CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593



Acasa > Literatura > Naratiune >  





FRUNZE UMEDE
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
FRUNZE UMEDE 
  
Bătea un vănt uscat. Braţele toamnei învăluiau copaci şi case, oameni şi străzi pentru a aduce miros de poame coapte ...Pământul mai păstra din căldura verii , risipită nevăzut printre paşii oamenilor...Ziua se micşora, lumina căzând încet , încet, sub mrejele întunericului , ca o fetişcană ce ar vrea –şi nu prea ! -să se lase prinsă de mijloc. 
  
De la colţul casei Vica îşi privea curtea şi casa.... Îi plăcea că seara, la culcare, toate erau ordonate, puse la locul lor...Poate coborî noaptea peste curtea si viaţa lor...Zi după zi, noapte după noapte, anotimp după anotimp...Unde au zburat atăţia ani, Doamne! Unde s-o strânge atâta amar de vreme ? ..da oare s-o strănge undeva ori pleacă timpul asta spre nicăieri... ! se întreba ades...Vine de nicăieri şi se duce spre nicăieri, de-a valma cu amintirile omului... 
  
Femeia se scutură pentru a alunga aceste gânduri amestecate...Mai se uită peste acareturi, mai se uită peste grădină şi se intoarse mulţumită. Totul era în orînduială în casa şi curtea lor... Lasă că şi bărbatu-său e gospodar ...dar şi ei îi place şi munca şi ordinea ... 
  
-Vico, fată,unde pui tu mâna , nu mai vine omul a doua oară, să repare! Ori o faci pe treabă,ori n-o faci ! îi zicea uneori Gheorghe cu glasul ce lua culoarea persicii coapte. ..Cand vocea lui fermă cobora a taină şi se înmuia în culoare , atunci sufletul lui cerea iubire... Ea tresărea de o bucurie ascunsă şi întorcea către soţul ei ochii ei negri, adânci şi grei. Se priveau direct, cald şi tăcut preţ de cateva momente ...Erau momentele lor de dragoste netrupească, puternică şi dătătoate de noi începuturi .Şi de drag de viaţă! Atunci le era lor bine, atunci trăiau ei ..doar pentru ei! Se prelungeau unul în privirea celuilalt pentru a ajunge dincolo de trup, într-o îmbrăţişare a sufletelor...Vorbeau fără cuvinte .... Mâna ei -acum muncită şi fermă -se odihnea puţin pe umărul lui că o şoaptă de iubire lăsată pentru veşnicie . În colţul ochiului apărea o lacrimă ce-şi căuta drum lin spre obaz...Ca atunci, demult ,demult de tot, în fapt de seară , pe pajiştea arsă de vară , cînd s-au iubit prima oară, nebuneşte, cu pasiunea tinereţii , ca jarul aprins sub roata căruţei lucind sub vraja lunii... Erau un El şi o Ea, înfriguraţi de dogoarea iubirii tinere, lăsaţi de Dumnezeu să guste din potirul păcatului. 
  
Atunci i-a apărut Vicăi , prima oară, o lacrimă în colţul ochiului.Î se prelingea încet spre bărbie...Bărbatul de lângă ea, o strănse puternic la piept şi i-a şoptit... 
  
-De ce plângi, fată dragă?...Ori ţi-o părea rău de ce-am trăit...? 
  
Fata tăcea pierdută. 
  
-Taci Vico....Taci fată... Da să ştii că eu am legământ , cu mine şi cu Cel de Sus, să... să te iau fată...sa te iau cu cununie!...Pe tine, nu pe alta! 
  
-...Nu...nu pentru păcat plâng eu !zise fata într-un târziu... Pentru dragoste plâng eu acuma...Pentru dragoste şi pentru tine plîng eu acuma ,...măi bărbate!... 
  
-Apoi câte zile om fi noi doi împreună, să nu plângi decât pentru iubire, fată, pentru iubire şi pentru mine! Restul... ducă-se pe pustii! 
  
.............................................................................................................................................. 
  
-Mâine poate o da şi un strop de ploaie... aşa ca de toamnă! Oare ce aduce vântul ăsta zălud! Numai praf şi frunze uscate...Iar o să am o zi grea mâine, la muncă...O să fie tot parcul plin de frunze...Dacă nu s-o potoli văntul , nu o să se vadă că am muncit... Eu umplu sacii cu frunze şi altele cad mii din copaci.... 
  
-Poate ... nu o să te mai duci la serviciul ăsta ..fată... 
  
