CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Fictiune >  




Autor: Năstase Marin         Ediţia nr. 2184 din 23 decembrie 2016        Toate Articolele Autorului

Povestirea BOLINDEŢI din vol.
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Pe vremea copilăriei mele, în satul de la margine de ţară, nu aveam radioreceptoare iar televizoarele încă nu se inventaseră. În acele împrejurări, trăiam clipele magice ale colindelor „live”, cu acei colindători reali, îmbrăcaţi sărăcăcios, cu haine de la cei mai mari, cu tălăngi luate de la gâtul oilor şi al măgarilor, cu buhai din băşică de porc. Sorcovele erau făcute de mămicile lor, din ramuri de busuioc, prinse de băţ, după priceperea şi simţul artistic al fiecăreia. 
  
Pe la vreo doi-trei ani, când această lume de basm mi-a pătruns în suflet prin ferestrele ochilor mari şi miraţi, în acea vreme de sfârşit de decembrie, eram ameţit de parfumul busuiocului, de sclipirea betelii, de clinchetul clopoţeilor, dangătul tălăngilor, pocnetele bicelor, ţăcănitul caprelor, hârâitul buhaiului şi hăulitul acelor voci argintii, misterioase, izvorâte din întunericul nopţii. 
  
Acel „Mânaţi, măi! Hăi! Hăi!, cu tot acompaniamentul de clopoţei, tălăngi şi buhai, pe fond de lătrături înfuriate, se auzea de dincolo de fereastra neagră în care îmi înfigeam năsucul ca să desluşesc umbrele colindătorilor. Mi se părea că vin din altă lume acele voci misterioase, că dincolo de fereastră este lumea basmelor spuse de mămica. Iar când tata îi poftea în casă pe colindători, alergam speriata în întunericul patului, mă înveleam cu un ţol până peste cap şi lăsam doar o mică deschizătură la ochi, ca să-i privesc. Sărmanii!…Erau murdari, cu haine peticite, cu încălţările pline de noroi sau zăpadă, după cum era vremea, dar erau împodobiţi cu beteală şi flori din hârtie pe la paltoane sau căciuli. Sorcovele din mâna lor sau steaua, buhaiul, clopoţeii, bicele îmi impuneau un respect ciudat. Credeam că sunt vrăjiţi, că au puteri misterioase. 
  
Mai ales cei cu sorcova. Intrau sfioşi în casă, ziceau „Bună seara” încet şi se aşezau cu faţa la răsărit, cu sorcovele îndreptate spre icoană. Era o linişte de mormânt când vocile lor cristaline începeau : „O, ce veste minunată!…” 
  
Din mijlocul patului, îmi scoteam capul de sub ţol, căscam gura şi holbam ochii. Respiraţia mi se oprea şi ţolul cădea de pe mine. Apoi cântau „Trei păstori se întâlniră”. La „raza soarelui, floarea soarelui”, începeam să plutesc ca un balonaş. Nu mă dezmeticeam decât la sfârşit, când începeau să sorcovească. Se duceau întâi la tata, Sorcovele jucau vesele pe chelia lui iar el zâmbea îngăduitor, ca Dumnezeu cel din biserică, pictat pe turla cea mare de lângă altar. Când o sorcoveau pe mama, cu broboada pe capa şi zâmbetul trist, părea că este Maica Domnului din icoana cea mare de la altar. La sfârşit, copiii cu sorcovele veneau la mine. Întindeam spre ei capul, ca viţelul la scărpinat şi respiram adânc parfumul de busuioc, închizând fericit ochii. Când „sorcova, vesela” îmi mângâia fruntea, iar începeam să zbor prin casă ca un fulg. Ieşeam afară prin fereastra neagră, fără să o sparg. Pluteam prin livezi de meri şi peri înfloriţi, apoi prin grădini înmiresmate, ca „un fir de trandafir”. După aceea, simţeam că mă fac tare ca fierul, că am în mână o sabie „iute ca oţelul”, iar apoi alerg prin cer „iute ca săgeata”, retezând în dreapta şi-n stânga capete de balauri şi zmei. Când auzeam „La anul şi la mulţi ani!” aterizam direct în pat, pe rogojină. Ridicam capul, zâmbind enigmatic. Nimeni nu ştia pe unde călătorisem eu. Doamne, ce fericit eram! Şi pluteam în această stare feerică până târziu, după Bobotează. 
  
Astfel, îmbătat de mirajul colindelor, într-o zi, pe la vreo patru ani, când toţi se aşezaseră la masă, în tăcerea sorbiturilor şi a înghiţiturilor, aşa, nitam-nisam, mă pomenii bâzâind : hâââ! Hâââ! 
  
Biata mama, îngrijorată, m-a întrebat : 
  
-Ce are băiatul meu? 
  
Bosumflat, am îngăimat : 
  
-Da’…eu…când merg cu sorcova? 
  
Sora mea a pufnit în râs. Însă mama, foarte serioasă mi-a spus : 
  
-Când ai să te faci mare! 
  
Mai bosumflat şi ţâfnos, iar am bâzâit : 
  
-Da…acum…nu sunt mare? 
  
Iar râsete. Am început din nou să urlu, bătând din picior : 
  
-Vreau să merg cu pluguşoruuuu!…Vreau să merg cu sorcovaaa! Hâââ! Hâââ! 
  
Tata n-a mai râs. Mi-a spus pe un ton ferm, grav : 
  
-Dacă nu taci, îţi băşic fundul şi-ţi rup urechile! Treci imediat la masă! 
  
Am tăcut. Însă periodic îi torturam cu urletele mele. Când le era lumea maia dragă, începeam să bâzâi : 
  
-Hâââ! Vreau cu sorcova! Vreau după bolindeţi! 
  
Răspunsul mamei era invariabil : 
  
-Ce bolindeţi o să-ţi dau eu, dacă mai urli! 
  
Când îşi pierdea răbdarea, îmi da. 
  
Pe la vreo cinci ani aveam voie să ies în uliţă şi să mă joc cu alţi copii. Mi-i făcusem prieteni pe Ilie şi Petriţă, mai mari decât mine (aveau vreo nouă-zece ani) şi pe Victoraş, care era de-o seamă cu mine. Eraam invidios pe ei când îmi povesteau că am fost cu sorcova, cu pluguşorul, cu Moş Ajunul, adică…după bolindeţi. 
  
Pe la sfârşitul lui octombrie începuseră pregătirile pentru pluguşor, cu repetiţiile şi dotarea cu clopoţei şi tălăngi. Spuneau că îl iau şi pe Victoraş, pentru că avea oi şi aducea tălăngile şi clopoţelul, deşi nu-i repartizaseră decât un rol secundar, cu strigatul la „hăi! Hăi!” Mai pe urmă, au spus că vor merge şi după bolindeţi. Că are fiecare câte o traistă amare şi băţ lustruit. Că şi Victoraş are şi de aceea îl iau cu ei. Eu înghiţeam în sec, cu noduri… 
  
-Da’ pe mine de ce nu mă luaţi? 
  
Refuzau categoric : 
  
-Nu te luăm, bă! Tu n-ai traistă şi băţ! 
  
Sărea şi Victoraş : 
  
-Să împărţim câştigul cu tine? 
  
Săream la contrazicere : 
  
-Da’ la bolindeţi…ă…fiecare primeşte bolindeţe. 
  
