Se-adună norii, palizi şi grăbiţi,
Coboară toamna rece şi sterilă,
Sub stropi amorfi şi vânturi fără milă,
Ochii tăi luzi, letargici, trişti, uimiţi.
Pluteşte iz de putregai în noi,
O lume geme de nemărginire,
Nu mai suntem decât o amăgire...
Două fantasme, sufleteşte goi.
Doi pelerini ai timpului trecut,
Ne-om ostoi nesăţiosul dor...
Ne-om libovi pe pajişti de amor,
În frunze, ca în vremuri de demult.
Din trupurile noastre fericite,
Simt, patima lipseşte... Solitară,
Pierdută e în lut, sub cer de vară,
Pe maluri calde, aspre, despletite.
Te simt departe, neguri peste ieri...
Adio, deci... Nu întreba nimic!...
Am transformat iubirea-n simplu tic,
Doi pelerini trudiţi şi efemeri.
Doruri şi frunze... Toamna-şi intră-n mână...
Iubito, ochii tăi albaştri-s zbor...
Un menestrel duios şi visător,
Ar mai fura din vremi o săptămână.
Mugurel Puscas
( Liga Scriitorilor din România,
Uniunea Scriitorilor Europeni de Limbă Română )
