CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Literatura > Beletristica >  





INCA UN PAS...
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
ÎNCĂ UN PAS....  
  
 
  
I  
  
Răspândea în jurul ei mirosul parfumului de care era iremediabil îndrăgostită! Ajunsese să spună uneori, mângăind cu privirea mica sticluţă roz :Prietena mea ...Allure!... Chanel Allure!Şi pronunţa foarte corect şi cu vădită plăcere , uşor senzuală -”r -ul” franţuzesc făcănd catre sticlă un semn de prezentare  
  
În sinea ei îşi zicea că nu va exista dimineaţă în care nu va simţi pe piele o picătură de parfum...! Iar dacă va exista vreun astfel de moment în viaţa ei, înseamnă că, în acel moment, ea, Aurora Antonescu-Preda va renunţa la orice gând, la orice speranţă, la orice luptă, la orice bucurie, la viaţa însăşi...Se învinovăţea uneori că legase atat de multe de o biată picătură mirositoare, dar în acelasi timp simţea –parcă ! - şi o putere înfinită , o dorinţă adăncă de a trăi , ambele primite de la mirosul complex si greu de definit al parfumului.  
  
Se pare că viaţa o răsfăţase cu un traseu destul de drept , cu puţine cumpene. Uneori simţea că undeva , în umbră ,necazul o pândeşte, aşteptănd doar momentul potrivit!Potrivit, in astfel de situaţii insemnand ...greu!Sau cel mai greu!Sau cel mai urât! Încerca să alunge acest gand , dar el, gândul , parcă îşi făcea un culcuş din ce în ce mai ”călduţ” în subconştientul femeii, uimit că era atat loc liber!  
  
În acele momente , îşi trecea palmele repede prin faţa ochilor, încercănd să alunge năluca cea neagră, scutura tare capul şi ...trecea la ...”munca de jos” cum râdea singură.  
  
-Doamna ,Aurora,-îşi zicea- treci, te rog, să simţi mirosul pământului !  
  
Adică îşi făcea de lucru în mica grădiniţă plină de flori a casei, dând de lucru mâinilor şi punănd întrebări minţii: unde să plantez floarea asta, cât de adanc să sap pentru bulbul de lalele, unde e locul cel mai însorit pentru a planta Portulaca şi tot aşa, timp de trei-patru ore. E drept, că , de cateva luni , de cănd devenise ...”cea mai tânără (citeşte pensionară !) din familie” timpul îi devenise şi prieten şi duşman....Ba era prea mult, ba trecea prea ..repede !  
  
 
  
II  
  
 
  
Pe banca din parc, Aurora privea pierdută lacul,fără al vedea... Simţea pe umăr mâna bărbatului ...şi atat! Parcă erau doar ei doi, uitaţi undeva ,într-un colţ de lume, căutând o cale de a se întoarce printre oameni, printre muritori... Cu măna apasa lemnul maroniu al bancii căci se simţea trasă de timp....înapoi! Ca o nălucă ...se vedea alături de Ion în ziua nunţii, apoi o vedea pe mama şi pe tatăl ei, undeva , pe malul unei mări , iar ea, fetiţa cu bucle aurii primea îmbrăţisarea soarelui....Î s-a spus atunci, printre răsetele părinţilor, că viaţa şi numele ei are legătură cu soarele şi cu marea....Cineva, nu vede acum cine, spunea ceva de un Cap.... Cap Aurora!...  
  
Apoi o vedea pe fiica lor ,Toria alergănd printre vişinii din grădina copilăriei, îl vedea din nou pe Ion în ziua nunţii lor, cum o îmbrăţişa în poarta casei , vedea voalul alb de mireasă ce le ascundea sărutarea, şi iar Toria, şi iar vişinii ce dau în floare şi iar marea şi iar soarele....  
  
Şi iar Toria ... mereu Toria,... printre copacii înfloriţi... alergând...alergând...alergând ....Întorcea din cand în cand capul iar hohotele de râs copilăresc rămâneau împrăştiate , ca nişte clopoţei, pe crengi, pe iarbă, pe pământ...  
  
