalizarea că toate ţaţele sunt nişte personaje mizerabile este greu de explicat şi de înţeles cum a intrat în conştiinţa generală a societăţii acest termen peiorativ. Bănuiesc că a fost consecinţa dispreţului manifestat în mediul urban faţă de copilele sosite de la ţară, mânate de sărăcie să facă menajul în familiile de orăşeni.  
  
Cu sumară educaţie şcolară, uneori analfabete, aceste fete simple, devenite slujnice sau menajere, au fost subiecte de dispreţ şi batjocură a „rafinaţilor” orăşeni. Dar şi talentul literar al multor scriitori a contribuit la creionarea tipurilor de „ţaţe”, arhicunoscute de cititori, în special cele zugrăvite de marele Caragiale. Aşa ni s-a creat mentalitatea cu chipurile urâte ale ţaţelor româneşti, în detrimentul figurii luminoase a ţaţei matriarhale, ale căror drepturi morale i-au fost anulate pentru todeauna din conştiinţa noastră actuală. Peiorativul ni s-a îmfipt adânc în minte, a prins rădăcini puternice, încât este de-a dreptul ridicol să mai afirmi că ţaţa este o persoană de tot respectul. De aceea este folosit tot mai rar, sau chiar deloc. De fapt, nu mai are nici un sens, întrucât acum, familiile au numai unul, cel mult doi copii.  
  
Uite-aşa, acest minunat termen de respect s-a retras ruşinat în folclor şi a lăsat locul în cotidianul vieţii numai neobrăzatului termen de „ţaţă”.  
  
Chipul „ţaţei” în aqua forte
Mai înainte de a zugrăvi figura emblematică a „ţaţei” actuale, trebuie făcute câteva precizări: deşi este substantiv feminin, termenul de „ţaţă” nu are nici un gen, întrucât, tot atât de „ţaţă” este şi o persoană masculină cu un comportament similar. Apoi, ţaţele noastre nu sunt unice în lume . În fiecare ţară există persoane cu astfel de comportament, poate doar într-o proporţie mai mică decât la noi. Nu ştiu cum se numesc „ţaţele” din alte ţări. Cunosc doar că englezii, cu obişnuitul lor sarcasm rafinat, le-au numit snobi/snoabe prin prescurtarea sintagmei „sine nobilitas”. Doar englezii sunt nişte lorzi… În definitiv, mă interesează mai puţin ţaţele altora. Vreau să ştiu cum arată ale noastre. „Ţaţa” noastră este o persoană comună, ca oricare alta, uneori frumoasă, uneori urâtă, alteori nici frumoasă, nici urâtă, nici prea deşteaptă, nici prea proastă. Aparent, nici nu-ţi dai seama că e „ţaţă”. Aparent, pentru că are destule semne particulare când „îşi dă în petic”. Chiar dacă nu eliberează porumbeii din dulcea sa guriţă, tot îţi oboseşte retina. Pentru că ţaţa doreşte întodeauna „să-ţi ia ochii”: se îmbracă strident, sfidând armonia culorilor. Totul de pe ea ţipă. Îmbrăcămintea, încălţămintea, machiajul, parfumul, părul (vopsit în culori urlătoare). Râde din orice fleac, chicoteala fiind starea ei normală, pentru că, nu-i aşa, este o fire veselă, cu energii veşnic debordante, transformate în torente de vorbe. Staţi, nu mă acuzaţi! Sigur că o fiinţă optimistă, tonică, este un balsam în peisajul social fumuriu. De acord cu dumneavoastră, dar, permiteţi-mi să mai adaug câteva tuşe. Ţaţa este vulgară, nu prin faptul că hăhăie-n prostie şi-i turuie gura ca o moară stricată, cu sonorul la maxim. Limbajul ei este murdar, cu acele vorbe pe care evităm să le auzim, darămite să le mai pronunţăm. Însă când le spune „ţaţa”, i se umple gura cu clăbucii murdăriei. Este penibilă când le exclamă, dar „ţaţa” masculină este oribilă când le aruncă în obrazul celor din jur. Mizeriile „ţaţei” masculine sunt puturoase, mai ales când răcneşte şi înjură. Apropo de limbajul injurios: există o categorie de oameni care fac parte din „clasa socială” intitulată „Băga-mi-aş!”(scuzaţi nenorocita de expresie!). Indiferent că îşi manifestă o nemulţumire, satisfacţie, sau, pur şi simplu, formulează o părere, de tot ce spune lipeşte şi expresia mizerabilă. Şi cu voce cât mai înaltă, să audă tot natul, inclusiv femei, copii, vârstnice. Că oribila expresie curge din gura unui bărbat, hai, mai treacă-meargă! Dar când un înger de blondă-adolescentă, cu chip diafan şi pantaloni mulaţi pe şolduri, îţi trânteşte cu gura plină scârbavnica expresie, completată şi cu instrumentul de rigoare (pe care nu-l are în dotare), rămâi siderat. Simţi cum ţi se dezintegrează sufletul în părticele infinitezimale. Vă-nchipuiţi cum m-am simţit când o fetiţă de şapte-opt anişori s-a răstit la un băieţel cu monstruoasa expresie. Sunt definitiv descurajat: auzise la cei mari. Mi-am dat seama cât de repede proliferează murdăria, cum curge potop în şuvoaie puternice, imposibil de stăvilit, atunci când s-au pornit.  
  
