CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 2560 din 03 ianuarie 2018        Toate Articolele Autorului

DAT LA GRINDĂ - Povestire din vol. „FERMECATE OBICEIURI”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
DAT LA GRINDĂ  
  
 
  
 
  
Dacă ne vom întreba cine a făcut obiceiurile, bineînțeles că vom răapunde fără să clipim: oamenii. O astfel de întrebare nici un are sens. Că, odată create, un se știe de cine și în ce împrejurări, obiceiurile nu mai depind de oameni, ci oamenii de obiceiuri, atâta vreme cât mai cred în ele și în necesitatea lor. Dar a existat la noi în sat un obicei creat de o femeie cu o puternică personalitate, iubită de întreaga comunitate. Un adevărat OM, despre care se spune că “sfințește locul”. Aceasta a fost “coana moașă”.  
  
Nu știu prin ce împrejurări a ajuns în satul nostru. A fost soția domnului Arsu, directorul școlii primare, învățător de excepție. Nimeni nu mi-a spus care a fost povestea vieții și iubirii lor. Eram un boț cu ochi când viața lor era în floare, cu strălucirea și farmecul tinereții, plină de succese și bucurii. Probabil că, prin anii ’20- ’30, tânărul absolvent de școală normală s-a întors în sat cu o soție deosebit de frumoasă, absolventă și ea, a unei școli sanitare. Având calități deosebite, domnul Arsu a ajuns repede directorul școlii. Tânăra absolventă a ajuns asistent pediatru.  
  
Oamenii din sat n-au știut sau n-au vrut să-i priceapă titlul oficial. Ei i-au zis “coana moașă”, înțelegând să-i arate simpatia și respectul cuvenit prin aceste două cuvinte.  
  
Cum și-a câștigat acest titlu, nimeni nu ar fi fost în stare să explice. Probabil, pentru felul în care asista femeile la naștere. Sau pentru omenia și caracterul său. Pentru că era o femeie mândră, conștientă că Dumnezeu o înzestrase cu frumusețe fizică și sufletească, dar și cu o inteligență deosebită.  
  
Înaltă, cu mers majestuos, atitudinea și comportamentul său degajau distincție și delicatețe, iar aerul ei de noblețe impunea respect de la prima vedere. Noblețea sa, învăluită în modestie, atrăgea simpatia celor din jur. Jovialitatea sa, cu acel aer tonic, degajat de o față pururi zâmbitoare, precum și limbajul său presărat cu glume spuse cu un glas dulce, de alintare, creau o atmosferă destinsă.  
  
Îi plăcea să fie mereu îmbrăcată elegant, cu părul frumos coafat și cu ținută îngrijită și curată. Toate aceste calități îi permiteau acea autoritate cu care le sfătuia pe tinerele femei din sat cum să se poarte, cum să trăiască.  
  
Femeia murea de rușine dacă intra în casă “coana moașă”, iar casa nu era măturată, aranjată, sau dacă ea și copiii ei erau murdari și cu hainele rupte. “Coana moașă” nu o ierta. Fire comunicativă, deschisă, i-o spunea femeii de la obraz, într-un fel care nu jignea, dar o punea pe jar.  
  
- Bine, femeie, ție nu-ți e rușine cum arată casa și copiii tăi? Să dai cu mătura, să ștergi cu cârpa, să speli copiii și să cârpești îmbrăcămintea nu costă bani. Pune mâna! Fă-ți casa ghiocel și copiii trandafiri!  
  
Femeia se plângea că n-are timp, că n-are cu ce, că… să vedeți…  
  
- Taci, nu te mai miorlăi, că o mână de var nu costă o avere! Curtea ți-e plină de gunoaie! Pune-le pe foc și încălzește zilnic o căldare de apă cu care să vă îmbăiați. Acum te iert! Dacă data viitoare îți găsesc casa tot așa, te fac de ocară la tot satul!  
  
N-o făcea, doar o speria. Dar și femeia respectivă introducea în obiceiurile sale măturatul, curățatul, spălatul, văruitul, oricât de ocupată și obosită ar fi fost. Iar casa ei respira numai sănătate, ca și copiii săi, arătând ca florile din grădină.  
  
