CONFLUENŢE LITERARE

ISSN 2359-7593

CATALOG DE AUTORI

CĂUTARE ARTICOLE

Cautare Articole


ARHIVĂ EDIŢII

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE PROZĂ


Acasa > Eveniment > Recomanda >  





ÎN DIALOG CU INIMA... MILENA MUNTEANU, interviu luat de GHEORGHE A. STROIA
 
 
 
Distribuie!
 
Distribuie!       Aboneaza-te!
Gheorghe A. Stroia: Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte... cine sunteți?  
 
Milena Munteanu: Stimate Domn, amândoi parinții sunt ardeleni din Mărginimea Sibiului. Mama este din Poiana, sat de oieri, tata este din Săliște, care a dat numeroși academicieni și oameni de frunte ai țării. În anii tinereții părinților mei se investea masiv in Oltenia, din motive cunoscute. Tatăl meu lucra în construcții și i s-a oferit o poziție de director la Institutul de Proiectări Județene Dolj. Eu m-am născut în capitala olteană și am văzut orașul crescând sub ochii mei. Țin minte că într-o compunere școlară am evocat amintiri despre cum mă dădeam cu sania pe derdelușul constituit din muntele de pământ din care avea să se construiască Teatrul Național…  
 
Deși părinții nu plănuiseră să stea așa mult, până la urmă au locuit la Craiova treizeci de ani, cu alte cuvinte, și-au dedicat viața unei lumi de care ei fuseseră străini. S-au întors la Sibiu la pensie, doar după ce și-au împlinit datoria de înflorire a patriei… Eu sunt crescută și educată la Craiova. Am respirat atmosfera olteană, iar în final m-am căsătorit cu un oltean.  
 
Îmi făceam doar vacanțele în Mărginimea Sibiului, la bunici, dar verile petrecute acolo m-au impresionat profund și au ajuns să mă influențeze în feluri pe care nici nu le-aș fi bănuit.  
 
Gheorghe A. Stroia: Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om - ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?  
 
Milena Munteanu: La Craiova am fost mai întâi la Liceul de muzică, apoi la Liceul Elena Cuza (secția franceză, unde am fost foarte interesată de subiecte cu profil umanist) și am absolvit liceul Nicolae Bălcescu (acum Liceul Carol). Mă fascinau tot felul de topici, de la muzică, la literatură, matematică și fizică. Mă bucuram să aflu, cred că am fost curioasă din fire, așa că îmi plăcea școala. Totuși învățătoarea mea își aduce aminte că eram tare emotivă. Eu cred că eram sensibilă la perturbațiile din jur, percepeam tensiunea cu acuitate, dar și frumosul – vedeam frumusețe acolo unde puțini îl întrezăreau și aflam semnificații care rămâneau ascunse altora. La un concurs de recitări care era jurizat de alți copii de-o seamă cu mine, eu îmi alesesem o poezie serioasă, cu diverse subînțelesuri, care n-a fost apreciată de colegii mei. Țin minte ca a intervenit învățătoarea care mi-a spus ce mult îi plăcuse recitarea mea. M-a sfătuit să nu mă supăr că ea n-a fost gustată de alți copii, să știu însă că adulții o plac. Cred că de atunci datează convingerea mea că m-am născut matură, cred că eram prea serioasă pentru vârsta mea. La o lecție de lucru manual, când tricotam cu ochelarii pe nas și cum eram și știrbă, am fost poreclită bunicuța. E interesant că la șase ani eram mai gravă, mai serioasă decât sunt acum. Mai mult, am impresia că mă înseninez pe măsură ce trece timpul. Acum iau viața mai în joacă decât în copilărie, deabia acum am început s-o dau și eu pe glumă.  
 
