CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Naratiune >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 2518 din 22 noiembrie 2017        Toate Articolele Autorului

LEANA - Povestire din volumul „Fermecate obiceiuri”
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Leana
 
  
 
  
O dăruise Dumnezeu cu o voce frumoasă, dar cu un chip… nu tot așa de frumos. Doar ochii negri străluceau pe chipul ei. Se născuse într-o familie de oameni săraci, muncitori, unde copiii erau mai mulți decât pogoanele de pământ.  
  
De câțiva ani terminase cele patru clase primare, iar acum nu făcea altceva decât treabă: Leanoo, du-te repede după... Leanoo, fugi după... Leanoo, hai să facem... hai să mergem la... Și Leana se ducea... alerga... făcea... Fără să crâcnească, fără să se împotrivească. Pentru că îi plăcea să facă treabă. Era plină de un optimism debordant. Sufletul ei sclipea și curgea în unde aurii de bucurie și veselie. De aceea, oriunde s-ar fi dus, orice ar fi făcut, în orice moment, ea cânta. Fără s-o îndemne, fără s-o roage careva. Fie la prășit, fie la grădină, fie când dădea la păsări sau culegea frunze de dud pentru viermii de mătase. Mai ales când se urca în dud să culeagă frunze, parcă era o privighetoare… Vocea ei puternică se auzea la o distanță de șapte-opt case. Toți vecinii lăsau lucrul s-o asculte.  
  
- Sss! Cântă Leana!...  
- Unde cântă?  
- Culege frunze din dud...  
„Foaie verde și-o si-pi-căăă!”  
  
Vocea ei se risipea-n văzduh, însoțită de chiote prelungi și fluierături, la întrecere cu mierla și prigoriile.  
  
I se dusese vestea în tot satul. Flăcăii aflaseră și ei că pe ulița noastră cânta-n dud o copilandră. Astfel că, în scurt timp, pe înserat, ulița a început să se umple cu vocile flăcăilor. Vocile lor puternice păreau că izvorăsc din întunericul serii, aveau un văl de mister, mai ales când erau însoțite de chiote și fluierături.  
  
La început, abia se auzeau, ca niște murmure învăluite-n depărtări. Treptat-treptat, creșteau, de credeai că toată ulița e plină de flăcăi. Apoi se opreau în dreptul dudului unde cânta Leana. Începeau să cânte împreună cu ea, acompaniind-o cu vocile în surdină, fluierând ușor sau murmurând melodia. Atunci, Leana parcă prindea aripi. De fapt, sufletul ei se transforma într-o pasăre cu aripi puternice, care zbura până-n slăvi. Vocea ei devenea tot mai puternică, tot mai frumoasă. Trilurile, fluierăturile, dar mai ales chiotele ei curgeau cu sonorități fermecate.  
  
După o jumătate de oră, uneori chiar o oră, flăcăii plecau, tot cântând și chiuind, vocile lor stingându-se, treptat-treptat, în depărtarea întunecată, tot așa cum apăruseră. O lăsau pe Leana în dud, cântând o doină de jale „...și pe valea Dunării / se-aude glasu’ mândrii / Mână, bade, boii tare! / Că vine Dunărea mare / și vrea ca să mă omoare”. După această doină, se așternea o liniște ireală, imensa liniște nocturnă presărată cu țârâituri de greieri și, ici-colo, câte un lătrat întârziat. Probabil că leana coborâse din dud, învăluită și ea în pătura de liniște a nopții.  
  
În anul acela, de când treceau flăcăii pe uliță, vocea Leanei devenise tot mai frumoasă, cântecele ei tot mai vesele, cu chiuituri prelungi, puternice. Nu înțelegeam ce s e întâmpla cu ea. De unde acea poftă de viață și de cântat? Căuta insistent grupurile de flăcăi și fete. Devenise tot mai vorbăreață, îi plăcea să glumească și să asculte glume. Se prindea ușor în vorbă, dar, mai ales, în acele jocuri atât de plăcute tinerilor. Era clar că Leana trăia acele clipe tulburătoare ale căutărilor. Dorea să se găsească pe ea. Dar nu în oglindă... Ci undeva... în ochii lacomi de flăcău. De aceea chiuia așa în dud, așteptând mereu o voce bărbătească de sub dud:  
  
- Leano! Cobori, fă, din dud să stăm de vorbă!  
  