Peste o vreme, coana moașă nu uita s-o viziteze. Zâmbea satisfăcută.  
  
- Așa da, afurisito! Acum pot și eu să respir în casa ta!  
  
Femeia zâmbea și ea, mulțumită că i-a spus coana moașă că e “afurisită”. Pentru că, la coana moașă, “afurisenia” era o dulce alintare. Semn că persoana respectivă i-a intrat la inimă.  
  
Când lua în brațe o fetiță bucălată și cu ochi ca mura, râdea din tot sufletul și-i săruta obrăjorii, spunând:  
  
- Uite la ea, afurisenie mică! Ce drac de fată o să fie! Pupa-i-aș ochișorii ăștia de mică afurisită!  
  
Fetița râdea în hohote, iar maică-sa se umfla ca un balonaș, mândră că fata ei era o “mică afurisită”. Pe cei pe care-i disprețuia, de care-i era silă, coana moașă nu-i trata cu acest epitet. Și oamenii simțeau. De aceea făceau ei ce le spunea coana moașă, ca să fie și ei “afurisiți”. În schimb, pe anumite persoane simandicoase din “elita” satului le trata cu aciditate, în funcție de comportamentul lor social, vicios, sau de modul lor de viață nesănătos. Nu scăpa ocazia să le-o trântească de la obraz.  
  
- De ce ți s-au umflat fălcile, mă? Buhai nesimțit! Bagi în tine în neștire! Hălci de friptane și hărdaie de băutură, de te-ai făcut cât un butoi! Înțeleg să dai la porc așa, că-l tai de Ignat, dar tu?  
  
Buhaiul nesimțit râdea în hohote, pretinzând că e buhaiul satului.  
  
- Fii serios, dobitocule! Ești jalnic ca buhai! poți să-ntrebi orice femeie. Dacă mai continui în halul ăsta, îți sapi groapa cu fălcile tale puternice. Nătărăule!  
  
Dar nătărăul nesimțit era fudul și glumeț.  
  
- Lasă, coană moașă, că-mi faci matale-n buci o injecție d-aia de slăbire! Poate scapi mâna pe la...  
  
La vorbele astea, coana moașă îi arunca un fulger de gorgonă și fața buhaiului îngheța ca o mască schimonosită.  
  
- Termină cu prostiile, nenorocitule! Nu înțelegi că ești inconștient? Dacă-ai fi un om cu minte, ai mânca mămăligă cu brânză și ceapă și ai bea zeamă de varză, ca tot omu’ sănătos!  
  
Nenorocitul fudul încerca să mai glumească:  
  
- Nu pot, coană moașă, să fiu cuminte! Nu mă lasă femeile!  
  
- Am zis “cu minte”, dobitocule, nu cuminte!  
  
Coana moașă nu era așa de naivă, să creadă că nesimțitul îi va urma sfatul, dar știa că-l va pune pe gânduri. Că trebuie s-o lase mai moale cu chefurile și să-și facă ordine în viață.  
  
Întrucât, în vremea aceea, satul nu avea dispensar și medic, coana moașă era, și la propriu și la figurat... moașă comunală. A fost nevoită să se perfecționeze, să țină legătura cu medicii de la oraș, să se doteze cu instrumentarul strict necesar și medicamentele de prim ajutor. Oamenii de toate vârstele apelau la ea și nu putea să-i refuze. Cunoscându-și limitele, avea bunul simț să îndrume oamenii la doctorii de specialitate de la oraș, cu un bilet de recomandare.  
  
A avut înțelepciunea să colaboreze și cu tămăduitorii satului, huliți și disprețuiți de oficialitățile comuniste. Spre norocul satului, era unul care se numea Ion Văduțu, vindecător de oase. Dumnezeu să-l țină acolo unde-o fi și să-l mai trimită repede pe pământ, că el așeza în om oasele fisurate, sărite de la locul lor, așeza ligamentele răsucite, tămăduia oasele rupte, făcea tot felul de oblojeli.  
  
Dar și el era ajutat de tușa Ioana, cunoscătoarea ierburilor de leac, a oblojelilor cu fierturi și cataplasme, descântece și dezlegări de argint viu și alte farmece. Era pricepută și la asistarea femeilor pentru nașteri ușoare. Coana moașă i-a cunoscut și s-au ajutat reciproc, învățând unul de la altul.  
  