Mormăiau încurcaţi . „Păi…păi…” Până la urmă i-a salvat Petriţă : 
  
-Da’ cine mai iese pe poartă dacă strigi : „patru! patru!”? 
  
Atunci, fără argumente, plângeam disperat, bătând din picior. 
  
-Vreau şi eu la bolindeţi! Hâââ! Vreau şi eu la bolindeţe! Hâââ! 
  
În cele din urmă, exasperat, Petriţă a spus : 
  
-Hai, mă, să-l luăm şi pe el la bolindeţi, că mă enervează cu miorlăitul! 
  
-Bine, îl luăm! a spus şiretul de Ilie. Numai dacă îi dă mă-sa voie. 
  
Bucuros, am mutat pe un alt plan bâzâitul şi insistenţele. M-am dus la mama : 
  
-Hâââ! Vreau la Moş Ajun! Vreau la bolindeţi! Hâââ! 
  
Într-un târziu, am reuşit să topesc inima tatei, care a spus : 
  
-Hai, fă, să-l lăsăm! Să aibă şi el o bucurie! 
  
-Nu-l las, mă, nu-l las! A sărit mama. N-are decât cinci ani. 
  
-Ba, am şase! am intervenit eu ţâfnos. N-ai spus că la primăvară fac şase? 
  
-Am spus! La primăvară, nu acum! 
  
-Ba, acum vreau! Ba, acum! 
  
Iar bâzâituri, iar urlete, iar fund înroşit de mama. Şi urletele se intensificau, pe măsură ce se apropia Crăciunul. Maia ales că Ilie mi-a spus într-o zi : 
  
-Bă, chiar dacă îţi dă mă-ta voie, fără traistă şi băţ nu te luăm! 
  
Când am auzit, am diversificat urletele şi bâzâitul : 
  
-Hâââ! Vreau traistă! Hâââ! Vreau băţ! 
  
Tata, un inima înmuiată, mi-a făcut un băţ frumos cu înflorituri şi crestături: Cerculeţe, rombuleţe…Ce mai! Băţ de colindător care se respectă! S-a dus cu el la mama, fălos : 
  
-Hai, fă! Eu mi-am făcut băţul! Fă-i şi tu traista! 
  
Mama, încremenită, cu mâinile încrucişate, l-a luat în primire : 
  
-Ai căpiat, mă? Ai căpiat? 
  
Tata s-a gudurat pe lângă ea, fandosindu-se : 
  
-Hai, fă! Nu vezi cât de mult doreşte să colinde? 
  
Mama s-a lăsat convinsă şi a râs, mai ales când a îmbrăţişat-o tata : 
  
-Stai, mă, că-i fac! Dar să ai grijă de el! Nu vreau să i se întâmple ceva! 
  
Tata iar a îmbrăţişat-o : 
  
-Ce să se întâmple? Nu se va întâmpla nimic! 
  
Iar s-au hârjonit, râzând amândoi. Apoi tata s-a întors spre mine: 
  
-Gata, mă! Du-te şi te joacă! Mama îţi face trăistuţa! 
  
Am zburat. Mai mult pluteam. Am alergat la băieţi, dar nu le-am spus. Seara, când am intrat în casă, am văzut în mâinile mamei o traistă frumoasă, înflorată şi cu ciucuri. Mama a zâmbit şăgalnic, spunându-mi : 
  
-Na, mă, viteazule! S-o umpli cu bolindeţi! 
  
Şi m-a sărutat pe ochi. De bucurie, am sărutat-o şi eu pe obraji. A doua zi, m-am înfiinţat la băieţi, ţanţoş, cu echipamentul din dotare. Băieţii au rămas cu gura căscată, când au văzut traista cu ciucuri şi băţul înflorat. Erau mai frumoase decât ale lor. Se uitau cu invidie. Petriţă m-a întrebat, prefăcându-se mirat : 
  
-De ce ai venit cu astea, mă? Vrei să te duci cu ele după bolindeţi? 
  
-Lasă-l, mă, să se ducă! a spus Ilie, foarte îngăduitor. 
  
Eu nu pricepeam. Derutat, i-am întrebat : 
  
-Nţai zis voi că trebuie să am traistă şi băţ? 
  
-Am zis! mârâi Ilie, uitându-se cu subînţeles la ceilalţi. N-ai decât să te duci! 
  
-Cum să mă duc? Am îngăimat speriat. Nu mă luaţi cu voi? 
  
-Nu te luăm! a spus Petrică. Suntem prea mulţi. Patru!… Patru!…Prea mulţi. 
  
Am sărit enervat : 
  
-Păi, n-aţi zis că, dacă am traistă şi băţ, mă luaţi? 
  
-Am zis! a spus Ilie. Dar atunci ştiam că nu te lasă mă-ta. Dara, aşa…Nu! Nu! 
  
Am sărit din nou cu încăpăţânare : 
  
-Aţi zis? Aţi zis! Ce mă interesează?! Dacă aţi zis, aţi zis! 
  
Ilie, un adevărat om de onoare, a recunoscut : 
  
-Gata, mă! Dacă am zis, am zis! Te luăm şi pe tine! Să vii aici, poimâine, devreme! 
  
În sfârşit, am respirat uşurat. Eram în culmea fericirii. Am alergat în curte, în fundul grădinii (ca să nu mă audă cineva) şi am început să strig cât mă ţinea gura : „Bună ziua la Ajun! Mâine, la Crăciun! Patru, patru! Pe urmă, cântam. De fapt, urlam: „C-am venit şi noi, odată!/ La mulţi ani, cu sănătate! Şi la anul să venim!/ Boieri mari să vă găsim! Ne daţi, ne daţi? Ori nu ne daţi?” Mi-a turuit gura până seara, târziu. Şi a doua zi am continuat urăturile. Seara, am adormit cu traista şi cu băţul la cap. În ziua de Ajun, de dimineaţă, m-am spălat pe faţă, m-am îmbrăcat şi m-am echipat cu traista şi băţul, defilând prin casă şi prin curte, gata de colindat. 
  
La masa de prânz ama luat câteva îmbucături şi am spus, grăbit : 
  
-Gata! Am plecat Mă aşteaptă băieţii! 
  
Mama m-a privit mirată : 
  
-Ce băieţi? Unde pleci? 
  
-Băieţii din ceată! Răspund, ridicându-mă de la masă. Mergem la bolindeţi! 
  
Mama s-a ridicat şi ea : 
  
-Nu pleci cu nici o ceată! Ai să mergi diseară cu tata, pe aici, prin vecini! 
  
Vorbele mamei mă trăsniră. Începui să mă smiorcăi, bătând din picior : 
  
-Hâââ! Ba am să mă duc cu băieţii! Hâââ! Mă duc cu ceataaa! Hâââ! Aşa am stabailit! 
  
-Iar eu am stabilit că mergi cu tata! Dă-ncoace traista! 
  
Îmi ia traista şi se repede spre taică-meu, care mânca în tăcere şi se prefăcea că nu aude : 
  
-Tu, de ce taci, mă, mutulică? Nu spui nimic? 
  
-Ce să spun? a zis taică-meu mâncând liniştit. Dacă el vrea să plece cu băieţii!… 
  
-Să-l las? a ţipat mama. Ce mi-ai promis, mă? Să-l las, ai? Parcă n-ar fi şi al tău! 
  
-Ce, mă? Dacă se duce, ce? 
  