Încă o tuşe pe obrazul ei neobrăzat: „ţaţa” este o nesimţită. Nu ţine cont de dorinţa persoanelor din jur de a nu asculta spusele sale. Ea nu respectă intimitatea acestora şi îl face „albie de porci” pe insul care îi face observaţie. Mai ales când este în mijlocul de transport în comun, discută-n gura mare. Când se ceartă cu interlocutorul eliberează porumbelul „băga-mi-aş” în toate părţile corporale ale acestuia, sub privirile consternate ale celor din jur. Pentru ea nu există reguli de comportament în societate. Îşi permite fără jenă să elibereze murdăriile verbale, se afişează în atitudini conpromiţătoare, cu gesturi corespunzătoare , semnificând tot murdării, dezvelindu-şi atât dosul, cât şi faţa, exclamând onomatopeice pline de duhoare. Atunci, „ţaţa se dă-n stambă”. Culmea este că, deşi admonestată şi îndemnată să înceteze,  
  
„ţaţa” continuă murdăriile cât vrea ea.  
  
Profesoară la şcoala vieţii
Ţaţa manifestă o lipsă totală de respect faţă de interlocutor, indiferent de vârsta, rangul, pregătirea şi valoarea acestuia. De aceea este o curajoasă că le-o spune tuturor „de la obraz”, reducându-i la tăcere. Dumneaei este o tupeistă şi de aceea este admirată de unii care o iau drept model de viaţă. De la astfel de modele învaţă copii cum să se comporte. Când o „doamnă” ministru a declarat odată cu emfază că n-a învăţat nicio limbă străină şi uite unde a ajuns…Când un înalt demnitar a declarat cu mândrie că el, de regulă nu învăţa, chiulea frecvent, copia la teze, a rămas chiar repetent, dar, uite…Când un bogătaş ţi-o spune de la obraz că el are doar „Şcoala Vieţii” şi uite… Ce să înţeleagă copiii? De aceea ţaţa nu se zbate să-şi însuşească o cultură temeinică. Are un pospai de pregătire, a ciupit de ici-colo, a copiat la examen când trebuia şi de unde apuca, a „împins” unde şi când trebuia, a prins totul „din zbor” şi s-a uns cu toate alifiile de la „Şcoala Vieţii”. Apoi şi-a însuşit o cultură televizoristică din acele show-uri cu parlamentari, precum şi din spectacolele interactive cu vedete decoltate şi blonde goale cu aţa-ntre buci. Uite-aşa a ajuns (şi se consideră) atoateştiitoare, că nu mai are nimic de învăţat, absolut nimic, de la nimeni, fie el mare specialist dintr-un anumit domeniu. Specialiştii ăştia… nişte cioflingari!  
  