Am o amintire legată de lectura unei cărți despre expediția lui Emil Racoviță în Antarctica și pe măsură ce o parcurgeam, subliniam cuvintele necunoscute, neologismele și tot felul de alte vorbe despre care credeam că trebuiesc reținute. Pe unele le subliniam cu linie dublă, pe altele cu linie întreruptă, aveam o întreagă legendă despre cum să analizez textul, așa că lectura acelei cărți a durat tare mult… de parcă desțeleneam textul. Poate am și învățat câte ceva, nu știu… Mergeam rar să mă joc cu copiii dar experiența era totdeauna memorabilă și transformatoare. Cu toate acestea, nu simțeam că sunt acceptată în mijlocul lor. Copiilor nu le place să se joace cu cei ce seamănă cu bunicuții lor.  
 
Gheorghe A. Stroia: Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar... cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?  
 
Milena Munteanu: Cred că m-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație inginerească era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră technică de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/ filozofică așa cum rar am întâlnit. Deși lucra, din necesitate, în domeniul tehnic, el era un filozof înnăscut cu un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce … Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Tata avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții și sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul la care lucra, despre istoria artei, a literaturii… fie că îl auzeam fredonând/ fluierând muzică clasică.  
 
Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliște, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. El fusese inspirat de spiritualitatea sălișteană care mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea mea “Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile învățate în munții Cibinului, dar și despre drumurile culturale începute acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Săliștii Sibiului. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo mă comparam cu un fir de apă ce deabia izvora, care deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.  
 
Gheorghe A. Stroia: Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul, ce aduc nou scrierile dumneavoastră?  
 
Milena Munteanu: Trecerea tatei la cele veșnice a fost momentul când am simțit că exprimarea mai largă a durerilor, dar și a bucuriilor pe care viața le aduce, merită poate să fie comunicate mai larg. Atunci am început să scot din sertar scrieri pe care le expuneam timid judecății altora.  
 
De atunci temele abordate au variat vast în funcție de interesul de moment în topica respectivă, mergând de la critică literară, muzicală și de film, la eseu.  
 
Apoi, am scris reportaje literare. Pe mine m-a mânat curiozitatea în viață. Fiind din neam de ciobani, cred că aveam transhumanța în sânge. Am călătorit cu ochii deschiși, interesată să înțeleg ce suntem noi, de fapt… așa că am folosit oglinzile de lumi străine ce mi-au stat la îndemână să mă întreb ce-am fost, ce suntem și ce am putea noi deveni. Uneori simțeam că frecam pereții lumilor pe care le vizitam întrebându-mă neîncetat ce am putea oare face mai bine? Ce am putea învăța de la alții? Cum ne-am putea recâștiga verticalitatea? Unul dintre primele mele articole se intitula “Miracolul din noi” și exprima nevoia de a ne regăsi pe noi și a ne reconstrui dinăuntru, ca o formă de purificare. Gândeam că trebuie să ne scuturăm de anumite obiceiuri spre a învăța mersul înainte – pe baze noi de înțelegere, încredere, demnitate și respect. Foloseam lecții aflate în lumea largă pe care le credeam aplicabile și posibile, de ce nu, și la noi.  
 
Scrisul meu a fost comparat cu al altor mari călători, unii pe care nici nu i-am citit. Din literatura română s-au făcut referiri la Hogaș, iar la lansarea cărții “Din Țara Soarelui Răsare” s-a făcut o paralelă cu Dinicu Golescu. Alții au făcut referiri la Aristide Buhoiu, sau la “Spectacolul lumii” de Ioan Grigorescu. Iar alții la Bruce Chatwin și Eduardo Galeano. Poate că mintea te duce acolo, deși fiecare perspectivă este cât se poate de diferită. Ce au toate în comun, poate, este chiar magia călătoriilor: descoperirea ce stâmpără curiozitatea și apoi uimirea, ce rezultă ca urmare a satisfacerii setei de cunoaștere. Se pare că oamenii au nevoie să mărturisească această stare de entuziasm în fața minunilor lumii. Poate că am fost doar norocoasă să captez rezonanțele mele la frumusețea și misterele vieții.  
 
