0-Misterioasele sirene 

Trache era uluit de ce vedea. Tot localul era învăluit de o lumină albăstrui-pală, iar un perete, parcă era inundat de valuri, din care răsăreau şi se cufundau femei cu trup de peşte. Adică…sirene? clipociră neuronii lui Trache. Ce chestie, dom’le! Cum or fi realizat asta? Iar printre valuri, un tip dansa cu o „peştoaică” d-asta. Mamăă, ce-o mai strânge! Cine-o fi? Aoleu, formidabil! Chiar omu’ meu, patronul zarzavagiu, domnul Zamfirescu. Chiar el,mă? Cum e posibil? Trache era să facă pe el de frică, pentru că nu înţelegea nimic şi nu-şi dădea seama, ce căuta în valuri omu’ lui şi cum a prins peştoaica. Şi ce muzică, dom’le! Parcă vine de undeva, după stâncile alea. Însă…uite că dintre stânci a ieşit o chelneriţă cu ceva pe tavă. Trache se ciupi: nu cumva aiurez de foame? Dar, deodată spectacolul se termină. Muzica misterioasă încetă, valurile cu sirene şi lumina albăstruie dispărură ca prin farmec. În lumina lustrelor din plafon mai rămăseseră doar Zamfirescu şi sirena reală cu care dansase. Era frumoasa Sofica, fericită că a fost strânsă-n braţe de acest bărbat chipeş, domnul…lu’ şefa. Care a sărutat-o prelung, mai să-i soarbă limba. 

--Bravoo, bravo, Zamfirescule! aplaudară foştii colegi. Tot fante ai rămas. 

--E talentat, omu’, e talentat! 

Zamfirescu se umflă ca un balon. Scoase o bancnotă albastră şi o vârâ „peştoaicei” în solzii de 

sub buric, motiv să mai întindă boticul la pupat. 

--Ia uite la omu’ meu cum risipeşte milioanele! gândi Trache îngrijorat. N-are decât, dar mai are să-mi dea bani. Dacă rămâne …Se vede clar cum îi toacă. Ia să intervin până nu-i pierde pe toţi! Şi se duse la el: 

11-Un bisizmen auto 

--Domn’ Zamfirescu, a trecut demult de două…Părinţii dumneavoastră… 

--Ce-ai spus, domnu’ Trache? Ha, ha, ha! ia priviţi, fraţilor, să vedeţi cum arată un patron grăbit! Afaceri…chestii…probleme…Domnu’ Trache este un bisizmen auto pentru care taim ismanii. Ha.ha.ha! 

Cei de la masă râdeau şi ei în hohote: 

--Dacă este bis…izmen, să poftească la protocol, că şi banii dumnealui tre’ să circule. Poftiţi domnu’…Trache! Se va găsi ceva pe masă şi pentru dumneavoastră. 

Trache mormăi un „nu, mulţumesc!”şi insistă: 

--Haideţi, domn’ Zamfirescu, că ne-apucă noaptea! 

--Bine,bine, da’…ia şi dumneata ceva, că…n-ai mâncat nimic, nu?! 

Iar mormăi acelaşi „nu, mulţumesc!” şi se retrase la o masă din sală, atitudine care li se păru sfidătoare celor din separeu. 

--Ce fel de patron este, domnule, dacă face foamea? se lamentă Pleşcan. Nu cumva nu i-ai dat nici un sfanţ? Dă-i, mă, Zamfirescule, un avans, acolo, să aibă cu ce plăti haleala! 

--I-am dat! Dar face economii să-şi repare rabla, că dă peste el revizia. Cauciucuri, planetare, pivoţi, bucşe…chestii! Ha,ha, ha! 

--Las’ că-l fac eu să şi bea, spuse Firfirică, punând mâna pe un pahar şi pe sticla de wiscky. Să nu facă pe sfântul cu mine, că l-am mirosit de la o poştă. E de-al nostru. 

--Stai cuminte, sări Zamfirescu, nu-l îndemna să bea, că am nevoie de el. 