Din această cauză îşi permite să persifleze pe oricine, să ia în râs, să ironizeze pe cei care aduc în discuţie argumente ştiinţifice. Dispreţuieşte şi are o mare aversiune faţă de oamenii competenţi, manifestându-se zgomotos prin cuvinte murdare, gesturi şi hohote de râs. În privinţa asta, „Ţaţa” este o maestră a MIŞTOULUI. Face omul o afirmaţie temeinic argumentată, ţaţei îi scapă printre dinţi: mişto! Sau rânjeşte „protector”: „e chiar aşa de mişto?” Îi piere omului pofta de a mai spune ceva. Aşa „fumează” ea specialiştii, „cu coate rupte în şcolile înalte” şi ani de experienţă profesională. În dialoguri întrerupe frecvent interlocutorul sau nu-l ascultă, continuând să vorbească ea şi numai ea. De regulă, „emite” ironii (miştocării) amabile, însă, dacă o superi, făcându-i afront cu argumente zdrobitoare, recurge la vocabularul murdar, cu invective, injurii, jigniri, insulte, fiecare sinonim fiind nuanţat cu gradul ei de supărare.  
  
Respectul e pe bani
Filosofia „ţaţei” este filosofia banului: cine are bani e deştepţi, cine nu, e proşti! Cum este mare amatoare de manele, cântă oricui versurile filosofice din maneaua preferată: „prostul dacă nu-i fudul,/parcă nu e prost destul/ după ce-i strivit de viaţă/tot îşi mai dă importanţă”.  
  
Ca atare, după el/ea, dacă n-ai bani, taci! Să vorbească numai omul care face bani. Şi el/ea face. De aceea îşi permite să jignească, să dispreţuiască, să-şi „bage” şi să facă „mişto” de „prost”. Dacă încerci să-i faci observaţie că nu-şi respectă semenii, ţi-ai aprins paie-n cap. Îţi toarnă-n cap câteva haznale sau toţi vulcanii noroioşi din ţară. Te murdăreşte de nu te mai cureţi nici cu mama arielului. Căci asta este tactica ţaţei: bălăcăreşte, bălăcăreşte, până-i astupi gura! Nu-i pasă dacă are sau nu dreptate. Adevărul şi minciuna, precum şi logica sunt noţiuni fără relevanţă pentru ea. Mofturi pentru fraieri! Din această cauză nu se oboseşte să argumenteze. Ea loveşte-n plin, ca berbecul. Dacă încerci să te aperi cu argumente temeinice, atunci berbecul se transformă-n taur, te ia în coarne, dă cu tine de pământ şi te reduce la tăcere. Nici măcar nu-ţi mai dă răgazul să părăseşti arena, să fugi din calea sa. Stai, unde pleci? Crezi că ai scăpat? Vrea să taci şi să te laşi mânjit din cap până-n picioare. Să ştii că ţaţa nu dialoghează, ea bălăcăreşte pe interlocutor, nu pentru a-l convinge că nu are dreptate. Oricum, numai ţaţa are dreptate, spusele ei sunt apriori adevărate, deci argumentele celuilalt sunt de prisos. Ca atare, insul bălăcărit trebuie să-şi recunoască umilinţa şi grava eroare de a o înfrunta pe ea, persoana asta superioară şi infailibilă, a toate cunoscătoare. Să te convingi că nu există altă logică. „Logica sunt eu!”, gândeşte mândră ŢAŢA  
  
Poate am exagerat. Poate unii dintre noi manifestă, întâmplător, câte o astfel de tuşă. Că, de, suntem un neam vulcanic! Iute ne sare ţandăra şi turbăm de furie. Într-o astfel de stare îţi mai scapă şi câte un porumbel din colivie. Principalul este să ştim că aceştia sunt porumbeii „ţaţei” care trebuie ţinuţi acolo, în porumbăria ei. Dar…hai să suportăm ţaţele aşa cum sunt! Chiar maestrul La Bruyere în ale sale „Caractere” spunea undeva: „a nu putea să suporţi toate caracterele nesuferite de care e plină lumea, nu e dovadă de caracter prea bun; în comerţ e nevoie de monede de aur, dar şi de mărunţiş”. Şi mai spune-n altă parte La Bruyere: „în privinţa moravurilor, semnalează cusururile, altfel, nemărturisite, sunt considerate virtuţi.”  
  