Ce aduce nou scrisul meu? Scrisul meu pune mai multe întrebări decât aduce răspunsuri. Îmi place să cred că propune perspective noi, conduce la răstălmăciri ale semnificațiilor vieții, aduce puncte de vedere care îmi poartă semnătura. Cartea mea japoneză a cucerit multe inimi și diverși cititori mi-au spus că lectura cărții le-a relevat farmecul țării. Nu există nici un dubiu că Japonia e fascinantă și că își are misterele ei, dar aș vrea să se înțeleagă că ceea ce se relevă în cartea mea nu e în mod necesar minunea japoneză, ci amprenta ei asupra mea. Concluziile mele pot fi – și sunt – doar ale mele și pot fi diferite de realitatea niponă, ele rămânând păreri subiective. Împreună însă ele reprezintă o perspectivă originală, scrisă din punctul de vedere al românului călător, sau doar al unui român călător. De aceea sunt uimită să constat ce multă lume rezonează la acestă nouă înțelegere, la această răstălmăcire.  
 
Pentru că întrebați despre noutatea adusă de scrierile mele, poate trebuie să mă refer la cum sunt ele percepute, așa că voi aminti profesioniștii scrisului cărora le sunt recunoscătoare şi le mulțumesc pentru îngăduința din cuvintele lor critice despre scrisul meu.  
 
Deosebit de binevenite, calde și oportune au fost recenziile doamnei Elena Buică, care au setat tonul. Apoi, o recenzie extrem de sensibilă a dnei Maria Damian și una foarte originală a prof. dr. Rodica Gârleanu Costa. Interesante punctele de vedere ale doamnelor prof. dr. Crina Bud, prof. dr. Ioana Narcisa Crețu.  
 
Câțiva membri ai Uniunii Scriitorilor s-au aplecat asupra cărților mele: dna. Cezarina Adamescu, dl. Ștefan Dumitrescu, prof. dr. Anca Sârghie, prof. dr. Ștefan Vlăduțescu, prof. dr. Dan Ionescu, prof. dr. Ioan Barbu, etc. Am fost surprinsă cât de divers și bogat au știut citi și interpreta, uneori adăugând valențe și semnificații noi textului analizat.  
 
Regretatul prof. dr. Anton Soare de la Montréal s-a exprimat despre articolul “În Sfântul Grai Românesc” cu surprinzătoare generozitate: “De mult, de foarte de mult, nu am mai citit proză românească de aşa calitate. Evocare concisă, precisă, percutantă, nici-un cuvânt în plus. Episodul cu autobuzul este fabulos, îl situez pe undeva între Rebreanu şi Ferdinand Céline.”  
 
Gheorghe A. Stroia: Dacă ar fi să raportați scrisul dumneavoastră la scrisul contemporan, ce anume v-ați reproșa și ce ați reproșa scrisului sau chiar scriitorilor de azi?  
 
Milena Munteanu: Nu îmi reproșez și nu reproșez nimănui nimic. După părerea mea scrisul e o continuă aventură de autocunoaștere și de descoperire a lumii. Dacă n-ar fi așa, nici n-aș fi atrasă de el. Eu nu sunt o persoană preocupată de punct și virgulă, ci mai degrabă de ideile întemeietoare și ziditoare de conștiințe.  
 
Gheorghe A. Stroia: Despre scris știm că e uneori perceput ca o nevoie personală, individuală. Dar, scriem… și ca să fim citiți, fiecare carte/autor își are publicul său. Ce credeți că se mai citește astăzi, mai au oamenii nevoie de lectură? Care era/ este lectura dumneavoastră favorită?  
 
Milena Munteanu: Părerea mea este că se citește foarte mult și astăzi, doar că se citește altfel. Cred că se citește pentru informare (cărți care aduc expertiză în diverse domenii), dar și pentru impact, pentru degustarea artei scrisului.  
 
Iubesc prea multe cărți să am una favorită. Mă întorc la unele și le recitesc, stau cu ele de vorbă și le savurez pe îndelete, descoperind la fiecare trecere alte frumuseți. În plus, citesc larg și divers... depinzând de interesul momentului, dar și pe niște vectori tematici care mă preocupă.  
 