--Ei, o-nghiţitură, două, ca să aibă poftă de mâncare. 

Bălăngănindu-se, Firfirică se apropie de masa lui Mototolea, care privea nepăsător la lustra din plafon. 

--Domnu’…patron! Aţi deranjat protocolu’, dom’le! Nu se face! Chestie de civilizaţie şi respect. 

--Fiţi liniştit, domnu’… 

--Firfirică. Cireşel Firfirică. Da’, e chestie de eleganţă şi diplomaţie. Chiar clientul matale susţine protocolul şi mata refuzi? 

--N-am eu treabă cu diplomaţia voastră. Eu sunt la dispoziţia domnului Zamfirescu să-l transport. Protocolul e problema dumnealui în care nu mă bag. 

--Am înţeles…Dar…eu am plăcerea să vă ofer un…păhăruţ. Aşa…de simpatie. Că eşti…de-al nostru. Te rog…un păhăruţ! Visichi de calitate. Unge gâtul, dom’ne! Ulei, nu alta. 

--Auzi, domnu’… 

--Firfi…rică! 

--Eu nu beau în timpul serviciului. Vezi-ţi de treaba dumitale, că mă superi. Şi când mă supăr… 

--Ce se –ntâmplă? 

--Nu e bine să stai în raza supărării mele, că…dau. 

--Ce? 

--Orice. 

--Asta vreau şi eu, domnu’ Trache. Da’, eu dau visichi…un păhăruţ. Nu mult, că suntem în timpu’…că şi eu…tot în timpu… 

--Am spus că nu beau. Începi să mă enervezi. 

--Atunci, scuzaţi! Dar pierzi. E de calitate…prima-ntâi…salu’! 

Împleticindu-se, Firfirică plecă, dar după un pas se întoarse: 

--Măcar să-l miroşi,dom’le. Uite la el…ulei…şi are un miros…Mmm! 

Mototolea nu băuse în viaţa lui wiscky. Şi tare ar fi vrut măcar să-l guste, să nu moară prost. Votculiţă, mereu votculiţă…ţuică de prună şi alte rachiuri naţionale. De alte tării se ferise, considerându-le otrăvuri. Şi cum mai simţea un impuls interior să soarbă măcar o înghiţitură. Însă, ce va zice barosanul? Ce să zică? Uite-l, face haz cu ceilalţi, privindu-l cât este de fraier. Dacă mai insistă o dată dobitocul, mă enervez şi sorb tot paharul. Dar…nu! Apă! Apă şi covrigi. Chiar, să scot covrigul, că mi-e o foame… 

--Hai, domnu’ Trache! Un strop…mă ţeegi…un str…o picătură. Adât. Şi, gata, nu doare. Firfirică începu să bâţâie sticla în faţa lui Mototolea, care ronţăia imperturbabil covrigul. 

--Hai, dom’…un strop…merge la covrig. Măcar o mole…culă. Înţe…legi? O mole…cu…liţă. 

Veni şi Pleşcan să se amuze: 

--Lasă-l, bă, Cireaşă! Nu vezi că domnu’ Trache e nervos? Hai, dă sticla-ncoace! Când să plece, observă că lui Trache îi sticlesc ochii. Înţelese. Ar fi sorbit dintr-o înghiţitură tot ce mai era în sticlă. Râse-n sinea lui: acesta e de-al nostru, vorba lui Cireaşă. Trebuie lucrat. Şi se întoarse. 

--Domnu’ Trache, eu te înţeleg: serviciu, poliţie, probleme, da’…o înghiţitură, dom’le. Cât pui pe limbă să-i afli gustu’. Dacă scapă pe gât două-trei molecule, acolo, alea nu-nverzesc băşica. Avem şi noi experienţă. Ce zici? 

Trache tăcea sfinx, privind calm prin el, prin sticlă…Şi muşca din covrig. Pleşcan insista, bâţâind sticla aproape de ochii lui Trache, tot mai lucitori. 

--Chiar nu ne onorezi nici măcar cu o picătură, domne? Spuse Pleşcan descurajat şi-l lăsă.