Tuşa Anica stătea in faţa porţii, cu o mână sprijinită pe baston şi cu cealaltă în dreptul inimii, încercând să-şi potolească bătăile năvalnice din piept. 

Când şi-a mai revenit, a mangâiat cu privirea ei albastră fiecare ulucă din gard, apoi a întins bastonul uşor, peste iarba atinsă de toamnă, pana la banca scorojită de sub cais, a mai privit odata peste gard - cum făcea mereu- şi apasă uşor pe clanţă. 

Poarta s-a deschis greu, scârţâind, lasând să se vadă poteca pietruită, plină de frunze veştede , şi bolta în care se intindeau la soare,ciorchinii mari şi copţi. 

Anica merse câţiva paşi grei, şi acum se odihnea în baston, lasând aerul din curtea ei să îi pătrundă în nări, adânc, până in plamâni. 

Apoi a văzut nucul înalt, pe urma dudul din faţa sopronului şi colţul casei 

.Dar ramânea pironită, şi nu se sătura de aer, de aer, de aer..... 

Tuţa şi bărbatu-său Vasile , au trecut pe lângă ea,încet, cu braţele pline de sacoşe , cu capul in jos, să nu se vadă lacrima de la colţul ochiului. 

Vorba blândă a Tuţei, parcă o trezi: 

-Hai mamă, că te-am adus acasă ,... 

Anica mută incet bastonul şi mai făcu un pas, aşteptndând.... 

Tare ar fi vrut sa strângă in palmă un bulgăre de pământ, să-l fărîmiţeze uşor , şi să lase ţărâna să-i curgă printre degete, pentru a-şi potoli dorul de tot şi de toate . 

Multe doruri adunase de astă toamnă şi pană acu’!.Multe şi grele. 

„Grea e bătrâneţea ”, gândi cu amărăciune, şi mai făcu un pas, şi tot aştepta.... 

„N-are cum sa vie!”, îsi zise a mia oară... 

„N-are cum! .... 

„N-are cum!”..... 

Abia atunci îşi trase basmaua neagră mai pe frunte, o innodă uşor sub bărbie şi porni , cu bastonul intr-o mâna, pe poteca de lângă casă... 

În noaptea acea nu a dormit... 

De fapt nu mai putea dormi de un an, de cănd statea la fată, la Tuţa ei, la oraş... 

Stătea şi se gândea.... 

Mereu se gândea.... 

Mare lucru şi gândurile astea, că te fac să nu mai fii singur! 

Şi poţi vorbi cu oricine, oricat şi oricând,... 

Gândurile astea dau năvală aşa, fără să te intrebe dacă le primeşti! 

Da, lasă că e bine,! 

Că ce făcea ea un an, auzi, un an întreg de când era , fără Ion al ei, la casa fetei, la oraş? 

Atat a trecut, un an, zile şi nopţi lungi, de singurătate, zile şi nopţi in care parcă a uitat să vorbească şi în care s-a gândit .... 

Da... tot nu e bine ...! 

Cum să plece omul de la casa lui, să se piardă la oraş.... 

Parcă ar fi un copac fără rădăcină... 

Pentru Tuţa o fi mai uşor, că a plecat de micuţă, dar ea.....să îşî lase aşa, casa.... 

-„Da tu, mamă, nu mai zici nimic?, îi spunea uneori Tuţa 

-Mă gândesc, mamă, ma gândesc” 

Cum îţi schimbă o clipă toată viaţa, şi toate regulile ! O clipă, doar o clipă, îţi dă viaţa peste cap,şi ţi-o rostogoleşte, ca pe o putină ! 

Şi te incearcă Dumnezeu cu bune şi cu rele, să vadă dacă le răzbeşti! 

Şi rămâi să alegi din puţin, da tot mergi înainte, că nu te poţi opri! 

Te opreşte Dumnezeu, când o hotărî el ! 