Intuiesc că am o carte mare în mână când aduce o perspectivă nouă, memorabilă, care ajunge sa-și lase amprenta, care (te) urmărește. Care transformă. Apoi, am remarcat că o carte mare rezistă la recitiri repetate, nu se ieftinește după prima lectură. Nu e ca un roman pe care, după ce i-ai aflat deznodământul, îl poți lăsa din mână, că nu mai are nimic de spus. O carte mare are adâncimi, e scrisă cu nuanțe, o poți privi din mai multe perspective... iar deliciile literare reluate capătă alte înțelesuri și valențe – pe măsură ce le recitești și regândești.  
 
Gheorghe A. Stroia: Știm cu toții că pentru a te putea afirma, ai nevoie de promovare, mai ales în mareea de informații care circulă global cu viteza luminii. Unii te susțin, alții dimpotrivă. Ați putea să ne spuneți cum ați reușit dumneavoastră să vă promovați și unde vă pot găsi cititorii noștri?  
 
Milena Munteanu: Nu cred că mă promovez suficient și deși am făcut pași în această direcție, n-am făcut-o diligent, profesional. Mai degrabă trebuie să tac și să ascult, sperând să învăț și eu de la alții.  
 
Din fericire, la mine scrisul e legat de plăcere, eu am alte moduri de a-mi câștiga existența. Chiar și așa, cărțile mele se află la librăria Mihai Eminescu din capitală și se vând pe Amazon. Aș vrea să le fac cunoscute și în limba engleză, sau să încep să scriu direct în franceză și engleză, căci asta mi-ar permite să ajung la mult mai mulți cititori.  
 
Gheorghe A. Stroia: Cred că fiecare dintre noi a trăit emoția începutului, atunci când am încercat să ne definim, să ne aflăm calea, sensul și, de ce nu, lumina. Ce sfat i-ați da începătorului, celui care aspiră la un loc în galeria scriitorilor contemporani?  
 
Milena Munteanu: Am auzit un literat recomandând unui începător să nu mai strice hârtia dacă nu-i iese un scris de calitate profesională, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nu descurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scrie pe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară, eu aș recomanda oricui visează să scrie: să experimenteze, să se lase mânat de curiozitate, care poate duce chiar la inovație în exprimare.  
 
Apoi i-aș recomada să fie el însuși. Mă uit la scris ca la o mică aventură de suflet. Părerea mea e că nu poți deveni un scriitor important decât dacă aduci ceva din tine și dacă originalitatea țâșnește dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii. Descoperi și te descoperi. În plus, afli ce merge și ce nu. Cred că numai așa poți deveni o voce care merită ascultată, când inovezi, dacă scrisul e proaspăt, cross-polinat cu idei din alte domenii, ce prezintă perpective și înțelegeri originale, de valoare. Cred că acestea sunt condiții necesare dar nu și suficiente pentru reușită. Deasemenea, există o artă a scrisului ce nu se lasă ușor explicată.  
 
Altă recomandare este ca scriitorul să savureze momentul, să se bucure de însuși actul creației, căci el este marea recompensă. Aș spune chiar că astfel scrisul are mult mai mai multe șanse să se impună în spațiul inovației literare; în plus, prea-plinul sufletesc transpare în scris, el este perceput de cititor.  
 
Pentru că cititul cere efort, scriitorul n-ar trebui să se aștepte ca cineva să-și investească timpul în lectura cărților sale decât dacă aduc ceva de interes – fie utilitatea informației, fie valoarea estetică ori amândouă – pentru ca să merite efortul lecturii. Mai cred că fiecare scriitor trebuie să-și câștige dreptul de a fi citit.  
 
Gheorghe A. Stroia: Vorbind despre inspirație, se spune că unii pot scrie doar în momente de inspirație, alții spun că pot scrie indiferent de moment. Ce înseamnă să ai inspirație și cum se aplică aceasta în cazul dumneavoastră?  
 