Bunul simț și dragostea pentru vindecarea oamenilor i-au unit pentru tămăduirea și alinarea suferințelor celor bolnavi. În această treabă nu au loc orgoliile, greu de înțeles în diferite situații pe care le-am întâlnit în viață.  
  
Când a văzut coana moașă că tușa Ioana se pricepe la nașteri, și-a permis să plece vara în concediu. Îi plăcea să călătorească mult, să cunoască oameni și locuri diferite din țară. Pleca singură în concediu, pentru că domnului Arsu îi plăcea să-și petreacă după-amiezile și serile de vară la părintele Băluță. Să stea ore întregi în pridvor cu părintele, Mielu Ștefănescu și alți împătimiți ai jocului de table. Cu o cafeluță aromată-n față, respirau tăria frunzelor de nuc, care da cu crengile-n pridvor. Se pierdeau cu toții în hazardul numerelor răsărite din fețele zarurilor. Plăceri... Deși, uneori, domnul Arsu era împuns.  
  
- Arsule, ce crezi că face coana moașă acum?  
  
- Face ce-i place! îi răspundea impasibil domnul Arsu.  
  
Cei de față râdeau cu poftă, dar domnul Arsu își cunoștea soția. Chiar dacă o fi avut vreo aventură, coana moașă se întorcea acasă veselă, cu poftă de muncă și de viață. Dragostea celor doi devenea tot mai puternică, pentru că și domnul Arsu era un om fermecător: înalt, subțire, elegant, cu mustăcioară și ochi cenușii, cu părul ondulat și grizonat la tâmple. Așa mi-l aduc aminte. Avea un mers care degaja distincție, demnitate și băbăție fermă. Cu o cultură bogată, își permitea discuții interesante, atât cu oamenii cultivați, cât și cu țăranii simpli, cărora știa ce să le spună și cum să le spună. Sigur că acest om cucerise inimile multor femei. Poate... coana moașcă o fi suferit mult din cauza asta. Poate și în casa lor or fi fost conflicte, discuții, drame… Niciodată nu s-au plâns altora, niciodată nu și-au pus poalele-n cap. Nimeni nu se poate lăuda că știe ce a fost între ei. Numai că bârfa satului a avut grijă să-i învăluie și pe ei cu acea spumă savuroasă gustată de toți. Amândoi au fost luați la refec de strigăturile izvorâte din intunericul nopții, la focurile de Lăsata Secului. Acele strigături și șușoteli de pe șanț, în fapt de seară, spuneau că domnul Arsu iubea o văduvă frumoasă. Că l-a prins în fapt coana moașă și că, de atunci, domnul Arsu îi făcea zile fripte. Dar nimeni nu a dovedit aceste șușoteli. Pentru că nici domnul Arsu, nici coana moașă nu s-au destăinuit cumva. Chiar dacă vreunul o fi suferit. Personalitatea și farmecul acestei perechi au meritat toată osteneala bârfitorilor. Bârfele nu le șifonau prestigiul, dimpotrivă, le dădeau o aură plină de mister. Pentru că, în realitate, ei s-au iubit enorm. Și asta se vedea, nu se spunea. Aceste suflete mari au fost capabile de multă generozitate. Mai ales față de copiii satului, de care se îngrijea coana moașă până împlineau șapte ani, domnul Arsu până la unsprezece ani.  
  
Când se îmbolnăvea câte un copil, coana moașă suferea odată cu părinții, trăia momentele de speranță a însănătoșirii când îl trata și se bucura atunci când se vindeca. Era fericită dacă-l vedea zburdalnic. Atunci coana moașă îl lua în brațe și-l arunca sub grinda de la ușa casei, râzând și spunând ca o ursitoare:  
  
- Așa, afurisenie mică, așa să crești, cât mai mare... mai frumos... sănătos... viguros! Să-ți bucuri părinții! Să frângi inimile fetelor! Să fericești o fată frumoasă!  
  