Şi apoi un sunet de telefon , o maşină sfărâmată, oamenii de la ISU, de la descarcerare, sunet prelung de sirenă, doctori, ...Toria pe masa de operaţie....bandaje, lumină albastră prin geamurile unui salon de la Reanimare, bandaje albe , multe bandaje albe pe piciorele ...Toriei....şi căruţul purtănd trupul inert al Toriei...  
  
Şi iar voalul de mireasă ce o învăluia pe ea şi pe Ion,...şi iar marea scânteind în soare....mult soare...şi ..picioruşele Toriei prin iarba plină de clopoţei nevăzuţi...  
  
Parcă timpul se scugea invers şi de-a valma! Iar ea, Aurora, se lupta cu acest duşman acaparator în cea mai bizară încercare! Încercarea de a nu trăi amestecat, fără noimă , în trecut şi printre amintiri! Era o pierdere de vreme care nu o ajuta!  
  
Parcă era într-un labirint al găndurilor din care încerca cu disperare să iasă!  
  
Gata! Ajunge! Din trecut mi-am luat puterea şi voinţa! Trebuie să trăiesc acum! Acum ! Acum şi Aici!...pentru Toria!  
  
Apăsarea de pe umăr era singurul semn că nu era singură...  
  
-Trebuie să găsesc ieşirea! Trebuie să găsesc ieşirea!...Trebuie ...!  
  
-Aurora!...Unde eşti ? ...Şi cu cine vorbeşti?  
  
Era vocea lui Ion, îngrijorat de expresia rătăcită a soţiei sale...  
  
-Mă gândeam,Ioane...! mă gândeam....  
  
Poate asta este încercarea teribilă din viaţa noastră.... Este acel gând rău care imi dădea tărcolale de ceva ani!  
  
-Ştii că mai rău este să ne gândim la acea zi de august , la ziua accidentului....! Nu te mai gândi! Eliberează-ţi mintea!  
  
Tot e bine! Putea să fie şi mai rău! Puteam să o pirdem pe Totia! Pe Victoria noastră!  
  
Important este că trăieşte!  
  
-Nu degeaba am botzezat-o pe ea ..Victoria! Îţi aminteşti ce am zis atunci, la Maternitate!  
  
-O va chema Victoria, căci venirea ei pe lume a fost...o Victorie! Cu V mare! A ta, a naturii , a lui Dumnezeu care ne-a dăruit-o şi a vrut să o avem, după atata timp!  
  
-Iar Dumnezeu nu va îngădui să o pierdem! Nu-i aşa Ioane?  
  
-Va face recuperare , multe ore de gimnastică, mii de ore de gimnastică şi ...se va îndrepta! Să vezi, că va putea să mergă din nou!  
  
-La nunta lui Călin al ei...va dansa cu mirele!! Bineânţeles, după Dansul Mirilor! Al doilea dans va fi al lor: Al Mamei şi al Fiului!  
  
-Aoleu! ...se trezi femeia din visare! Călin! Unde e copilul ăsta!  
  
-Aurora, dragă! Nu mai este ...copil!Să nu te audă că îi spui ...copil! Are 16 ani, ce Dumnezeu!  
  
-Aici sunt Buni! Mă duc să dau două ture de lac, cu bicicleta ! Apoi plecăm! Voi staţi liniştiţi pe bancă, la soare! Vin eu să vă iau......  
  
-Toria..dansând...La nunta lui Călin! Ce frumos! Ce frumos ar fi...!  
  
-Dar până atunci mai e! Şi avem nevoie de bani! Să plătim recuperarea!Orele de gimnastică Să plătim fiecare pas pe care il va face fiica noastră...  
  
-Ce să mai vindem? Am vândut maşina, am închiriat o cameră în casa noastră...tu te duci la firma de pază....cât te mai ţin şi pe tine piciorele! Dar eu ! Eu! Eu nu aduc bani în plus, pentru Toria!  
  
-Eu nu fac nimic! ....Îmi fac de lucru prin casă şi prin grădină, cu florile!!!  
  
Sunt inutilă!!!!  
  
-Nu fac nimic.....  
  