-Cum să nu mă duc,Gheorghe! Uite câte mai trebuie în casă, si apoi avem cheltuieli cu copiii la scoli, iar eu trebuie să adun anii de pensie... ca să avem şi noi acolo ceva când nu om mai putea munci... Copiii o să le aibă pe ale lor nu vreau eu să le fim povară... Să le fim doar bucurie...nu? Că şi ei ne-au fost şi ne sunt nouă bucurie...Bucurie pentru bucurie, nu? 
  
Gheorghe o privea uşor năuc...Avea femeia asta a lui un dar la vorbe meşteşugite... chiar dacă nu avea prea multă şcoală...Avea sufletul curat, inima deschisă, mintea ageră şi mâna iute la muncă...Şi unde mai pui că tot frumoasă a rămas...Mai împlinită niţel, cu părul negru şi faţa ovală , cu ochii ca tăciunele răcit după văpaia focului... Da un suflet blajin de nu ţi-ar omorî nicio muscă... 
  
-Ce dacă mă scol la patru juma’ diminaţa! Aşa s-a sculat neam de neamul meu. Înainte de răsăritul soarelui! Să îi dai tu bineţe soarelui nu el să tragă de tine să te dai jos din pat...Ne duce maşina în Bucureşti, ne aduce seara înapoi în sat.... Apăi cu grebla şi cu mătura am dat de când mă ştiu...Strâng după domnii de la oraş...Ei se plimbă prin parc, manîncă, fumează, mai aruncă pe jos...îşi plimbă câinii...şi vine apoi Vica si le face aleea curată... E greu doar toamna, cu atâta frunzăraie... 
  
-Domni, pe naiba!...mai zise omul cu un uşor năduf... 
  
............................................................................................................................................. 
  
Grupul de femei era răspândit cale de vreo cincizeci de metri. Munceau în tăcere , uşor obosite.Umpleau sacii mari şi negri cu frunze ; adunau cam trei-patru la un loc, pentru a trece maşina să îi ridice. Lacul IOR e mare , cam vreo patru –cinci kilometri dacă îl ocoleşti... În lumina caldă a zilei de toamnă apa se unduia în lumina soarelui, spărgându-se în milioane de oglinzi. Pe lac, familii de raţe si cateva lebede...Încă nu era iarnă, sa le ducă la adăpost... Vîntul a stat demult. Linişte. Apă şi linişte. Pe alei doar câţiva biciclişti, caţiva alergători întărziati. 
  
Vica a întors capul ca la o strigare mută... În spatele ei, langă sacii plin cu frunze doi copii, de vreo 10 ani unul şi de vreo 6 ani altul risipeau fiecare căte un sac, într-o hărmălaie voită. 
  
Femeia incremeni! Toti cei cinci saci adunati erau sfăşiaţi cu piciorele , iar frunzele risipite. Cănd un sac ajungea aproape gol era transformat în minge de fotbal... 
  
-Măi, copii! Copii! Ce faceţi voi acolo?N-auziţi? 
  
Vica se întoarse hotărâtă să pună capăt acestui joc nesăbuit ! Nu mică i-a fost mirarea cand a văzut lîngă copii un om ce îi privea încăntat! 
  
-Copii! Măi copii! Nu mai risipiţi sacii! Că am muncit pentru ei!Nu auziţi? zise femeia apropiindu-se. 
  
-Ce faci, femeie? Ţipi la ..copiii MEI ??-Cum îndrăzneşti?! Omul care acum cateva minute era în culmea încântarii ajunsese rapid în culmea indignării! Faţa lui bronzată -poate de soarele verii - devenise roşie . 
  
-Da...n-am ţipat ,domnule! Zise femeia care pricepu cam cine era omul aflat la caţiva paşi de cei doi drăcuşori în pantaloni scurţi... 
  
-Le-am zis ca să nu mai risipească munca mea! Vine şefu în urmă, în control , ...şi găseşte .... 
  
-Mă găseşte pe mine , ca să îi spun cum te porţi cu nişte copii! La copiii mei nu se ţipă! Ai înţeles! Vica se trezi cu faţa cea roşie aproape de faţa ei. Cine ţipă la copii mei este pedepsit! Ţi-e clar? Omul se răsuceşte şi cu braţele vănjoase apuca ultimul sac cu frunze şi îl împraştie pe jos, în hohotele de răs ale progeniturilor...Iată pedeapsa! Şi încă este prea mică! 
  
-Domnule!... Nu! Nu...faceti asta !..mai apucă femeia să rostească...Nu merit să vă purtaţi aşa ... 
  