-Cum ce, mă? Cum ce? dacă se întâmplă ceva cu el, ţie nu-ţi pasă? Dacă-i aşa, acum nu-i mai dau eu voie să plece! Nu pleci nicăieri, mă! 
  
Iar am început să urlu. Tata s-a ridicat de la masă furios şi a început să ţipe : 
  
-Ia ascultă…dom’le! Îl tot corcoleşti!…Eu vreau să fac bărbat din el! Aşa că…trebuie să se arunce în vâltoarea vieţii, să se călească. Şi, dacă el este curajos, tu îl opreşti? 
  
Mama l-a privit năucă : 
  
-Ce tot spui, mă? Ce baţi câmpii? Tu nu te uiţi la el? Ai dat în mintea lui? Ce mi-ai spus când am făcut traista? Acum îl laşi de capul lui? 
  
-Da! a insistat tata. Dacă e curajos, lasă-l să se călească! Să se facă bărbat! 
  
Apoi s-a apropiat de mine şi m-a bătut pe umeri, mândru : 
  
-Aşa, băiatul tatei! Să vii cu traista plină, să vadă şi mama cât eşti de voinic! 
  
-Hââ! Vreau să mă călesc! Hâââ! Vreau să fiu bărbat! Vreau traista! Hâââ! 
  
Pe mama a pufnit-o râsul : 
  
-Bine, mă, bărbate! Îţi dau traista, dar să te căleşti pe aproape, pe la vecini şi să vii acasă când se întunecă! 
  
Bucuros, am luat traista şi am alergat la răscrucea uliţelor, locul de întâlnire cu băieţii. Ei sosiseră înaintea mea. Petriţă mă certă : 
  
De ce n-ai venit mai devreme, bă? Acum, nu te mai luăm! Du-te acasă! 
  
–Lasă-l, mă, a spus sictirit Ilie. Acuşi începe să bâzâie şi mă enervează. Hai să facem planul! 
  
Şi Ilie a făcut planul de colindat cu Petriţă. Eu şi Victoraş îi priveam cu gura căscată. Au stabilit pe ce uliţe vom colinda, cum să strigăm şi până când să colindăm. După ce au stabilit planul de bătaie, Ilie ni se adresă, privind fix la mine : 
  
-Bă, trebuie să colindăm până umplem trăistile, chiar dacă se face noaptea târziu! Vă convine? Să n-aud că vă dor picioarele sau alte mofturi! Ai, ce ziceţi? 
  
Eu cu Victoraş tăceam, holbând ochii la Ilie. Acesta a insistat : 
  
-Bă, eu cu voi vorbesc! Nu vă convine? Acasă! La mămica, după sobă. 
  
Atunci, foarte convinşi, eu şi cu Victoraş am strigat într-un glas : 
  
-Ne convine! 
  
De fapt minţeam, pentru că mămica îmi spusese altceva. Dar,,,ce puteam face, dacă ceata a stabiulit planul? Or, acum eram băiat de ceată. Mi-am pus în gând : „Dacă merg numai prin vecini, aşa cum zicea mama, nu umplui traista. Şi tata a zis să fiu bărbat, să viu cu traista plină.” Acest „argument forte” m-a făcut mai dârz, mai hotărât. Mai ales că habar n-aveam pe unde voi merge şi cât va dura colindatul. Aveam un elan de luptător şi o dârzenie obţinute în lupta cu zmeii şi balaurii… 
  
Aici trebuie să mărturisesc că elanul de viteaz îl aveam de când îmi făcuse tata băţul de colindător. Cum l-am luat în mână, am simţit că se transformă în paloş fermecat. Mă suiam pe capra de tăiat lemne, care se transformase şi ea în cal năzdrăvan care sufla flăcări pe nări. Doamne!… În cele câteva zile, călare pe capră, câte capete de zmei şi balauri n-am retezat! Ca în icoana cu Sfântul Gheorghe din biserică. Am zburat prin toate coclaurile basmelor şi ce prăpăd mai făceam… De se împuţinaseră poveştile cu zmei, balauri şi monştri. Nu aveau scăpare, măcar că încercau unii să alerge sau să se ascundă. Capra de sub mine zbura ca gândul şi nenorociţii nu aveau nici o scăpare. Ce mai, făcusem curăţenie generală! Şi acum? De cine să-mi fie frică? 
  
Cu această stare de spirit am plecat la colindat, deşi era prea devreme, deşi gospodinele tot mai coceau bolindeţii. Cu toate că începuse să burniţeze, nimic nu ne oprea şi înaintam triumfal prin noroaiele şi băltoacele de pe uliţa desfundată. Cred că ne-ar fi invidiat chiar şi Alexandru cel Mare sau Napoleon. Pe la garduri, câinii muşcau furioşi scândurile văzându-ne aşa de îndârjiţi. 
  
Când ajungeam la o poartă, la comanda scurtă a lui Ilie, urlam din patru bojoci : Bună ziua la Moş Ajun! Mâine la Crăciun! Patru, patru! 
  
Cred că jumătate din sat s-ar fi speriat de urletele noastre. Când urlam la o poartă, începeau să cotcodăcească găinile, curcanii se agitau furioşi, oile behăiau, vacile mugeau, caii nechezau speriaţi, câinii lătrau mai amarnic, parcă provocam un cataclism. Numai fumul din coşurile caselor ieşea liniştit. Casele rămâneau mute, cu uşile nepăsătoare la urletele noastre. 
  
După ce repetam de câteva ori strigătura urlată, o dădeam pe colinda ţipată : „Am venit şi noi odată! La mulţi ani cu sănătate! Şi la anul să venim! Boieri mari să vă găsim! Ne daţi, ne daţi ori nu ne daţi?” 
  
Ultimele cuvinte le ţipam şi mai tare. Ca o somaţie, ca o ameninţare (un fel de : „Vă luăm la poceală dacă nu ne daţi!). Dar…”nesimţitelor” de gospodine nici că le păsa de suferinţa noastră. După câteva strigături la porţi, Petriţă a spus enervat : 
  
-Mă, ce mama dracului se întâmplă? Parcă au murit toţi, parcă sunt casele pustii! Măcar să iasă, să ne găsească, să ne înjure, să se supere pe noi! Să ne spună ceva! Dar aşa… 
  
Însă Ilie, comandantul, spuse altceva : 
  
-Gata, bă! Schimbăm tactica! Cum să iasă, când strigăm patru, patru? Să spunem : Trei, trei! Una e să vii la poartă cu trei bolindeţi în mână şi alta să aduci cu poala, patru. Aţi priceput? 
  
Victoraş pricepu altceva : 
  
-Da, cine rămâne fără bolindeţi? 
  
-Lasă că ne descurcăm noi, bombăni Ilie. Îi dăm ăstuia micu’ (arătând spre mine), acolo…câţiva, să nu spună că a mers degeaba. Ioar noi umplem traistele. O să vedeţi! 
  
Eu nu prea eram convins de schimbarea tacticii. N-am spus nimic, pentru că nu înţelegeam nimic. Apoi, aveam alternativă, când votul meu în luarea deciziilor era aproape de minus infinit? Şi iarăşi o începurăm din poartă în poartă cu urletul ajustat : „Bună ziua la Ajun!…trei, trei!” Dar parcă era un făcut! Nu ne răspundeau decât câinii, care lătrau ca turbaţii, şi găinile, care cârâiau speriate, de parcă intrase dihorul în ele. Fumul tot agale ieşea pe horn, casele rămâneau tot mute, nepăsătoare la durerea noastră. Numai burniţa ne mai mângâia năsucurile înciudate. 
  