-Cum nu faci, nimic? Nu stai tu cu orele pe la Centru de gimnastică? Nu o încurajezi tu mereu pe Toria?Nu eşti tu cu ea acolo, mereu?Nu îi dai tu speranţă că e aproape ziua în care va putea păşii din nou?  
  
-Sunt acolo! Da! Dar cu buzunarele goale! Avem nevoie de bani! Pentru orele de gimantică...  
  
E prima oară, Ioane, cand îmi pare rău că am fost profesoară de geografie! Dacă eram de sport, poate o ajutam acum mai mult pe fată! Dar aşa, ce fac eu cu munţii şi apele mele? Nu-mi mai sunt de ajutor!  
  
-Dar ţi-au fost ! Ai uitat căt de fermecată asculta Toria toate lecţiile tale? Ai uitat că ai putrat-o cu găndul printre cele mai minunate locuri, că i-ai spus cele mai minunate poveşti , din toate părţile lumii! Atunci erai aşa de mândră de meseria ta! Şi dacă nu erai profesoară , nu aveai atăta pedagogie să faci faţă provocărilor unei fete prea deştepte şi prea independente ca Toria!  
  
-Poate ai dreptate....Mereu mă întelegi tu pe mine...  
  
Aurora privea în jur....Lacul scânteia , spart în milioane de oglinjoare....Două lebede albe se apropiau de mal, prea prietenoase cu trecătorii....Undeva în larg, câteva găşte erau nepăsătoare ...  
  
Parcă abia atunci vedea femeia, câti oameni erau în parc, în jurul lor, măsurându-şi paşii sub copacii înverziţi...Printre copaci copilaşii alergau prin iarba înaltă.....  
  
Atâta verde în jur aducea pace....  
  
Câteva fetiţe culegeau flori mici, albe, şi le aduceau, ca un trofeu mult râvnit, mămicilor ....Ele zâmbeau fericite...  
  
-Ca Toria....-îşi zise....Ca Toria, în grădina bunicilor, printre vişinii înălbiţi....Fetiţele ageargă ca Toria.....şi mamele lor zămbesc ca mine, cea de demult....  
  
-Ioane!!! Ioane!!!Oamenii au nevoie de flori! În orice moment ! spuse Aurora cu un entuziasm ciudat.  
  
Bărbatul se uita lung la omul de lângă el, încercănd să gicească ce se ascunde dincolo de cuvintele ţâşnite din gândurile soţiei. Cunoştea învenrşunarea care învăluia uneori stările Aurorei. Atunci nimeni si nimic nu o putea orpi...  
  
-Înţelegi? În orice moment! Şi...oriunde! Mai ales...oriunde! Ei au nevoie de flori ...iar noi avem nevoie de bani...completează în gând femeia ....  
  
 
  
 
  
III  
  
 
  
Călătorii treceau grăbiţi pe lângă ea....Urcau şi coborau treptele în iureşul dimineţii, adormiţi, unoeri prea rătăciţi în gânduri .... Acum îi vedea ..de jos în sus! Mintea ei ageră şi mereu activă descoperea un nou mod de a vedea o situaţie, aparent atat de banală şi comună! Cand esti pe stradă vezi întăi chipurile oamenilor, întăi ..capul!Ochii, fruntea, buzele... Observi culoare şi lungimea părului,... Apoi vezi hainele ce le poartă, apoi felul în care merg...  
  
Mereu a analizat fizionomia oamenilor, privirea, gesturile., modul de a se mişca.... Alegea, în drum spre şcolă, căte o personă de pe stradă, o persoană cu trăsături mai deosebite. Poate o frunte mai lată, poate nişte ochi mai frumoşi, poate o mână mai muncită....Îşi imagina momente din viaţa acelei persoane, îi dădea chiar şi un nume ... îşi imagina timbrul vocii... îsi imagina serviciul spre care se îndreaptă, copii care o aşteaptau acasă....Era părtaşă, parcă, la o Viaţă Netrăită...a unu om cat se poate de real...  
  