Ţaţa politică—formă rafinată şi evoluată
Mulţi vor fi nedumeriţi şi-mi vor spune că nu prea au întâlnit astfel de specimene descrise mai sus. Aveţi dreptate, domnilor! Ţaţele isteţe din zilele noastre au evoluat. Civilizaţia le-a şlefuit, deşi au rămas tot ţaţe în esenţa lor.  
  
În spaţiul public civilizaţia le forţează să coboare tonul şi să-şi ţină porumbeii în cuşcă. Găinaţul infect îl revarsă doar în spaţiul puturos din mediul interlop sau din proximitate. Acolo se comportă în voie, ca ţaţele primitive. În „marea societate” folosesc limbajul elegant şi adecvat acestui mediu, de altfel, uşor de însuşit. Îşi stăpânesc tupeul, disimulând miştoul în zâmbet diplomatic. Aici nu se poartă bălăcăreala, ci haine de firmă. Se duelează cu floreta bârfei şuşotite la urechile fine ale „persoanelor importante”, când le vizitează în birourile capitonate. Aici se atacă pe la spate cu baltagul intrigii şi cu pistolul calomniei. Aici, ţaţa a învăţat să mânuiască cele două arme eficace ale „înaltei societăţi”: disimularea şi persuasiunea. Nu mai trânteşte nimănui vorbele în obraz. Aici „aduce la cunoştinţă” interlocutorului ce vorbeşte „lumea” despre el. Şi, cu mijloace perfide de persuasiune îl aduce pe acesta în „starea de ţaţă”. Interlocutorul se înfurie, ţipă şi aruncă invective anapoda asupra „lumii”, care-l „vorbeşte de rău”. Dacă îşi dă seama cine este „lumea” care-l ponegreşte şi dacă o insultă pe respectiva ţaţă care i-a spus „ce vorbeşte lumea”, atunci ţaţa autentică şi calomniatoare, victimizată, se plânge la toţi, spunându-le ce ţaţă este „acest om”. Însuşindu-şi această artă de a face interlocutorul calomniat să se comporte ca o ţaţă, adevărata ţaţă dă dovadă de talent politic şi, evident, intră în politică, unde obţine succese fulminante, până la înaltele demnităţi. În aceste poziţii, ţaţa politică participă la elaborarea legilor, a hotărârilor şi deciziilor, care au adus ţara în starea actuală. Cocoţată în vârful piramidei cu disimularea, calomnia şi persuasiunea se înfruptă mulţumită din caşcavalul naţional, permiţându-şi luxul de a fi o ţaţă rafinată.  
  
Circotecă pentru fraieri
Principiile ţaţei: în politică, fără principii, fără ţeluri şi idealuri pentru ţară. Doar „idealul” personal de „aranjarea”lui/ei şi a familiei sale, prin participarea la prăduirea bogăţiilor ţării şi a fraierilor ei. În acest scop, ţaţa politică miroase interesele fraierilor, le manevrează nemulţumirile cu promisiuni aberante, pentru a le smulge voturile necesare obţinerii puterii.  
  
Cu ţaţele din partidele opozante, foloseşte circoteca democratică pentru amuzamentul şi aburirea fraierilor. Fraieri care iau în serios aşa zisa luptă politică a ţaţelor. În circotecă, ţaţele se dau în stambă, bălăcărindu-se reciproc, dar cu mult rafinament, adică democratic şi civilizat. Fiecare ţaţă o acuză pe cealaltă pentru actele „criminale” care au dus ţara asta la dezastru. Cum circoteca are loc pe sticlă, la vedere, se-nţelege că tembelizorul o duce la domiciliul fraierului votant, care înjură pe ţaţa opozantă ţaţei votată de el. Acţiune care-i dă o stare de mulţumire şi revigorare sufletească. Ţaţele cunosc efectul circotecii asupra fraierilor şi de aceea îşi joacă rolul de „luptătoare” pe sticla televizorului. Dacă se întâmplă ca fraierii asistenţi la circotecă să mai facă ceva bun în ţara asta, toate ţaţele circare îşi asumă respectivele merite şi îşi smulg una alteia decoraţiile. Iar fraierii urmăresc cu multă plăcere ciudatul ping-pong cu furtul de merite şi acuze reciproce pentru dezastrul ţării, până  
  