Preocupaţi cu colindatul, nici nu am observat că se întunecase şi că am ajuns la capătul uliţei. 
  
-Nu se poate! Sări enervat Ilie. Trebuie să strigăm . doi, doi! Nu merge cu trei. Şi-aşa li se pare prea mult. 
  
-Eu nu sunt de acord, nu sunt de acord! a început să mârâie Victoraş. Adică, să merg degeaba pe lângă voi? Nu vreau! Nu vreau! 
  
-Da’, acesta micu’, cum merge, bă? spuse supărat Ilie. Vezi că-ţi cârpesc una!…şi-atunci ai să vrei! Dacă nu, pleacă! Hai, acasă! 
  
Convins, Victoraş a mormăit că-i de acord. Eu nu mai ziceam nimic. Mă convinsesem de la „trei, trei”. Şi iarăşi am început cu mai mult sârg : 
  
-Bună ziua la Ajun!…Doi, doi! 
  
Dar ţipetele noastre plângăreţe tot nu înduioşară pe indiferentele gospodine care refuzau să vină la poartă măcar cu doi bolindeţi. Încăpăţânatele! Măcar să vadă şi ele cum arată nişte amărâţi de colindători cu traista goală. 
  
Petriţă iar răbufni înciudat : 
  
-Măi, ce mama dracului e cu ghinionul acesta? Nici doi bolindeţi, mă? Nici doi bolindeţi? Parcă e un făcut! 
  
Atunci se aprinse o luminiţă în scăfârlia lui Ilie : 
  
-Staţi! Am aflat! Cineva ne poartă ghinion! Ştiu cine! 
  
O presimţire îmi zbârnâi şi mie prin ceafă : „Noi fi eu?” şi presimţirea se adeveri, Ilie lovi din plin : 
  
-Tu, acesta micu’, tu eşti cu ghinionul! Zile întregi ai bâzâit, ne-ai bătut la cap să te luăm, ne-a fost milă de tine şi uite ce ne-ai făcut! 
  
-Ce v-am făcut? am îngăimat eu speriat, convins că sunt nevinovat. 
  
-Ne porţi ghinion! Asta ai făcut! Anul trecut am umplut trăistile şi acum…Ia, hai! Marş acasă! 
  
Cuvintele lui Ilie îmi cădeau în urechi ca nişte bolovani. Sunau ca nişte pocnete care mă anesteziară, încât amuţisem. Petriţă, înfuriat, mă luă şi el : 
  
-N-auzi, bă, zgâmboi? Acasă, la mă-ta! 
  
Începui să bâzâi, fără să mă mişc. Atunci Ilie mă stimulă, dându-mi brânci: 
  
-Bă, dacă-ţi dau una, îţi înfund căciula pe nas! 
  
Se întoarse aspre ceilalţi : 
  
-Haideţi, bă, că pleacă el! 
  
Eu am început să bâzâi mai puternic : 
  
-Hâââ! Nu vreau acasăăă! Hâââ! Vreau după bolindeţi! Vreau bolindeţiii! Hâââ! 
  
Atunci Ilie a ridicat băţul şi s-a luat după mine: 
  
-Stai, mă, să-ţi dau eu bolindeţi! Stai să-ţi dau bolindeţi! 
  
Instinctul conservării mă puse în mişcare. Alergam pe mijlocul uliţei, prin mocirlă şi băltoace, strigând disperat : 
  
-Să nu dai! Nu da! Nu da! 
  
După ce mă fugări, Ilie se întoarse la ceilalţi şi toţi plecară râzând, dispărând în întuneric. Rezemat în băţ, plângeam deznădăjduit. 
  
-Ce mă fac eu acum? Am rămas de unul singur! Singur! 
  
În astfel de situaţii, blânda zână a Nevoii îţi vine imediat în ajutor. Aşa că bagheta ei magică mă atinse în scăfârlie : 
  
-Am rămas de unul singur? Adică…UNU. Începui să râd: unu, unu! Mai puţin decât doi. Asta e! 
  
Încurajat, am strâns în mână băţul şi am pornit milităreşte prin băltoace, fleoşc-fleoşc, hotărât să atac fiecare poartă cu „unu, unu”. Să vezi minune! A ieşit gospodina cu un bolindete, spunând miloasă : 
  
-Ţine, mă, mititelule! Singurel, singurel!…Drăguţul de tine! 
  
Altă viaţă. Când am introdus în traistă primul bolindete, am simţit că zbor. Am traversat apoi rapid uliţa la altă poartă, hotărât să nu scap nici o casă. Dar viaţa asta mizerabailă mi-a dat prima lecţie : niciodată nu-ţi iese cum vrei. Orice ai încerca să faci, hop, apare concurenţa! Ca să-ţi pună beţe-n roate! Acum, când se scoseseră toţi bolindeţii din cuptor şi gospodinele ieşeau la poartă bucuroase să-i dăruiască, tocmai acum apăruseră şi cetele de colindători, care ccuiau pe la porţi cu strigătele, făcând o hărmălaie de nedescris. Te pomeneai cu câte două-trei cete la poartă, întrecându-se cu urăturile. Eu…ce era să fac? Alergam ade acolo-acolo să prind o poartă liberă. Văzând că nu mai prind, după ce termina cu uratul o ceată, hop şi eu cu „unu, unu!” De n-apuca biata gospodină să intre în casă. Venea la mine. 
  
-Tu de unde apăruşi, mă ţâcă? Singurel, singurel? 
  
Şi mă mângâia pe obraji : 
  
-Aşteaptă puiul mamii, că-ţi aduc şi ţie un bolindete! 
  
Ce fericire! Traista începea să prindă formă. Însă, la o poartă, după ce am strigat urătura mea cu unu, unu, nimic! De partea cealaltă, câinele lătra să rupă poarta, dar gospodina nu ieşea cu bolindetele. 
  
Repet, insistent şi răspicat : 
  
-U-nu, u-nu, unu! 
  
Tot nimic. Îmi spusei enervat : 
  
-Ce se întâmplă, mă? Ia să spun şi partea a doua! Dar aşa… adaptată la „unu”, ca să înţeleagă. Şi încep : „am venit şi eu odată! La mulţi ani cu sănătate! Şi la anul să…mai vin, boieri mari să vă găsesc!” Repet răspicat : Unu! Unu! De dincolo… câinele lătra mai înfuriat. Înciudat şi îndârjit, strig din răsputeri, dând cu băţul în poartă : 
  
-N-auziţi, băăă! Sunt unu! Unuuu! 
  
După un timp, iese gospodarul înfuriat : 
  
-Care eşti, mă, acela…unu? 
  
-Eu sunt, eu sunt! Sar imediat, bucuros că am reuşit. 
  
-Măi, dar amarnic mai eşti, mă! Unu, dar faci gură cât patru! 
  
-Îmi daţi bolindete? insist eu. 
  
-Îţi dau, mă, îţi dau! Dar…du-te acasă, că te aşteaptă mă-ta şi te bate dacă întârzii! 
  
-Nu mă bate! Nu mă bate! 
  
-Du-te, mă, acasă! insistă gospodarul. Că iese vreun câine şi te rupe! 
  