Dar flăcăii cântau, chiuiau și... plecau. Iar ea nu înțelegea nimic, deși era mereu veselă. Aștepta să vină seara următoare. Aștepta cântând. Flăcăii iar veneau, cântau, chiuiau și... plecau fluierând.  
  
- ...și pe valea Dunării... Apoi, liniștea... Liniștea grea ca o placă de plumb... Grea ca o așteptare lungă, nesfârșită...  
  
A trecut vara și a venit toamna...  
  
S-a întâmplat că, în toamna acelui an, după o secetă prelungită, au apărut prin sat grupuri de oameni flămânzi care băteau la porți pentru un blid de mâncare. Și la poarta noastră au venit două tinere din Vrancea, care au cerut de mâncare.  
  
- Nu pe degeaba! Spuneau fetele. Să ne dați ceva de lucru!  
  
Părinții mei s-au învoit să le dea de mâncare și să le adăpostească până la primăvară, iar ele s-o ajute pe mama la treburile casei. Fetele au acceptat, bucuroase că au scăpat de chinul foamei.  
  
Parcă le văd... Maria, de vreo optsprezece ani, era scundă, uscățivă, negricioasă. Cu o voce îngerească. Orice-ar fi cântat, glasul ei urca în acele înălțimi celeste, misterioase și liniștitoare. Fie că spăla, gătea, mătura, orice-ar fi făcut, treburile ei deveneau un ceremonial sfânt, transformând casa într-o catedrală unde pogorau îngerii să lucreze împreună cu ea și s-o admire. În preajma ei, orice suflet se înălța, devenea ușor, căpăta liniște, echilibru și bucurie.  
  
Cealaltă, Ileana, mai tânără (avea vreo cinsprezece-șaisprezece ani), era înaltă, zveltă, subțirică, cu chip rotund, frumos, cu bujori în obraji, iar ochii... cu adâncimi lucitoare, azurii. Făcea ce făcea și rămânea agățată de gard, cu privirile pierdute-n depărtările uliței. Când și când, cânta și ea, cu o voce dulce. Dar... tot peste gard cu privirile... O certa Maria:  
  
- Mai lasă-l pe cel gard, fă, Marie! Nu-ți mai arunca ochii la cei bărbați, că știi ce ne-a spus mămuca!  
  
- Ei, na! Ce ne-a spus?  
  
- Ai grijă, Mărie! Că la asta mica îi cam scapă ochii!  
  
- Ia mai lasă-mă cu grija ta! Se bosumfla Ileana.  
  
În rest, erau vioaie, vrednice și maică-mea mulțumită de ele. Dar a venit sfârșitul lui noiembrie, cu nopțile lungi și zilele cenușii, când plictiseala le cuprinsese și pe tinerele vrâncene. Într-una din zile, Ileana a îndrăznit:  
  
- Mătușico, pe aici la dumneavoastră nu se fac șezători? Că pe la noi...  
  
- Pe la noi se zice clacă! A spus mama, pricepând ce vor fetele. Și i-a spus lui tata:  
  
- Hai, măi, să facem clacă! Fetele ... vor...  
  
- Hai! A zis tata. Că tot voiam să curăț mai mult porumb pentru moară.  
  
S-a dus mama prin vecini:  
  
- Leano, vii, fă, la noi diseară? Facem clacă. Sunt niște fete din Vrancea. Cântă așa de frumos…  
  
- Vin! A spus bucuroasă Leana, așa cum îi era felul. Dar… numai fetele alea sunt?  
  
- Păi… o să chem eu și niște băieți, de!... a spus mama cu subînțeles.  
  
A zâmbit Leana satisfăcută, fără să-și ascundă plăcerea la vestea asta.  
  