La fiecare urătură, arunca micuțul în sus până la grindă. Probabil că multe mai ursea coana moașă când da copiii la grindă, cu vorbe meșteșugite, potrivite. Și părinții o priveau zâmbind fericiti. Cu timpul aruncarea asta a copiilor la grindă a devenit un obicei, femeile rugând-o pe coana moașă să le ursească odraslele. Iar coana moașă nu se lăsa mult rugată, îi da de multe ori la grindă, cu urări izvorâte din inima ei mare, încărcată de multă dragoste. Pentru că pe acei copii frumoși și sănătoși îi considera succesele sale profesionale, care-i dădeau satisfacție și mândrie. Dacă-n vizitele sale nu dădea copilul la grindă și voia să plece, mama copilului respectiv o întreba îngrijorată:  
  
- Coană moașă, spune-mi sincer, are ceva copilul?  
  
- Ce să aibă? Zâmbea coana moașă. Crește frumos și sănătos, mânca-i-aș ochișorii!  
  
- Dacă-i așa... spunea femeia, bosumflată, de ce nu l-ați dat la grindă?  
  
- Asta era? Iartă-mă! El n-are nicio vină că mai am și eu griji sau supărări. Hai, voinicule, hai! Să crești mare și frumos, fericit și sănătos!  
  
Și copilul zbura sub grindă ca un îngeraș dolofan, spre mulțumirea și fericirea mamei.  
  
Așa a înțeles coana moașă că, indiferent de grijile și necazurile ei, copiii trebuiau alintați, pupați, dați la grindă. Ca să crească frumoși și sănătoși. Ca să aibă noroc și fericire în viață.  
  
Odată apărut acest obicei, a adus după el alt obicei. Nu știu cine a avut inițiativa. Poate mamele... Poate coana moașă...  
  
Au hotărât să fie o zi pe an când să-i dea la grindă pe toți copiii născuți în anul respectiv sau în anul precedent, într-un cadru festiv, de față cu toată lumea. Când putea să fie o astfel de zi? Au ales prima zi a anului. Așa a ajuns Anul Nou, în satul nostru ziua datului la grindă. Cum un astfel de eveniment era prilej de bucurie și de fericire, a devenit și un prilej de petrecere. Bineînțeles, pentru părinți.  
  
Uite-așa, dragostea coanei moașe pentru copii s-a transformat în petrecere cu lăutari, masă mare și dans. Că părinții micuților erau toți tineri și cu poftă de viață, așa cum erau domnul Arsu și coana moașă.  
  
La fericitul eveniment eu am participat doar în calitate de nou născut. Așa că... Acel ritual cu datul la grindă și petrecerea de rigoare o cunosc din povestiri, de la maică-mea, dela taică-meu. Cu frânturi de imagini.  
  
Cu câteva zile înainte de Anul Nou, atunci când școlarii erau în vacanța de iarnă, un grup de părinți pregătea cele două clase ale școlii. Dădeau băncile la perete, măturau, spălau și așezau mesele pe margini, cu spațiu liber pentru dans în mijlocul clasei. Masa o așezau pe piedestalul catedrei. Coana moașă și domnul Arsu trebuia să fie deasupra tuturor. Pe vremea aceea, la sate nu exista obiceiul Revelionului. Colindătorii terminau cu uratul mult înainte de miezul nopții și oamenii se culcau devreme.  
  
Astfel, odihniți, a doua zi dimineața se duceau la biserică, iar după slujbă luau copilul și plecau la școală. Femeia, cu copilul în brațe, iar bărbatul, într-o mână cu damingeana și în cealaltă cu papornița cu preparate d-ale porcului, țuica, pâinea, cozonacul și altele necesare unei petreceri temeinice. Se umplea cancelaria cu damingene și papornițe.  
  
În jurul prânzului, mesele erau încărcate și pregătite pentru start. Lăutarii și tinerii părinți așteptau pe coridor sosirea coanei moașe și a domnului Arsu. Mamele așteptau în cealaltă clasă, pregătind copiii pentru vizită.  
  
Îmi închipui scâncetele... urletele... hărmălaia... Eu ce-oi fi făcut? dar... să revin.  
  
Când își făceau apariția coana moașă și domnul Arsu, lăutarii începeau să cânte, iar părinții îi semănau cu boabe de grâu, cântându-le: “Multi ani trăiască!”. Cei doi aveau parte de această primire triumfală pentru că erau actorii principali.  
  
