În disperarea noastră de a prinde fiecare secundă înainte de a se cufunda în oceanul timpului, uităm să trăim, să surprindem frumusețea și magia existenței noastre. Suntem copleșiți, deseori, de gânduri, de furie, de neliniște. Dacă am privi spre cer, nu dându-ne ochii peste cap, ci căutându-i norii, ne-am îmbăta cu albastrul lui divin și am trece mai ușor de momentele neplăcute.  

Sunt vorbe care ne dor, sunt fapte care ne îndepărtează de simplitate, de adevăr, sunt percepții greșite pe care le acumulăm în interiorul nostru. Iar acolo, în adâncul ființei noastre, rămân toate ca lava unui vulcan nestins, gata să izbucnească la prima recunoaștere a semnelor aducerii aminte.  

Mira încearcă să-și stăpânească lacrimile. Nu poate înțelege de ce este îndepărtată acum. Tocmai acum, când sunt aproape de finalizarea unei etape importante în viața copilului lor. O mie de gânduri, o mie de căutări, până la un singur moment, care a stricat totul. Un gest neașteptat din partea celor pe care îi iubește atât de mult. Judecând la rece, își dă seama acum că nu a fost decât o nouă toană a fiicei lor, și greșeala, repetată, a soțului său de a face totul pentru a vedea zâmbetul pe fața Monei. Toată îndrumarea părintească pe care Mira se străduia să i-o ofere copilului, nu reușea să treacă de clipele acestea de răsfăț, care nu își găseau ecou decât în clipa de față.  

Mona își alesese pentru balul de sfârșit de gimnaziu o pereche de pantofi drăguți, însă nepotriviți rochiilor pe care mama ei le comandase. Nu a ascultat sfaturile, ba mai mult, a fost încurajată de tatăl său, ceea ce îi crease impresia unei alegeri bune. Nu reușea să înțeleagă de ce ieșise mama ei din magazin. Nu îi văzuse lacrimile.  

„- E supărată din alte motive, probabil! Iar se comportă ciudat! Lasă că tata e lângă mine! Totul e OK!”  

Tot drumul spre casă fusese tăcut pentru Mira, vesel pentru cei doi. Urmărea vântul adiind printre frunzele plopilor, jocul vrăbiilor printre crengi, razele soarelui valsând pe chipul ei. Nu mai dorea să se gândească la acel moment. Într-adevăr, supărarea era amplificată de altă veste pe care o primise în acea zi. Era ziua mamei lui Florin. Mira avea această problemă. Reținuse ziua tatălui lui, care era la câteva zile distanță de cea a mamei lui, iar, de când acesta se înălțase în lumea spiritelor, confunda cele două zile de naștere. Florin îi spusese, nonșalant, că mama sa aniversa 80 de ani, și că o felicitase și îi dusese deja și cadoul. La fel se întâmplase și anul trecut, și cu un an înainte... Ea își dorea atât de mult să aibe o familie unită. Să respecte ceea ce învățase de la părinții ei. Era dezamăgită de hotărârea lui Florin și nu îi găsea sensul.  

Își amintea prima întâlnire cu părinții lui Florin. De-abia se cunoscuseră. Nu erau mai mult de două săptămâni de când erau prieteni. O luase de mână ferm și o condusese la casa părintească. Era o zi însorită. Umbrele jucau pe fețele lor vesele. Tatăl lui o privea cu atâta duioșie, cu atâta dragoste. O mângâia ca pe fata lui și nu își desprindea ochii de la ea. Se simțea incomod atunci. Nu știa cum să se poarte, dat fiind că era doar prietena lui, și divorțul de primul soț era destul de recent pentru a se gândi la o nouă căsnicie. Fusese primită mult prea frumos. Nu merita atâta atenție! Încet, încet, însă, se umplea și ea de bucurie, iar cunoștința cu familia lui îi adusese momentele de liniște sufletească, de care avea nevoie la acel moment. Curtea îngrijită. O masă pe care mama lui pusese plăcinta ei specială cu brânză, gustoasă, învățată de la bunica ei. Apăruse și bunica lui Florin. La fel de bucuroasă la vederea ei. Totul era minunat. Tatăl lui Florin îi prezentase atât de mândru grădina, pe care o îngrijea cu multă dragoste. Acolo mâncase, pentru prima dată, smochine chiar de pe ramurile arbustului. Acolo rupsese, pentru prima dată, ceapă verde și salată și roșii, și mâncase produsele pământului cu atâta poftă. Acolo se jucase cu câinele socrului său, câine care mușca pe cei ce depășeau gardul grădinii, dar pe Mira o primise bucuros și cu pendulări largi ale cozii, de îl uimise și pe stăpânul său. Casa lor, cu mirosul acela umed, cu lumina blândă din camerele întunecate, cu amintiri suprinse în fotografiile din vitrină, îi rămăsese în gânduri ca locul unde timpul s-a oprit, obosit de trecere.  

Ani buni au trecut, cu vizite și bucurie, cu figura tatălui mereu veselă și atentă la orice norișor de pe fruntea ei. Îi spunea mereu „doamna inginer” pentru că observase obsesia ei pentru lucrurile realizate cât mai aproape de perfecțiune. Când își pierduse fiica, găsise în nora lui motivația de a-și continua viața. Cu durerea mereu în suflet, zâmbetul îi lumina fața de câte ori o vedea pe Mira. Și atunci când era imobilizat la pat, cu jumătate de trup inert, a primit nașterea nepoatei sale ca pe un cadou de mult așteptat, uitând, pentru câteva clipe de durerea alinată doar cu morfină. A plecat cu surâsul pe buze, privind spre poza Monei, nepoata dăruită de nora pe care a îndrăgit-o atât de mult... Fie-i țărâna ușoară!  

Se întâmplaseră multe în anii petrecuți împreună. Nu au fost mereu zile senine, însă Mira și-a dorit să îi unească mereu pe cei apropiați, să le ofere mângâiere și un pic de fericire. La o altă aniversare, o invitase pe mama lui la operă. Știa că îi va aduce multă bucurie această surpriză și nu s-a înșelat. În seara aceea se prezenta Lucia di Lammermoor, celebra tragedie a lui Gaetano Donizetti. Frumoase amintiri, acum ascunse de timp prin unghere de suflet!  

Amănunte care ne conduc viața, atâta timp cât le permitem acest lucru! Nu merităm suferința dacă nu vom putea să iubim adevăratele valori care ne eliberează sufletul! Lacrimile sunt, cuminți, la locul lor, până când muzica lui Mozart, le va face să se prelingă pe obrajii noștri...