După ce am luat bolindetele, reflectai la spusele gospodarului : 
  
-Să plec acasă? Dar nu s-a umplut traista! Şi-apoi nu colind pe unde am venit? Adică spre casa mea? Asta înseamnă…că mă duc acasă! Eee! 
  
Iar mă îndârjesc, urlând din poartă în poartă cu…unu, unu! La o casă mai arătoasă iese o gospodină simandicoasă : 
  
-Ţine, micuţule, un covrig! 
  
Sar eu contrariat : 
  
-Eu vreau bolindete! 
  
-Uiote, mă la el! se înciudează gospodina. Îmi face comandă specială! Covrigul e mai bun, prostule! 
  
Bosumflat, iau covrigul şi dau să plec. Gospodina strigă după mine : 
  
-Stai, mă! Tu nu ştii să spui : „mulţumesc” când îţi dă omul ceva? Ia spune : „mulţumesc!” 
  
Mormăi supărat : 
  
-Mulţumesc! 
  
-Aşa să spui, prostule, că mă-ta nu te-a învăţat! 
  
Îmi venea s-o înjur, dar avea dreptate. Mama nu mă învăţase. 
  
Tot mergând din poartă în poartă, nici nu ştiu cum am ajuns în dreptul casei noastre. M-am uitat spre fereastră şi am văzut o lumină. Îmi spusei :: nu s-au culcat! Dacă ar şti mama câţi bolindeţi ama primit!…Am alergat să intru repede în casă, să-i fac bucuria. Îmi spuneam : ce-o să mă mai pupe!… Dar la poartă ma-am oprit. Cum o să intru dacă nu s-a umplut traista? Să mai colind puţin, s-o umplu. Dau să plec. Dar un alt gând mă opreşte : mama a spus să mă întorc când se întunecă. Hai să intru în casă! După ce deschid poarta, iar mă opresc. Alt gând : tata mi-a spus să mă întorc cu traista plină, să arăt că sunt bărbat. După ce mai reflectai, mi-am zis : fii bărbat, băiete! Umple traista, nu sta după sobă! 
  
Hotărât, pun băţul pe umăr şi plec la colindat cu miraculosul „unu, unu!” Eram bucuros, optimist, mai ales că burniţa se oprise, iar printre norii răsfiraţi îşi făcea aloc zâmbetul lunii, care învăluia băltoacele cu pânze lucitoare. Mulţumit, după fiecare bolindete primit, mângâiam traista care se umplea încet, încet. Preocupat cu urătura şi bolindeţii, nu am observat că în urma mea, la vreo douăzeci-treizeci de paşi, se tot profila o umbră mătăhăloasă. La început, am crezut că este vreun trecător. Dar…cum mă opream eu la o casă cu uratul, matahala cenuşie se oprea şi ea. Un fior de îngrijorare mă cuprinse. Şi îmi era o ciudă că tocmai acum se umpluse traista. O luai la fugă. Matahala după mine. Mă oprii. Se opri. Iar alergai. Alerga şi ea. Mă întorsei şi trecui de partea cealaltă a drumului, cu gândul s-o ocolesc. Iuţii pasul, sperând să scap de umbra care se oprise. O priveam speriat şi mergeam tot cu ochii la ea. Era o namilă (aşa mi se părea) cu cojocul întors, cu gulerul ridicat şi căciula trasă peste ochi. Stătea ca o sperietoare, cu mâinile vârâte în cojoc. 
  
Mi-am zis că, dacă am omorât eu atâţia zmei şi balauri, n-o să omor şi monstrul acesta? Am ridicat băţul cu amândouă mâinile şi am grăbit pasul spre ea, icnind. Fatală mişcare. Namila s-a năpustit asupra mea şi mi-a dat o labă în căciulă de mi-a tuflit-o până la gură. Încă o labă după ceafă şi m-a trântit în noroi, cu faţa în jos. Apoi s-a aruncat peste mine, şuierându-mi la ureche: 
  
-Să nu ţipi! că te omor! 
  
Era de ţipat? Am scâncit ca şoricelul în gura pisicii, chiţăind : 
  
-Da’…să-mi laşi traista şi băţul! 
  
-Taci, mă! a şuierat din nou namila, în timp că mă uşura de bolindeţi. Apoi s-a ridicat şi a fugit. M-am ridicat şi eu plângând. Eram murdar de noroi şi-mi venea să urlu de disperare. Am început să bâzâi : 
  
-Hâââ! Bolindeţii meei! Bolindeţii meeei! Cum mă duc eu la mama? Ce-i spun? Hâââ! 
  
Pe drum nu era nimeni să mă audă şi să mă ajute. Tot zâna cea bună a Nevoii m-a atins cu bagheta magică şi atunci am constatat că tâlharul mi-a lăsat ustensilele de bază : traista şi băţul. 
  
Atunci, ca un înţelept, am ales soluţia cea bună şi în drum spre casă iar am început din poartă în poartă cu „unu! Unu!” Mai amarnic, mai îndârjit. Când am ajuns aproape de casă, aveam în traistă vreo opt-zece bolindeţi. Ce să mă fac? Să intru în casă cu traista goală? Ce-e să zică tata? „N-ai fost în stare, mă, să umpli traista? Halal bărbat!” Am să-i spun că am umplut-o…dar… Şi să le povestesc păţania. Dacă nu mă cred? Păi, nu sunt murdar de noroi? Ei, şi? Te-ai împiedicat şi ai căzut ca un bleg! Nu! Trebuie să mai colind să umplu traista şi nu le mai povestesc nimic. Dar…fatalitate! Namila mă urmărise şi eu n-am observat. Iar s-a repezit la mine, iar m-a pleznit în ceafă şuierând : să nu ţipi că te omor! Iar am scâncit : dar să-mi laşi… 
  
De data asta, namila îmi spuse : 
  
-Îţi las, mă şi un bolindete, dar du-te dracului acasă că iar mă faci să te urmăresc toată noaptea! Am şi eu treabă! 
  
Am îngăimat ca tâmpitul : 
  
-Mulţumesc! 
  
Namila râse. Mă uşurase de puţinii bolindeţi, lăsându-mi doar unu, şi se ridică, dispărând în întuneric. Am început iar să plâng cu disperare, deznădăjduit: 
  
-Păi aşa…când mai umplu traista? Hâââ! 
  
Eram dezorientat. Casa era aproape. Privind fereastra luminată, mi-o închipuiam pe biata mamă plângând. Normal, trebuia să intru în casă, mai ales că era aproape. Dara, poţi intra cu un singur bolindete? Încăpăţânarea din mine răbufni iar : 
  
-Ce, crede el că am să mă las? 
  
Şi, fără să ascult sfatul înţelept al tâlharului cumsecade, pornii hotărât pe şosea, urlând din poartă în poartă, invincibilul meu : „unu, unu!” 
  
De-acum se făcuse târziu, gospodinele nu prea mai ieşeau cu bolindeţi la poartă. Fără să mai ţin seama pe unde sunt, alergam în neştire din uliţă-n uliţă, urlând cu înverşunare binecunoscutul „unu! unu!” 
  
O gospodină care a ieşit cu un bolindete, se miră : 
  
-Singur, mă, ţicuşor, la ora asta? Du-te acasă, puiule, că plânge mă-ta după tine! 
  
-Da’ de unde ştii tu că plânge? întrebai eu obraznic. 
  
-Ştiu eu, mă! Ştiu eu! Insistă biata femeie. 
  