-Ce??? Auzi la ea! Nu merit să vă purtaţi aşa! Ţigancă obraznică!zise Domnul-Tată , în timp ce cu măna golea pe jos şi coşul cu gunoi...Aşa, ca să definitiveze ..opera şi să incheie cu brio lecţia de educaţie civică oferită propriilor copii! 
  
Îşi ridică spre zări capul semeţ cu obrazul proaspăt ras şi îşi luă după umeri progeniturile -Haideţi, iubiţilor, de lăngă oamenii ăştia! Cu cât mai repede, cu atat mai bine! 
  
Toţi trei au plecat răzând şi dând cu piciorul în toţi saci de frunze adunaţi cu trudă de nişte femei ce se scoală de la patru jumătate dimineaţa... Nu ştiu cine rîdea mai tare: copiii sau Domnul-Tată...În urma lor a rămas o dâră de parfum ... 
  
Grupul risipit pe aleea parcului , colegele Vicăi , au tăbărăt cu gura : 
  
-Noi muncim acilea, domnule!Suntem la seviciu! 
  
-Noi adunăm după domnii cu carte , nu invers! 
  
-Învaţă-ţi copii să respecte munca , conaşule! 
  
Doar Vica rămăsese jos, doborătă de vorbele grele şi de răutatea omului. Mecanic, a început încet să străngă gunoiul şi frunzele...Gîndul îi zbura la cei trei copii ai ei... Erau acolo, acasă, în căsuţa lor curată de la ţară! Cel mai mare, Viorel avea de făcut nişte treburi prin curte... Fata –cu siguranţă desena! Mereu desena! Planşe întregi desena fără să se plictisească...Doar cel mic, de vreo cinci ani, se tot învărtea prin curte jucîndu-se cu te miri ce. Şi rădea! Mereu rădea... Râsul lui zglobiu răsuna ades în mintea Vicăi... Îi răspundea şi ea tot printr-un zâmbet . Colegele ştiau că atunci cănd priveşte lung şi răde din senin...este departe cu gândul...acasă la ai ei... 
  
Doar că acum faţa femeii se zbărci a durere surdă.Nedreptatea pe care o îndură i se părea grea şi amară.Nu se putea ridica în picioare... De jos, printre lacrimile ce-i cădeau izvor, a văzut aproape alţi doi ochi căprui ce o priveau cu căldură! Doamne! De unde au apărut! Doi ochi adănci , lîngă două urechi pleşuve. În obraz simţi respiraţia caldă a unui bot umed... Pe umeri ,două labe cu blană gri au prins-o ca-ntr-o îmbrăţişare mută.... 
  
-Gata,Hera! Gata! A trecut! Acum , sa mergem... auzi o voce blândă.. 
  
Câinele mai stătu ceva timp cu labele pe umerii Vicăi....Om şi animal privindu-se-n ochi... 
  
Vica plângea. Nu vroia dar lacrimile erau multe şi nu se opreau... Se prelungeau din ochi, pe obraz, apoi pe bărbie pentru a cădea pe frunzele uscate. Corpul femeii tremura sub povara tristeţii.... Labele Herei erau tot acolo, pe umeri... 
  
-Gata,Hera! Gata fetiţo! Să mergem zicea stăpânul trăgănd de zgardă... 
  
Într-un târziu Vica se linişti. Greul a trecut... Hera a plecat şi ea , dar întorcea mereu capul spre a se convinge că nu mai are cum ajuta... 
  
Pe lac a mai apărut încă o familie de raţe sălbatice. Mai în larg, lebedele maiestuoase îşi purtau albul penelor printre milioanele de oglinzi ale apei...pe marginea lacului un grup de bicicliţti se lua la întrecere... Doi pensionari se plimbau agale, tinandu-se de mâna....Apă şi linişte. 
  
Toamna îmbrăţişa copacii din parc într-o horă nevăzută... 
  
Linişte şi apă... 
  
-Ducă-se pe pustii! şopti Vica, ruşinată că după atăţia ani a vărsat lacrimi , dar nu pentru iubire. 
  
-Ducă-se pe pustii ! zise tare şi răspicat , în timp ce punea în saci singurele frunze umede ale unei toamne uscate. 
  
MIRELA PENU 
  
Referinţă Bibliografică:
FRUNZE UMEDE / Mirela Penu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3781, Anul XI, 08 mai 2021.

Drepturi de Autor: Copyright © 2021 Mirela Penu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mirela Penu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!