Seara, Leana a venit la noi. Tata a răsturnat, pe o pătură în casă, un coș de știuleți.  
  
- Haideți, fetelor, începeți claca! Cântați-le, să se facă boabe!  
  
- Dar băieții?...a întrebat alintată Ileana.  
  
- Vin ei și băieții! Fiți fără grijă! Le-a liniștit mama.  
  
S-au apucat fetele de curățat porumb și de cântat, în speranța că, în curând, vor veni și niște flăcăi frumoși, așa cum le-a promis mătușa.  
  
Între timp, mama le-a adus un lighenaș cu scovergi și câteva castroane cu boabe de porumb fierte și îndulcite. Tata a adus și el o oală cu vin… Claca era în toi. Fetele curățau știuleții de boabe, glumeau, se hârjoneau și cântau. Dar… tot cu ochii la ușă.  
  
- Când ziceai că vin băieții ceia, mătușă?  
  
- Vin, vin! Spunea mama. Trebuie să vină! Dar era necăjită că îi invitase și ei promiseseră.  
  
- Trece noaptea, mătușă! Se văieta Ileana.  
  
- Cântați liniștite, că vin ei! Puturoșii! Doar mi-au promis.  
  
Fetele din Vrancea au făcut haz de lenea flăcăilor de pe la noi. Au început să cânte doine din Vrancea. Atunci am auzit prima dată Miorița. Vocea blândă a Mariei ne-a purtat „pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”… Iar Leana, pe valea Dunării, care tot venea mare. Apoi cântece de dor, dar și cântece de bucurie, cu chiote prelungi, așa cum le cânta ea în dud. A început să cânte și Ileana. Cântece duioase despre „bădiță, dragă bădiță”. Cântau pe rând, ca la un festival sau un concurs între Muntenia și Moldova. Timpul trecea și clipele picurau tot mai chinuitor, odată cu boabele curățate, care cădeau de pe știuleți.  
  
Și flăcăii tot nu veneau. Măcar unul… de sămânță. Mama era amărâtă:  
  
- De, mă, fetelor! Niște păcătoși! Și cât am insistat să vină! Acu’, dacă n-au venit până acum și am terminat coșul acesta… mai curățăm mâine seară. Am să trec pe la ei să-i cert.  
  
- Nu, mătușă, nu! Au sărit fetele. Mai aduceți un coș de porumb! Trebuie să vină!  
  
Tata ce era să facă? A mai adus un coș de porumb. Fetele au început să cânte mai cu foc, mai ales că băuseră și câteva păhărele de vin. Muncind cu sârg, au terminat și al doilea coș.  
  
- Hai, unchiule, alt coș!  
  
- Măi fetelor, voi vreți să-mi curățați tot porumbul din pătul? Gata! Ajunge pentru măcinat!  
  
- Nu, nu, nu! Au sărit fetele. Curățăm până la miezul nopții. Chiar mai târziu.  
  
Tot mai sperau să vină băieții. Pe la al patrulea coș, au trecut la cântece de jale. Apoi… au încetat cântecele. În liniștea care se așternuse, se auzeau doar zgomotele boabelor curățate de pe știuleți. Când și când, mai picurau, ca niște lacrimi, murmurele triste ale unui cântec de jale.  
  
Maică-mea nu știa ce să le mai spună ca să le trimită la culcare. Deși… fetele renunțaseră să mai spere. Tocmai când resemnarea căzuse-n cameră, ca o viscolire cu ace de gheață, ușa camerei se deschise și apăru un tânăr chipeș în uniformă de jandarm. Era Gheorghiță, un tânăr oltean, care făcea armata la jandarmerie. Era prieten cu părinții mei, postul de miliție fiind într-o cameră din casa noastră, cu ieșire separată la șosea. Tocmai venise dintr-o misiune. Auzise fetele cântând și… băiat isteț, și-a dat seama despre ce era vorba.  
  
- Bună seara, nene! Bună seara, țățico! Bună seara și la fetele astea frumoase! Și vesele. Sau… triste?  
  
- Ia te uită! a făcut mama speriată. Pe unde intrași, Gheorghiță, de nu te simțirăm? Mă, tu ești mai mult hoț decât jandarm.  
  