Am plecat de la poartă puţin cam îndoit, nehotărât: chiar plânge mama? Atunci… să mă duc acasă! Ba, nu mă duc! De unde ştie ea? Şi nici traista nu s-a umplut! Aşa că…am continuat cu colindatul. La altă poartă a ieşit gospodarul cu bolindetele. S-a mirat şi el : 
  
-Ce-i cu tine, mă? La ora asta mai stai singur pe drum? Du-te acasă imediat! 
  
Am pipăit traista. Nu se umpluse. Aşa că, nu prea eram convins. Gospodarul a insistat : 
  
-Bă, eu cu tine vorbesc! Pleacă imediat acasă, că mă superi! 
  
Am mormăit, bosumflat, cu capul în jos : 
  
-Da… ce? Nu s-a umplut traista! 
  
-Nu s-a umplut traista? S-a înfuriat omul. Stai că-ţi dau eu câţiva bolindeţi după ceafă, să umpli traista! 
  
Şi s-a luat după mine. Am rupt-o la fugă, convins definitiv că trebuie să mă întorc acasă. după ce obosesc, mă uit înapoi şi observ că gospodarul intrase demult în curte. Mă opresc. Gândul rebel iar îmi juca în scăfârlie ca un drăcuşor: 
  
-Da’…de ce să plec acasă? Iote, mă! 
  
Mă răzgândii : dacă omul stă pitit după gard şi iese iar la mine? După multă reflectare, am constatat că omul avea dreptate. Femeile ieşeau din ce în ce mai rar cu bolindeţi. Şi apoi… Dacă mă urmăreşte din nou namila?…Păi, aşa, nu umplu eu traista toată noaptea! 
  
Aşa îşi făcu loc în creieraşul meu şi gândul cel bun: 
  
-Hai acasă, băiete, că ai ceva bolindeţi! Poate, acum mama chiar plânge. Hotărât, o iau înapoi pe uliţă, fără să mă mai opresc pe la porţi. Mergeam agale, călcând prin băltoacem cu capul în jos. După o vreme, mă uit în stânga să văd turla bisericii. Credeam eu că uliţa aia duce la biserică. de la biserică ştiam să ajung acasă. dar biserica nu se vedea… 
  
-Măi, să fie! am spus înciudat. Nu era biserica acolo, când am venit? 
  
Înflăcărat, cu uratul şi bolindeţii, nu mi-am dat seama pe ce uliţă mergeam. E-adevărat că, mai devreme, văzusem biserica şi-mi închipuiam că ştiu pe unde să mă întorc acasă. Dar, pe ce uliţă am mers? Ce uliţă-i asta? Deşi luna îmi zâmbea şăgalnic, am simţit că mi se pune pe ochi un văl alburiu de ceaţă. Casele, cu gardurile lor, copacii, toate uliţele de la răscruce mi se păreau nişte fantome care pluteau în jurul meu prin ceaţă, într-un decor fantastic, coborât din basmele mamei. Orbecăiam speriat prin această ceaţă ca să desluşesc conturul turlei de la biserică. Alergam de pe o uliţă pe alta, spunând : 
  
-Pe asta am fost? Da, am fost! Uite gardul vopsit! Dar fântâna aia ce caută acolo? Parcă nu era! Şi nici copacul ăsta! Ăla e Drumul Lacului? Dacă este, la capătul uliţei trebuie să fie biserica. Mergeam până la capătul uliţei, dara nu vedeam biserica. Deodată ama realizat că nu cunoşteam aceste locuri, nu ştiam pe ce uliţă sunt şi încotro este casa mea. Am început să plâng în hohote : 
  
-Hâââ! Unde-i bisericaaa? Hâââ! Unde-i casa meaaa? Am pierdut casaaaa! Hâââ! 
  
Uliţa era pustie. Nici câinii nu mai lătrau. Dispăruseră şi cetele de colindători. Arareori se mai auzea în depărtare câte un „bună ziua la Ajun!” 
  
Era limpede că mă rătăcisem şi nimeni nu apărea să mă ajute. De data asta, blânda zână a Nevoii mi-a întors spatele. I se făcuse lehamite de mine. Dar bietul meu înger păzitor, căruia îi dădusem mult de lucru în noaptea asta, reuşi să se descurce. Pe uliţa unde eram şi plângeam, el îi îndrumă paşii unui om bun la suflet. Era un tătic grijuliu care îşi întovărăşea copiii (doi băieţi şi o fetiţă), plecaţi şi ei cu colindatul. Ceata lui îşi permitea să mai întârzie sub supravegherea sa de tată cu multă minte. Când m-a auzit plângând, s-a îndreptat spre mine : 
  
-De ce plângi, mă, băieţaş?… 
  
-Nu ştiu unde-i casa mea! am spus eu printre sughiţuri. 
  
Omul mormăi ceva supărat, poate o înjurătură de tată şi spuse cu năduf : 
  
-Ce să fac eu acum, cu tine, mă? Şi cu copiii mei? 
  
Se întoarse spre copiii lui : 
  
-Hai acasă, mă! Aţi colindat destul! Trebuie să-l duc şi p-acesta acasă la el!… 
  
Băieţii lui, vlăjgani de vreo zece ani, începură să bâzâie ţâfnoşi : 
  
-Da’ el de ce nu se duce singur? Nu vrem! Nu vrem! 
  
-E mic, mă! Nu vedeţi că s-a rătăcit6? 
  
-Ei, şi? Ce ne priveşte? A plecat cu noi? Să se ducă singur acasă! 
  
Dar fetiţa, puţin mai mare decât mine, spuse cu o voce cristalină: 
  
-Lasă, tăticule, că merge cu mine! Am eu grijă de el! 
  
-Ce-ţi veni, fă, Lisandrino? săriră vlăjganii. 
  
-Gata! Îi potoli omul. Lisandro, ia-l de mână! Haideţi, mă! 
  
Am prins curaj când m-a luat de mână Lisandra. Şi avea o mânuţă moale, catifelată…Dar băieţii tot mai bombăneau : 
  
-Da’ ce? Trebuie să-i dăm şi lui bolindeţi? Să strigăm : patru, patru? 
  
-Terminaţi odată! Îi linişti omul. Nu-i daţi bolindeţi! Merge şi el pe lângă voi. 
  
Liniştiţi, copiii reluară colindatul, strigând pe la porţi : Bună ziua la Ajun!…trei, trei! Însă Lisandra îmi punea în traistă pe ascuns bolindetele ei, şoptindu-mi la ureche: sst! Şi era plăcută atingerea obrăjorului ei de al meu. Avea o piele fină… De sub broboadă îi ieşeau, rebele, câteva şuviţe blonde, care străluceau în lumina lunii, parcă era beteală. Mi se părea că ea era Ileana Cosânzeana din basmul mămichii, iar eu eram Făt Frumos. Băţul din mână mi s-a transformat într-un paloş fulgerător, iar şuviţele ei blonde mi se păreau bucle de aur strălucitor revărsate până la brâu. Unde nu-ncepui să dau cu paloşul în fiecare băltoacă întâlnită în cale. Ca să omor balaurii care aruncau flăcări spre Cosânzeana mea. 
  