La rândul lor, tinerele mame o primeau în clasă pe coana maoșă tot cu urale. Trebuie să ne închipuim lacrimile din ochii ei, când le săruta și le îmbrățișa. Urma inspecția și observațiile privind sănătatea și frumusețea fiecărui copil cu “afuriseniile” și pupăturile aferente. Nu scăpa nimic nepupat: ochișorii mirați, năsucuri agitate, mânuțe grăsuțe și caltaboși de piciorușe.  
  
Toate, tóate erau mângâiate, alintate, púpate și… “afurisite”. Acele ființe dolofane erau răsplata strădaniilor sale.  
  
La rândul lor, mamele aveau prilejul să-și compare odraslele, motiv de mândrie sau de invidie. Precum și prilejul de a învăța una de la alta și toate de la coana moașă.  
  
Mamele se întreceau și în... scutece. Care mai de care mai... Cu broderii, cusături, panglicuțe, fundițe și fel de fel de farafastâcuri, care să arate că... al ei e mai frumos! După ceremonialul de inspecție, urma momentul solemn de “dat la grindă”. Pe coridor, sub grinda ușii de la intrarea în școală, veneau mămicile cu zgâmboii și zgâmboaicele înfășate, înfofolite, împopoțonate... Coana moașă lua fiecare copil în brațe, îi spunea cuvinte de apreciere în văzul și auzul tuturor, apoi îl arunca în sus de mai multe ori, făcându-i acele urări ca o adevărată ursitoare.  
  
Ce-o fi spus coana moașă fiecăruia? Cuvinte potrivite cu mult haz, glume sau ironii ușoare la adresa tinerilor părinți, care stârneau voioșia celor din jur. În orice caz, cuvinte simple, care zugrăveau viitorul copiilor.  
  
Așa zburau sub grinda școlii odraslele tinerilor părinți învăluite-n misterul ursitei.  
  
...Oare mie ce mi-o fi ursit coana moașă? Și lăutarii... ce vor fi cântat?  
  
Bănuiesc că se râdea copios, se aplauda și se glumea, dar se și... visa. Mai ales, se visa. Toți credeau în spusele coanei moașe și toți doreau un viitor frumos pentru copiii lor. După ce se termina cu datul la grindă, urmau petrecerea, masa și dansul... Îmi închipui cum petreceau... cum râdeau și chiuiau, cum glumeau... dar, mai ales cum jucau.  
  
Dragii mei părinți tineri, veseli și fericiți!... Și coana moașă cu domnul Arsu... Cum vor fi jucat ei horele și sârbele în acea clasă și frumoasele jocuri de la noi?  
  
Nu doresc să pătrund dincolo de vălul de mister. Îmi place să păstrez această imagine învăluită-n aură de fericire. Că prea de multe ori i-am văzut necăjiți și chinuiți. Am reținut, totuși, niște cuvinte pe care le-ar fi zis coana moașă la o astfel de petrecere:  
  
“ Dragii mei, printre voi mă simt regină, dar mai fericită decât o regină. Pentru că nicăieri nu e mai bine decât la colț de țară și la mijloc de masă!”.  
  
Proverbul respectiv i se potrivea de minune.  
  
Nu mai știu cât a durat acest obicei și de ce a dispărut. Probabil că dispariția lui a fost determinată de tristul eveniment din viața coanei moașe. Unica fiică a sa, o adevărată frumusețe și o inteligență de excepție, s-a sinucis, fiind victima unei iubiri trădate. A îndurat cu stoicism această lovitură, rămânând fără copii tocmai ea, care-i iubea atât de mult. Ce-o fi fost în sufletul ei mare și generos? A plâns în ea și a continuat cu demnitate să aibă grijă de copiii satului.  
  
Dar n-a mai avut puterea să-i dea la grindă și să ursească viitorul. Izvorul inspirației îi secase.  
  
 
  
Referinţă Bibliografică:
DAT LA GRINDĂ - Povestire din vol. „FERMECATE OBICEIURI” / Năstase Marin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2560, Anul VIII, 03 ianuarie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!