- Auzii fetele cântând și venii repede să le văd. Că pe toate le știu. Le-am mai văzut eu. Mai ales pe… și se opri. Dar pe astea ale matale nu prea vrei să le scoți la vedere, vorbea repede Gheorghiță. Fetele se înviorară și-ncepură să râdă. Doar Maria zâmbea blând, reținută. Ea era suspicioasă la vederea oricărui bărbat.  
  
- Hai, fetelor! Le îndemnă Gheorghiță. Hai să le cântăm ceva vesel și să jucăm. Să vă cânt și eu d-ale mele, oltenești, din Gorj. Hai, țățico, mai adu ceva, că mi-e o foame!... Măi, nene! Stai cu oala goală aici? Uite, bre, cum arată! Tata și mama plecară râzând. Îl știau pe Gheorghiță glumeț din fire.  
  
Odată atmosfera dezghețată, Gheorghiță a scos de sub veston un fluier și a început să-i zică o sârbă oltenească. Leana a început să cânte cu el, hăulind oltenește. Apoi, cântecele cu chiuituri de pe la noi. Vocea ei înflorise din nou. Mai ales că Gheorghiță o acompania la fluier și chiuia împreună cu ea.  
  
Când a venit tata cu oala plină, chiuiturile erau în toi. Iar știuleții… curățați în ritm de sârbă sau alintați în ritm de doine și cântece de dor.  
  
- Uraa! au strigat cu toții. A venit drăguța oală!  
  
- Umple paharele, nene! a spus Gheorghiță. Să se curețe știuleții!  
  
Tata și mama s-au molipsit și ei de voia bună. Au început să râdă și să cânte cu ei. Nimeni nu și-a dat seama că s-a terminat de curățat tot porumbul.  
  
A sărit Leana:  
  
- Alt coș de porumb! Vreau alt coș!  
  
Tata a început s-o cârmească. Ba că e prea târziu, ba că s-a golit pătulul…  
  
- Ce dracu’, mă, nene? a bătut obrazul Gheorghiță. Chiar așa? Vor fetele să te ajute și dumneata… Nu-i frumos!  
  
A oftat taică-meu și-a mai adus un coș de porumb. A urmat o adevărată paradă a cântecelor din Oltenia, Muntenia și Moldova. Gheorghiță nu mai scotea fluierul din gură, decât atunci când arunca rapid un păhărel pe gât sau când înfuleca dintr-o mușcătură câte o scovergă.  
  
De la o vreme, nu-și mai lua privirea din ochii Ilenei. Care ochi se agățaseră ca niște magneți de ochii lui Gheorghiță.  
  
La un moment dat, Gheorghiță s-a oprit din cântat și a spus scurt:  
  
- Fă Ileană, am să-ți spun două vorbe! Ilenuța a sărit în picioare ca un arc și s-a îndreptat zglobie către ușă.  
  
- Unde pleci, Ileană? a repezit-o Maria.  
  
- Nu auziși? Să-mi zică două vorbe! i-a replicat tăios Ileana.  
  
- De ce nu i le spui aici, Gheorghiță? l-a întrebat mama. Uite, poți să le spui și Leanei… și Mariei…  
  
- Nu țățico! Vreau să spun două vorbe numai Ilenei, a subliniat el cuvântul „numai”.  
  
S-a întors scurt și a plecat după Ileana, care-l aștepta într-un loc întunecos de pe hol. În cameră s-a așternut o tăcere de gheață. Taică-meu se dusese la culcare ca să scape de rugămințile de a mai aduce vreun coș de porumb.  
  