când ameţesc. Din această ameţeală, fiecare votează cu ţaţa lui, în funcţie de ce a înţeles din năucitorul ping-pong. Ca la luptele cu cocoşi: fiecare pariază „pe cel mai bun”. Şi spectacolul se cheamă democraţie, unde ai libertatea să pariezi pe cine vrei. Numai că luptele între cocoşi sunt autentice, pe când cele dintre ţaţe…circotecă de prost gust. Şi mă mir că mulţi nu-şi dau seama de această deosebire, sau o acceptă cu inconştientă şi iresponsabilă plăcere. Nu înţelegem că ţaţele politice sunt nişte ţaţe autentice, cu ştaif subţire, democratic? Nu pricepem că civilizaţia, doar pe ţaţele isteţe le-a uns cu alifiile ei, pe când ţaţele tâmpite , cu tot efortul educaţional, au rămas tot ţaţe ordinare cu obişnuitul lor comportament grosolan şi murdar. De aceea ţaţele isteţe, cu rafinamentul lor persuasiv, au devenit modele de urmat şi fraierii se bulucesc după ele cu votul. N-ar fi nicio nenorocire că se-nfruptă din tortul ţării, cineva trebuie să-l mănânce. Dar cu superficiala pregătire, cu incompetenţa şi lipsa lor de înţelepciune, nu rezolvă treburile ţării şi ale oamenilor. Iar cu ţesătura lor de interese nu-i lasă nici pe cei pricepuţi, serioşi şi dornici să facă ceva pentru ţara asta. Din păcate, aceste ţaţe-model îi desconsideră pe aceştia. Mai mult, manifestă un total dispreţ faţă de specialiştii patrioţi, care pot şi mai ştiu să facă ceva, pentru a scoate ţara din rahatul în care au aruncat-o ele cu nepriceperea, aroganţa, lăcomia şi hoţia lor.  
  
Ţăţăria, ca o râie socială
În aceste condiţii, când nu mai poţi deosebi ţaţele rafinate de cele ordinare, fenomenul ţăţăriei ia amploare şi se întinde pe conştiinţa socială ca o râie. Admirând şi urmând ţaţele isteţe, care sunt tot mai intens mediatizate, toţi tindem să fim ca ele, să devenim „persoane de succes”. Amară deziluzie! Dacă n-ai sufletul croit pe calapod de ţaţă, degeaba încerci. Din păcate, nu numai adulţii se zbat să fie ţaţe. Adolescenţii, chiar şi copiii, îşi mulează sufletul pe calapodul lor şi manifestă un comportament deplorabil. Bineînţeles că nimeni dintre noi nu recunoaşte că este contaminat de această râie. Ne amăgim, gândind cu seninătate: aşa face toată lumea, acesta e „trendul” şi trebuie să ne încadrăm, ca să nu rămânem de căruţă! Oare, aşa să fie? Am pierdut pe undeva regulile de conduită morală ale neamului nostru? Sau le confundăm cu cele stabilite de ţaţe? Pentru că văd cum se împământenesc pe meleagurile noastre. Mă întreb îngrijorat, cum să ne tratăm de această râie socială, ca să ne uşurăm sufletul de ea? Ce unsoare mai vindecă ţăţăria? Există pe undeva vreo farmacie care o prepară?  
  
 
  
Năstase MARIN  
  
Galaţi, decembrie 2008  
  
 
  
Post-scriptum decembrie 2018:  
  
 
  
În ultimul timp, fenomenele de țățărie politică s-au manifestat tot mai frecvent în activitățile legiuitorilor și conducerii țării de la cel mai înalt nivel. Din păcate, acestea nu mai sunt simple întâmplări amuzante de circotecă. Ele sunt împletite cu jocurile de putere, exacerbate în acte de cinism și ură, în care actorii politici se dușmănesc de moarte, antrenând în jocul lor murdar interesul național, securitatea țării, dezvoltarea economiei naționale și bunăstarea cetățenilor.  
  
De aceea am revenit, după zece ani, cu acest eseu, încercând să trag un semnal de alarmă pentru societatea românească.  
  
 
  
Năstase Marin  
  
Referinţă Bibliografică:
Fenomenul ”ȚĂȚĂRIA” / Năstase Marin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2912, Anul VIII, 21 decembrie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!