Şi aşa, drumul zilnic,spre scoală, i se părea mai scurt....Era un exerciţiu care o amuza teribil căci se simţea prietena din umbră a ”eroului ” sau a ”eroinei”ei . Îşi făcuse în acest mod, mulţi ”prieteni” . Se bucura, cand , uneori, ii reîntălnea ,întâmplător...Şi îi saluta în gând, ca pe vechi amici.  
  
Dar acum...nu mai putea să îi privească întâi în ochi! Le vedea întăi...pantofii!  
  
Dar ce prilej de a continua -poate mai interesant-jocul minţii!  
  
-Cum poate fi purtătoarea acestor pantofi roşii? Ce fizionomie poate avea? Este înaltă? Este slabă?...Cum o fi timbrul vocii?...  
  
..şi uite aşa,,orele treceau...  
  
Uneori..”nişte pantofi” se opreau şi cumpărau de la ea ...flori.... Un buchet, poate două...Şi plecau...Urcau-sau coborau treptele cu indiferenţă...  
  
Dar ea se bucura! A mai vîndut cateva flori din grădina casei! A mai făcut rost -şi ea !- de ceva bănuţi!  
  
Alteori doar ”voci ” banale o catalogau drept... florăreasă! Nu se supăra! Căci şi ea ” greşise ” mereu meseria ”prietenilor imaginari”... Era în momentul acela al vieţii ei cînd nu încape supărare, sau mândrie sau orgoliu rănit! Era în momentul acela cînd în sufletul ei încăpea doar bucuria de a face ceva pentru fiica ei! Atât! Atât...şi nimic mai mult!  
  
Fiecare buchet vândut îi dădea aripi şi îi aducea o linişte divină în suflet! Îl înmâna cumpărătorului cu o binecuvantare spusă în gând şi cu un mulţumesc profund ,rostit încet.  
  
-Aurora!!! Tu eşti? Tu ... Tu aici?..De ce stai jos, pe treptele Metroului...?Ţi-e rău?  
  
Era vocea D-nei Ioanide, de Istorie! O voce a naibi de uimită de descopeirea făcută!!!  
  
-Chiar tu eşti? Mai întrebă odata vocea, descumpănită de lumina şi bucuria din ochii femeii din faţa ei ! Vanduse pâna atunci şapte buchete! 7-cifra lui Dumnezeu! Şi ziua nu se sfârşise! Şi mai ai şi un coş plin cu flori... Doar nu le vinzi..!  
  
-Nu, nu îmi este rău! Chiar îmi este foarte bine!  
  
-Dar cum de...?,,, dar de ce ?  
  
-Da, dragă Doamnă Ioanide! Vand flori, îngrijite de mine, din gradina mea! Şi sunt tare măndră de asta!Şi bucuroasă!  
  
-dar ...de ce? Pentru ce?..  
  
-So fi ţăcănit,D-na Antonescu-Preda.., de când e la pensie.!..gândi femeia  
  
-Şi o fac pentru....încă un pas!Da! Pentru ..încă un pas!  
  
-....!!!! ..rămase fără cuvinte şi cu mâna ridicată în aer, cea care se aplecase prea mult peste coşul cu flori...  
  
-Pentru ..încă un pas...! Al Toriei!  
  
 
  
 
  
 
  
Epilog  
  
Pe treptele de acces ale statiei de metrou Piaţa Victoriei,din Bucureşti, la Intrarea dinspre Guvern, caţiva ani buni la rând, o femeie cu privirea licărind de bucurie şi speranţă a vîndut flori. Câţiva trecători au fost uimiţi că ea răspândea în jur un miros atat de frumos.... Cunoscătorii şi-au dat seama , uimiţi, că era...mirosul unui parfum Chanel...Chanel Allure !...  
  
 
  
Poate că într-una din zilele acelor ani, la o nuntă, după Dansul Mirilor, o femeie a dansat cel mai aşteptat dans al vieţii, condusă încet şi cu atenţie de braţele unui tănăr măndru şi fericit....  
  
 
  
 
  
29.04.2018  
  
Referinţă Bibliografică:
INCA UN PAS... / Mirela Penu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 2737, Anul VIII, 29 iunie 2018.

Drepturi de Autor: Copyright © 2018 Mirela Penu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Mirela Penu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!