Milena Munteanu: Eu nu pot scrie decât dacă am ceva de spus. Nu știu să bat apa-n piuă. Pentru mine scrisul este un vehicul de comunicare de idei transformatoare și încerc să-l rafinez la punctul că este concis, precis și nuanțat, în așa fel încât experiența lecturii să nu fie doar benefică, ci şi memorabilă, să producă emoție. Cred că acestea sunt unele dintre caracteristicile ce diferențiază arta scrisului de un scris oarecare.  
 
Gheorghe A. Stroia: Ce gen/specie literar/ă vă este mai apropiat/ă de suflet și de ce? Ați putea să exemplificați cu una dintre cărțile dumneavoastră?  
 
Milena Munteanu: Scriu proză scurtă, eseu, reportaj literar, etc. Ataşez câteva selecțiuni, ca exemple:  
 
• Din volumul “Departe de Țara cu Dor”:  
““Eu mi-s umblată precum portiţa grădinii, puţin încoace şi puţin încolo”, mi a spus odată Liţa Nuţa. Nu pot spune dacă se referise doar la faptul că se-nvârtise mai toată viaţa în jurul casei sale din Săliştea Sibiului. Poate că se referise şi la faptul că, pe oriunde ar fi umblat, tot în realitatea de lângă casă era ancorată, căci toate se învârt în jurul stâlpului grădinii sau al casei tale.”  
 
• “Bănuiesc că fiecare dintre noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esenţial, de reper, un loc pe care-l poartă în suflet, oriunde s-ar afla. Despre mine ştiu că oriunde am făcut umbră pământului, tot acasă am rămas, gravitând în jurul stâlpului casei, înfipt nu departe de portiţa grădinii Liţei Nuţa. Mai ştiu că am purtat, neîncetat, întrebări despre mine şi despre noi, despre ce suntem, încotro ne îndreptăm şi ce am putea deveni. Am gândit răspunsuri la aceleaşi întrebări din unghiuri diferite, influenţată de perspectiva locului de unde am privit."  
 
• Unitate în diversitate “Canada este cunoscută pentru diversitatea sa etnică. Ea este comparată de unii cu un melting pot, un creuzet în care culturile se contopesc, de alţii cu un mosaic cultural, în care deosebirile se armonizează, coexistă. Fără să mă refer la imigranţii recent veniţi din China, India sau alte colţuri ale lumii, mă gândesc acum doar la naţiunile fondatoare şi la limbile lor: franceza şi engleza. Quebecul e majoritar francez; Ontario e majoritar englez. Deosebirile culturale sunt evidente pe mai multe planuri, dar nimic nu mi se pare mai grăitor decât diferenţa între mottourile celor două provincii învecinate. Mottoul Quebecului „Je me souviens” (Îmi amintesc), este orientat spre trecut, istorie, tradiţie. Mottoul provinciei Ontario, „Yours to discover”, adică provincia Ontario e a ta, să o descoperi, e orientat spre viitor şi invită contribuţia fiecăruia în parte şi a tuturor la un loc. Acest ultim motto nu vorbeşte nici despre francofoni, nici despre anglofoni, ci despre tine, noul venit, oricine ai fi tu. Şi astfel provincia Ontario devine a ta, pentru a fi descoperită. Şi nu numai.”  
 
• ACASĂ: “Era o zi caldă, însorită, de octombrie. Ne bucuram de natura generoasă, de culorile ruginii ale pădurii în lumina soarelui, de frunzele roşii de arţar şi de adierea vântului. Eram, aşadar, martori la spectacolul desfrunzirii pădurii, în Algonquin Park, o rezervaţie naturală canadiană, situată lângă o apă curgătoare ce îmi amintea de Râul Negru, care trecea prin faţa casei bunicii din Săliştea Sibiului. Constat că apa i-a atras atenţia şi lui Marin, căci numai ce îl aud zicând: „Dă-mi un râu şi nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Pe el gândul îl purta la Olteţ, care trecea aproape de casa în care a copilărit el, în Vâlcea. Absorbiţi cum eram de priveliştea superbă, nu ne am dat seama că mai erau şi alţii în jur, când auzim pe cineva spunând în spatele nostru: „This river reminds me of...” („Râul acesta îmi aminteşte de...”). Mă întorc şi văd o doamnă în vârstă, mergând în urma noastră pe potecă. Râul îi aducea aminte de tatăl şi bunicul ei, tăietori de lemne, care transportau buştenii pe râu: „Pe vremea aceea buştenii nu se puteau transporta decât pe apă”, spunea ea. Marin şi cu mine ne-am uitat unul la altul, zâmbind. Acest loc stârnise amintiri dragi, esenţiale, în fiecare dintre noi. Memoria afectivă ne purta însă pe fiecare în altă parte, acolo unde eram, de fapt, ancoraţi. Fiecare, la el acasă.”  
 