El te naşte, el te ia ! 

Pe Ion al ei l-a luat primul...Iute, de nu s-a dezmeticit...că a ramas singură ! 

Lasă, că mereu a fost mai iute ca ea , şi mai aprig. Da bun la suflet . 

De asta i-a placut ei , fata simplă de la ţară, sa nu iasă din cuvântul lui, că îl ştia muncitor , descurcăreţ şi înţelept. 

Şi-au făcut căsuţa asta, cu de toate în ea, ca la oameni gospodari, S-au avut bine cu vecinii şi cu satul, şi erau mulţumiţi. 

Dacă îi pare rău de ceva , este ca nu au avut-o decât pe Tuţa, o fată, să ducă singură dorurile prin lume. 

Aşa cum duce ea acum dorul, de casa,de aer, de pământ... 

Paşii preotului se pierdeau pe cărarea îngustă a cimitirului, iar în aer tot mai era miros de tămîe.... 

Tuşa Anica şi-a rezemat bastonul de crucea de piatră ridicată acum, „la an”, aşa cum e datina, şi privea lung la poza lui Ion. 

Toată slujba a privit poza , făra să verse o lacrimă, cu o împăcare stranie in ochii ei albaştri. 

-Tuţa, fată, apleacă-te tu si da-mi un pumn de tărână de pe mormanul lui taică-tau! 

Că vreau să-l simt mai aproape...! 

Se închină cu mâna dreaptă , adânc, şi cu evlavie şi privi cum Tuţa se apleacă şi adună in coşul palmei pamânt uscat. 

O privi pe Tuţa cu un dor surd, şi când a simţit pământul rece în palma dreaptă , i-a oprit o clipa mâna fetei, i-a mângâiat-o cu mâna stângă, şi pentru o clipă, trei palme stâgeau un bulgăre de pământ uscat , ca un legământ între viaţă şi moarte. 

A dus pământul la buze , l-a ridicat deasupra crucii de ciment, şi a lasat ţărâna să-i curgă printre degete, luată de vânt.... 

Abia atunci se aplecă peste stlpul rece , îl îmbrăţişă cu braţele şi şopti încet, să nu o audă nimeni: 

-Aşteaptă-mă, Ioane.... 

Curtea se golea încet, ultimii oameni care au fost la masa de pomenire se indreptau catre poartă, ducând în mâini colacul şi lumânarea aprinsă, în amintirea lui Ion 

-Ramâi cu bine, Tuşă Anica, mai zicea câte un vecin, şi mulţumeşte-i lui Dumnezeu ca ai putut face pomenirea de an , şi stâlpul, şi toate cele.... 

-Rămâneţi cu bine, oameni buni..., se auzea vocea stinsă a femeii, ca un ecou din altă lume. 

-Rămâneţi cu bine..... 

.... 

Privea în sus, după o urmă de soare. 

Dar cerul era gri, de toamnă târzie şi rece. 

Deodată, o oboseală grea îi apăsa pe umeri, pe braţe, pe piciore,pe suflet ... 

Vroia să stea jos, să nu se mai ridice, să nu mai audă, să nu mai vadă... 

Puterile parcă o părăseau încet, încet,, şi frigul toamnei o înconjura, dându-i fiori... 

-Tuţa, fată., du-mă-n casă , că tare am obosit.... 

-Odihneşte-te, mamă, că dupa-masă amiază plecăm cu toţi acasă, la Giurgiu... 

Te aşteptăm să –ţi revii. 

-Toţi mă aşteaptă , acum, fată dragă.!Doar Dumnezeu hotărăşte cu cine merg...! 

.............................................................................................................................. 

Şi Dumnezeu a hotărât! 

Tuşa Anica s-a dus la Ion al ei, în ziua in care , cu braţele ,strîngea la piept o cruce de ciment rece şi risipea , în vânt, un pumn de ţărână uscată.... 

Mirela Penu