-Nu mai da cu băţul, că mă stropeşti! m-a certat Lisandra, aducându-mă la realitate. Am tăcut şi n-am mai dat cu paloşul în băltoacă. Dar… trebuia să-mi protejez Cosânzeana, să n-o fure zmeii. Şi zmeii lătrau furioşi de rupeau gardul. Unde nu mă repezii cu paloşul şi le retezai capetele ivite printre scândurile gardului… 
  
Cosânzeana mea iar mă aduse la realaitate : 
  
-Nu mai întărâta câinii! Dacă rup scândurile, scapă şi ne muşcă! 
  
Ce ştia Cosânzeana mea ce luptă aprigă duceam eu?…Că o duceam călare pe calul năzdrăvan, că după mine alerga ceata zmeilor, iar eu le retezam capetele. Mă ţinea strâns de mână, zicându-mi : 
  
-Stai cuminte lângă mine şi mergi frumos, că te bate mămica! 
  
M-am bosumflat. În basm, Ileana Cosânzeana nu-l bate pe Făt Frumos. 
  
-De ce-ţi place să întărâţi câinii? mă certă iar. Tu nu eşti băiat rău! 
  
-Nu-i întărât. Eu te apăr de ei! (era să spun: te apăr de zmei!) 
  
-Nu-i nevoie, ne apără tata! 
  
Iar mă bosumflai. În basm, tatăl Cosânzenei nu se lupta cu zmeii. Eram totuşi fericit cu mânuţa în mâna ei moale ca o perniţă. Ce conta că-n seara aia alergasem atâta?…Ce conta că ciorapii erau fleaşcă de atâta mocirlă revărsată în ghetuţe? Că eram plin de noroi din cap până-n picioare?…Eu zburam printre nori cu Cosânzeana mea. Între timp şi traista mi se umplea cu bolindeţii de la Lisandra. La un moment dat, tatăl copiilor spuse : 
  
-Gata, copii! E târziu! Să mergem acasă! 
  
-Ba nu! Ba nu! începură să protesteze băieţii. Da’ ce, n-am umplut traista! 
  
-Uite! Şi traista Lisandrei e goală! Observă unul din băieţi. 
  
Se uită bietul om la traista fetei şi spuse mirat : 
  
-Mă, Lisandro, tu ai pierdut bolindeţii pe drum? 
  
-Nu, tăticule! Spuse Lisandra candid. Nu se umple traista! 
  
Omul oftă înciudat : 
  
-Bine, mă! Mai colindăm puţin şi mergem acasă, că e târziu! 
  
Iar începură băieţii să strige pe la porţi : „Bună ziua la Ajun!…Trei, trei!” Pe mine m-a ajuns oboseala. Abia mai târam picioarele. Şi traista era grea…Apoi a început să mă doară burtica, şi să-mi vină să fac ceva. Ce să fac? Lisanadra mă ţinea de mână…Trebuia să dau jos traista plină…Paltonul…Să dau jos pantalonii…Şi izmănuţele…Treabă complicată! Să-i spun lui nenea? Eraa preocupat cu băieţii! Să-i spun Lisandrei? Cum să-i spun Cosânzenei că eu, Făt Frumos, care o apăr de zmei…Nu, nu! Lasă că mă mai ţin până acasă. Dar…era de ţinut? Tot strângeam…strângeam. Am început să bat din picioare. Lisandra m-a simţit: 
  
-Ce tot baţi din picioare? Ţi-e frig? 
  
Şi tot strângeam…tot băteam din picioare…La un moment dat i-am spus Lisandrei că rămân în urmă să-mi leg şiretul la ghetuţe. Văzusem un copac şi intenţionam să mă ascund după el. Dar Lisandra, foarte grijulie, spuse : 
  
-Nu te las singur! Vrei să te pierd? Iaa, să vadă mămica! 
  
S-a aplecat la picioarele mele, a verificat şi a spus : 
  
-Nu s-a dezlegat nici un şiret! Hai cu mămica! 
  
Ce era să fac? Am mers. Dar… era de mers? Inevitabilul s-a produs. Şi prin faţă şi prin spate. Stropii s-au prelins prin izmănuţe, pâă în ciorapii din ghetuţe, care…şi-aşa erau ei inundaţi cu mocirlă. Greutatea pastei de la spate, care se prelingea uşor în izmănuţe, pe picioare, mă făcea să merg ca pe catalige. Lisandra mă observă cum merg şi spuse mirată : 
  
-Da’ de ce mergi tu aşa…crăcănat? 
  
Ce puteam să-i spun? Că sunt Făt Frumos cel crăcănat? Că viteazul pe care-l duce de mânuţă…? Nu! nu! Şi-mi era o ciudă că eram nevoit să merg aşa…Îmi venea să plâng, nu alta! Îmi trăgeam mâna şi căutam să rămân în urma ei. Omul şi băieţii lui erau preocupaţi cu bolindeţii şi colindatul. Lisandra observă că tot rămân în urmă. M-a strigat : 
  
-Hai mai repede, că te pierd! Ce tot mergi aşa? 
  
-Aşa vreau eu! Am răspuns ţâfnos. 
  
Dar năsucul foarte fin al fetiţei, dezlegă enigma. Se opri şi începu să mă miroasă suspect. Când ajunse la spatele meu, a exclamat : 
  
-Uuu! Pâff! 
  
M-a luat rapid de mână şi m-a dus în marş forţat la tatăl ei, strigând : 
  
-Tatăă! Acesta amicu’ pute! 
  
-Ce-ai zis, mă? A ce pute? 
  
-A…caca! Răspunse candid fetiţa. 
  
Omul şi-a pus mâinile în cap, scăpând cu năduf o înjurătură. 
  
Vlăjganii o auziseră şi ei pe Lisandra şi au izbucnit în hohote de râs. Unul s-a apropiat de mine, luându-mă în răspăr : 
  
-Ai făcut pe tine, mă? Cum e? 
  
Celălalt băiat se smiorcăi : 
  
-Tată, dacă acesta micu’ pute, de ce îl mai târâm după noi? Să-l lăsăm aici! Să se descurce! Eee! 
  
Lisandra a sărit să-mi ia apărarea: 
  
-Ia lăsaţi-mi băiatul în pace! Dacă e mic, ce-aveţi cu el? 
  
Eu am început să plâng amarnic. Atunci omul răcni: 
  
-Terminaţi odată! Hai, acasă! Că m-am săturat! 
  
Se întoarse la mine şi mă luă de mână, nervos : 
  
-Hai, mă şi tu! Blegule! 
  
Când am ajuns la casa omului, l-a luat în primire nevasta : 
  
-Ce, mă? Nu mai aveai de gând să vii cu copiii acasă? 
  
Precis ai umblat brambura cu ei, ştiu eu pe la cine! 
  
Observându-mă şi pe mine, iar l-a luat în tărbacă : 
  
-Da’ cu acesta ce mai e? De la cine l-ai luat? Las’că ştiu eu! Aha! Te plimbi cu plodul ei şi acum, la miezul nopţii vrei să te duci la ea. Cine-mi eşti!… 
  
-Stai, mă, femeie, să-ţi spun povestea! Încercă bietul om s-o potolească. 
  
-Ce să-mi spui? Mă crezi proastă? Ce eu nu văd? Ţăcănea în prostia ei, nebuna. 
  
Noroc că au sărit băieţii : 
  
-L-am găsit pe drum, mamă! S-a rătăcit! Dar a făcut pe el şi pute. Dă-l afară, mamă! 
  
-Ba să nu-l dai, mamă! A ţipat Lisandra. E băieţelul meu. Eu mă culc cu el. 
  