Mama, nervoasă, a strâns castronașele și ligheanul cu scovergi, apoi a ieșit din cameră trântind ușa după ea. Leana și Maria priveau în gol, triste și tăcute. Numai eu mă chinuiam cu un știulete. După un timp, Leana iar a început să cânte încet cu voce gravă: „Mână, bade, boii tare / că vine Dunărea mare / și… vrea… să… mă… omoare…” Cu fața-n pământ, smulgea bob cu bob din știulete, punându-le încet, foarte încet în grămadă. Aflase răspunsul la întrebările sale. Din lăuntrul ei… Un astfel de răspuns Maria îl aflase mai demult. Ea nu mai cânta. Privea în gol, resemnată. Într-un târziu mi-a șoptit:  
  
- Du-te, să vezi ce fac! Să vină repede…  
  
Am ieșit pe hol. Am stat puțin privind spre locul întunecos, unde două siluete stăteau strâns lipite. M-am întors. Maria m-a privit întrebătoare:  
  
- Mai stau de vorbă! am răspuns eu moale.  
  
Maria s-a ridicat încet, ca o bătrână și s-a îndreptat spre altă ușă, care da în camera lor de dormit. A oftat:  
  
- Asta e! Ce să fac? Noapte bună, Leano!  
  
Leana nu i-a răspuns. Cânta ca o placă de patefon stricată, repetând în gol, smulgând bob cu bob din știulete:  
  
- …Și pe valea… și pe valea… măăi! Într-un târziu a venit mama nervoasă. A strigat pe hol:  
  
- Gata, Gheorghiță! Ileana trebuie să se scoale mâine devreme!  
  
Ileana tăcea, cu mâinile încolăcite pe gâtul lui Gheorghiță, care șopti calm:  
  
- Nu te supăra, țățico! A fost o seară frumoasă.  
  
- Gata, Gheorghiță, gata! Du-te cu Leana! S-o conduci până acasă, că e întuneric. Să-i spui și ei… două vorbe!  
  
Gheorghiță a râs cu hohote. Dar Leana ieșise pe hol și auzise totul:  
  
- Lasă, țățico, lasă! Mi-e frig tare… m-a luat frigul… tremur…lasă…alerg și ajung acasă repede. Noapte bună!  
  
A alergat prin întuneric, trântind poarta…  
  
Mama s-a enervat mai tare:  
  
- Intră, fa, și tu în casă, că m-ai supărat!  
  
Ileana s-a dezlipit de Gheorghiță și a intrat în casă cu capul în pământ. Altă șezătoare n-a mai vrut mama să facă în iarna aceea. Gheorghiță a mai venit pe la noi să o caute pe Ileana. Maică-mea l-a repezit:  
  
- Vezi-ți de treabă, Gheorghiță! Vezi-ți de treabă! Să nu-mi faci supărări!  
  
Ileana, șmotruită de Maria, făcea treabă numai în casă. Până-n primăvară, i s-a interzis să iasă la gard, până le-a dus tata la tren.  
  
Iar Leana?... Poate a suferit mult, poate a plâns în ea, dovadă că n-am mai auzit-o cântând în dud.  
  
Într-o duminică după-amiază, când se juca hora-n Piață, ea stătea pe șanț, pe un scăunel, lângă niște femei vârstnice. O femeie a întrebat-o brutal:  
  
- Nu te duci, Leano, la horă? Acum ești fată mare!  
  
- Ha, ha! ha! a râs Leana.  
  
M-am uitat atent la ea. Râdea cu gura, nu cu ochii. Și mă întrebam mirat: ce o face?  
  
Au trecut anii și am întâlnit-o din nou pe Leana. Venise cu treburi la maică-mea.  
  
- Nu te-am mai văzut de mult, Leano!  
  
- Sunt măritată în alt sat și vin rar pe a casă.  
  
- Dar… mai cânți, Leano? Ca …atunci în dud.  
  
A zâmbit trist privind în gol:  
  
- Nu mai cânt, mă, nu mai cânt!  
  
- De ce, Leano?  
  
- Mi-a secat sufletul, mă! Mi-a secat sufletul!  
  
Și iar a început să râdă în hohote, ca atunci când privea la horă. Avea ochii în lacrimi.  
  
 
Referinţă Bibliografică:
LEANA - Povestire din volumul „Fermecate obiceiuri” / Năstase Marin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2518, Anul VII, 22 noiembrie 2017.

Drepturi de Autor: Copyright © 2017 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!