„Când vei vedea un tren, să te gândești la mine!” - fuseseră ultimele cuvinte rostite de bunicul său. Florin devenise nostalgic. 

Se aflau în Bușteni de câteva zile, iar hotelul era situat în apropierea gării. Vedeau trenurile de călători și marfarele cum poposeau timp de câteva minute, după care își continuau fuga pe șine. 

Bunicul lui, o mândrețe de bărbat la vremea lui, lucrase la palat, iar, mai târziu, conductor pe locomotiva cu aburi. Era al doilea dintre cei 5 frați și o soră. A venit apoi războiul, iar frontul îl lăsase fără vedere și cu durerea pierderii a doi dintre frații mai mici chiar în apropierea sa. Războiul îi mutilase nu numai fizic, dar și psihic. 

Reîntors la vatră, în plină tinerețe, nu mai avea prea multe opțiuni pentru a se întreține. Acceptase o meserie fără calificare, la depou. Dragostea de trenuri îl ținea aproape de ele. Sunetul roților șlefuind șinele cu veșnică trudă, mirosul de ulei și păcură, chemarea lor la intrarea în gară, și apoi la plecare, salutul scurt și milităresc. Totul îi era drag și îl ținea aproape de amintirile frumoase. 

După câțiva ani, se trezise după o noapte frământată de coșmaruri și descoperise petele negre de pe perna sa. Realiză că poate vedea din nou. Zărea ca prin vis siluetele și formele erau neclare chiar după ce își confecționă ochelarii cu 14 dioptrii. Se străduia, însă, să citească cu ei. Iubea lectura, iubea istoria. Îl învățase și pe nepotul lui să aprecieze valorile și adevărul istoric. Comuniștii îl bătuseră, la un moment dat, sub acoperirea unei asemănări fizice cu unul dintre liderii legionarilor. Dar bunicul suportase cu stoicism destinul său crunt. Avea acel optimism și calm, pe care numai înțelepciunea ți le pot dărui. 

Florin ascultase toată copilăria poveștile bunicului captivat, fascinat. Îl privea atunci ca pe o icoană și îi admira distincția și firea lui blândă și discretă. Îi citise el, atunci când vederea îi devenise mult prea obosită de ani. 

Acum îi era dor și îi povestea Mirei frânturi din conversațiile, din amintirile lui cu cel care i-a călăuzit pașii la început de drum. 

Se înnoptase și, prin foșnetul brazilor aplecați de vânt se auzea trecerea grăbită a unui marfar prin gară. 

„Rămas bun, bunicule!” 

Mira privea cerul. Luna se ascundea încă în spatele culmilor. Stele răzlețe se arătau sfioase prin colțuri de cer. 

Răcoarea serii se strecurase, pe nesimțite, pe sub hainele ei, obligând-o să intre în cameră. Asculta glasul sosirii altui tren în gară. Dorul soțului său alunecase și în sufletul ei. Îl revedea, cu ochii minții, pe cel care îi fusese icoană ei în copilărie. Aceeași blândețe și distincție o admirase și ea la bunicul său. Aceleași amintiri din perioada războiului, ca și cele legate de căile ferate. Poate doar o altă întorsătură a sorții... Oameni curajoși, luptând pentru un ideal, modești, dar privind cu semeție peste mediocritate, oameni puternici, încovoiați de regim, dar niciodată înfrânți. 

Rosti și Mira, cu gândul la bunicul ei, într-o contopire de amintiri: 

„Rămas bun, bunicule!”