-Aoleu! A început iar nebuna. Tu strângi plozii de pe drum şi eu să-l spăl la fund! Să pleci imediat cu el din casa mea! 
  
Am început şi eu să urlu, amplificând hărmălaia. Omul şi-a pus mâinile la urechi şi a răcnit : 
  
-Hooo! Încetaţi, că m-aţi înnebunit! Hai, mă, să te duc la mă-ta, să te spele la fund! 
  
Lisandra a început să plângă amarnic şi să urle : 
  
-Nu vreau să-mi iei băieţeluuu’! Îl spăl eu! Eu îl spăl! 
  
Omul a răcnit din nou: 
  
-Taci dracului, că turbez! Hai, mă, odată, la mă-ta! 
  
Mi-a luat nervos traista şi băţul, m-a luat şi pe mine în braţe şi a ieşit furios din casă. Afară, m-a întrebat, buimac : 
  
-Unde mă duc eu cu tine, mă? Nici măcar nu mi-ai spus al cui eşti! 
  
Printre sughiţuri, i-am spus al cui sunt. imul dădu din cap : 
  
-Aha, acela din colţ de la şosea? De la pârâu? Apoi, spuse mirat : 
  
-Mă, eu îl cunosc pe taică-tu. E un om de ispravă, cumsecade. Nu te lăsa el toată noaptea singur pe drum! Nu cumva ai fugit de acasă, fără să-i spui? 
  
-Ba nu! îi răspund eu printre smiorcăieli. 
  
Omul a oftat cu ciudă şi a mormăit tot drumul până la mine acasă : 
  
-Cine te scoase în calea mea, mă? Cum te-am găsit eu, mă? Să-mi pierd toată noaptea pe drum… 
  
Când am ajuns acasă, m-a dat jos din braţe, a început să bată-n poartă cu băţul meu şi să strige furios din răsputeri : 
  
-Vasileee! Ieşi, bă, afară că ţi-am adus băiatul! 
  
A ieşit bietul tata : 
  
-Aoleu! Unde l-ai găsit, Ioane? Mă-sa a plâns toată noaptea şi, până acum, ne-am certat din cauza lui. 
  
În loc de răspuns, omul îl luă : 
  
-Bine, mă? Ce fel de om eşti? Laşi copilul toată noaptea pe drumuri şi tu stai în casă liniştit? 
  
Tata tăcea, cu capul în jos, ştiindu-se vinovat. Ca să-l îmbuneze, a îngăimat: 
  
-Hai, Ioane, în casă! Bei un pahar de vin? 
  
Când am intrat în casă, am văzut faţa plânsă a mamei. Îi spusese lui tata să plece după mine, iar el, disperat, nu ştia unde să mă caute şi a tot aşteptat să vin acasă. Nea Ion s-a aşezat pe pat şi tata, turnând vin în pahare, l-a întrebat : 
  
-Iei ceva, Ioane? Acolo…un bolindete? 
  
Nea Ion a dat din mână a lehamite şi a spus sictirit: 
  
-Lasă-mă în pace cu bolindeţii! Ne-a mâncat în fund pe amândoi. Înţeleg copiii…de…sunt copii! Dar noi? Oameni în toată firea! 
  
Turnă pe gât cu sete vreo două pahare. Între timp, mama scotea de pe mine paltonaşul, hăinuţa, ghetuţele…După fiecare, exclama stupefiată : 
  
-Aooleuuu! Aoaaoleuuu! 
  
Se trezise şi surioara mea, care chicotea când se văita mama. Eu tăceam chitic şi scoteam limba la ea, înciudat că râde de mine. Mama a sărit în sus, înfuriată : 
  
-Uite, mă, Ioane ! Să ţi-l spun ! A lăsat copilu’ singur, cică să se facă bărbat. Să se călească în vâltoiarea vieţii. Asta a spus omul meu ! 
  
Nea Ion, încălzit de păhărele, a chicotit : 
  
-Nu fiţi supăraţi, bă, că s-a că…călit ! în noaptea asta băiatul a fost un adevărata bărbat. 
  
Mama a tăcut, înciudată de spusese omului. Dar tata, naiv : 
  
-Vezi, fa ? Ţi-am spus eu ? 
  
Atunci mama nu s-a mai abţinut şi a răbufnit : 
  
-Taci, dracului, că râde satul de noi ! Du-te şi pune apă în căldarea mare ! dă imediat foc ! Apoi, furioasă, s-a întors către om : 
  
-Ioane, noi îţi mulţumim că ne-ai adus băiatul, dar acum să ne ierţi. În noaptea asta avem o distracţie… 
  
Omul se simţi şi spuse : 
  
-Apooi, şi eu sunt frânt de oboseală ! Ziceţi bogdaproste că este sănăos şi întreg ! Noapte bună ! 
  
După ce a plecat nenea Ion, mama mi-a dat jos izmănuţele şi-a mai oftat o dată când mi-a văzut funduleţul zugrăvit cu pasta moale şi lipicioasă. Surioara mea a sărit din pat, ţinându-se de nas : 
  
-Uuu ! Ce mai pute ! Ia-l de aici că mă sufoc ! 
  
Ce s-a mai chinuit biata maică-mea să mă cureţe !…Însă, dupoă baia fierbinte, am adormit imediat. Un somn profund şi fără vise. Sau…poate am visat.. Oare, ce-oi fi visat în noaptea aceea? Nu-mi aduc aminte. 
  
Mult mai târziu, când am revenit în satul meu de Crăciun, am tresărit emoţionat când am auzit la poartă : Bună ziua la Ajun ! Mâine la Crăciun ! Doi, doi ! 
  
Mi-am stăpânit lacrimile şi i-am cerut mamei să duc eu bolindeţii la copiii de la poartă. În acea seară m-am gândit numai la peripeţiile mele pe care vi le-am povestit. Iar noaptea…am avut un vis frumos : 
  
Se făcea că era o masă mare…mare… cât toată uliţa…Şi la ea se aşezaseră toate femeile de atunci şi toţi oamenii care-mi dăduseră bolindeţi. Erau la masă şi mama… şi tata… şi nenea Ion… Eu cu Lisandra alergam pe la fiecare şi le dădeam bolindeţi din trăistuţă. Toţi zâmbeau blând şi dădeau din cap când primeau bolindeţii, dar nu-i mâncau. Îi puneau încet pe masă, în faţa lor, împreunau mâinile şi se rugau, privindu-i cu ochii-n lacrimi…Doamne !…Atunci am observat şi eu că, de fapt, bolindeţii noştri, făcuţi din cocă nedospită, unşi cu gălbenuşi de ou, luceau ca soarele… Şi…ce n-am ştiut eu până atunci !… Ei simbolizau copilaşul născut în iesle, înfăşat în scutece de aur. Faţa lui strălucea, luminând cu razele sale blânde chipurile înlăcrimate ale oamenilor de la masă, care se rugau la el. 
  
Abia atunci, în acel vis, am aflat şi eu de ce dăruiau femeile cu atâta bucurie bolindeţii la colindători, în seara de Ajun. De aceea era aşa de frumos în acea seară, colindând după bolindeţi… 
  
Referinţă Bibliografică:
Povestirea BOLINDEŢI din vol. Magia colindei / Năstase Marin : Confluenţe Literare, Ediţia nr. 2184, Anul VI, 23 decembrie 2016.

Drepturi de Autor: Copyright © 2016 Năstase Marin : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Năstase Marin
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!