O nouă zi. Acum muntele era mângâiat pe creștet de nori pufoși, iar soarele se anunța din spatele lor, ca un actor așteptându-și intrarea în scenă.  

O durere de spate o trezi pe Mira. Se ridică încet din pat, cu ochii spre ferestre. Își propusese să imortalizeze fiecare răsărit în sejurul acesta. Nu avea ceas, așa că își deschise telefonul mobil. Era încă devreme, știa că spectacolul naturii începe după ora 7. Își pregăti cafeluța instant și se îmbrăcă în trening. Deschise ușor usa balconului. Ei încă dormeau adânc. O întâmpină aerul rece și tare de munte. Inspiră adânc, cu ochii pe jumătate închiși, apoi așeză paharul cu cafeaua rece pe balustradă. Căuta un unghi potrivit pentru o poză artistică, având în prim-plan cafeaua și pe fundal nemărginirea munților. După mai multe încercări se simți, în sfârșit, satisfăcută. Acum nu îi rămânea decât să dea binețe și prietenilor ei din lumea virtuală. Aprinse țigara și savură clipele de liniște, răsfățându-și simțurile.  

Fiecare zi însemna o nouă amăgire. Timpul cucerea, de fiecare dată, lupta pentru nemurire. Mira își amintea momentele petrecute cu cel lângă care urma să-și petreacă viața, la Sinaia, în urmă cu 22 de ani. Erau tineri. Ea avea 25, el 26. Mira, cu o dorință adâncă de recuperare a tinereții pierdute în prima căsnicie, el, avid de ideea de familie, determinat să o convingă de statornicia dragostei lui. Florin știa să convingă. Avea acel dar al vorbirii pe care nu îl dețin mulți. Iar ea, asculta, înfometată de cunoaștere și de curiozitate, tot ceea ce îi povestea și descoperea sentimentul de protecție și de securitate alături de un bărbat atât de sigur pe el. Se lăsa condusă de el prin oraș și apoi sedusă de dorința lui de contopire. Uitau, împreună, de oboseală și de griji, se completau și conversațiile lor durau, de cele mai multe ori, până dimineața. Aveau multe de povestit. Cel mai mult o impresiona când vorbea de bunicul lui. Relația lor fusese atât de impresionantă. Poate că și-ar fi dorit și ea să stea mai aproape de bunicii ei. Îi vedea doar în vizitele duminicale, și nu avea destul timp să vorbească în particular cu ei. Dar nu îl invidia. Pentru Mira, copilăria i-a conturat ideea unei familii mari, cu care să împarți momentele fericite. Nu avea cum să îi reproducă acele flash-uri de memorie, în care se simțea iubită și apreciată de toată lumea, pentru că era singura nepoată, atunci când mergea la familia tatălui ei. Nu putea să îi descrie mirosul casei aceleia mari, din Știrbei Vodă, și sentimentul acela de pătrundere într-o lume pe care și-o imagina de câte ori citea un roman de dragoste. Culoarul lung, interminabil, scările întortocheate care scoteau zgomot la fiecare treaptă, podul plin de mistere pe care își dorea să le dezlege, totul vechi și drag sufletului ei. Apoi masa aceea lungă, de mahon, plină de bunătățile pregătite de bunica ei, cu scaune înalte, tapițate, pe care ea se simțea prințesă. Și pendula din hol, cu sunetul ei grav, care îți vibra sufletul la fiecare jumătate de oră.  

Frigul îi încleștase degetele din nou. Era timpul să revină în cameră. Își luă pilula magică și așteptă pe fotoliu, croșetând câteva rânduri la puloverul pe care dorea să-l facă fiicei sale. În mintea ei reveneau, pe rând, amintirile anilor de familie în doi. Zâmbea.  

Suntem într-o clepsidră, nisipul se prelinge lin: e timpul cel care nu poate fi oprit. Dar, va veni și ziua când vom întoarce clepsidra și vom reveni la momentele în doi, și ne vom întreba ce s-a întâmplat cu anii, în clipele ce ne-au rămas.  

- Va urma – 28.02.2016