• La Sălişte: “Pentru cine nu ştie, Săliştea e un colţ de rai în Mărginimea Sibiului, înconjurat de dealuri minunate, cu Fântâna Foltei aproape, un izvor de unde localnicii vin să ia apă sfinţită. Binefăcătoare. Vindecătoare. Unii spun că de acolo ar fi curs lapte şi miere... Fântâna Foltei a ajuns la mine ca o legendă din vremile când Dumnezeu îl mai lua pe sfântul Petru în drumeţii. Vor fi mers aşa şi pe Dealul Foltei. Le a plăcut locul, le au plăcut localnicii şi Domnul le a dăruit sursa de lapte şi miere. Dar când oamenii lacomi au vrut să acapareze şi să exploateze izvorul dăruit, Domnul s a mâniat şi a secat sursa de lapte şi miere. De atunci şipotul de la Foltea oferă celor însetaţi apa sa mereu proaspătă şi răcoroasă.  
 
Puţin mai încolo sunt Munţii Crinţului, unde ciobanii îşi văd de ale oieritului, unde creşte zmeura şi unde mai dă ursul... Leagăn de spiritualitate românească, Săliştea a dat ţării câţiva dintre academicienii săi. Alături de numele academicienilor Ioan Lupaş, D.D. Roşca, Onisifor Ghibu, Andrei Oţetea, Axente Banciu, săliştenii se bucură să menţioneze şi alţi consăteni notabili: Picu Pătruţ, istoricul Ioan Moga, Nicolae Oancea, Victor Iliu, Dumitru Peligrad, Ioan Munteanu, Dorin Iosof, Denis Buican etc. De fapt, lista e mult mai lungă, căci satul a dat mulţi alţi profesori universitari, medici, avocaţi, scriitori etc. Cei care n au fost nici în academii, nici în universităţi se mândresc că sunt ce sunt ei, oameni de ispravă. Harnici şi descebăluiţi, oameni cu socoteală şi orânduială, demni, mândri, neclintiţi. Ţinuta lor îmi amintea de brazii Foltei. Unchiu’ Dumitru, tanti Măriuţă, babu’ Niculaie, Liţa Nuţa au fost, toţi, exemple pentru mine. Generaţia lor avea sevă, avea substanţă. Născuţi în vecinătatea începutului de secol XX, aceşti oameni ştiau să-şi trăiască viaţa cu sinceritate şi bucurie. Aveau o voioşie aparte, ştiau să muncească şi să agonisească, erau oameni cu scaun la cap, oameni de omenie, care ştiau să cinstească munca, prietenia şi tradiţia. Îi întâlneai, ciclic, după posturi ţinute cu sfinţenie, la slujba de Înviere sau la întâlnirile pe¬rio¬dice din sat. Sătenii aveau conştiinţa rădăcinilor lor şi nu se lăsau duşi de amăgirile sau mirajul promisiunilor timpului. Nu se lăsau cumpăraţi de vorbe mieroase sau vrăjiţi de promisiuni amăgitoare. Vorba lor venea din bătrâni, avea înţelesuri adânci, era plină de duh şi înţelepciune.  
 
De Sfânta Maria, ne adunam cu mic, cu mare, de la Buni, care prezida masa şi spunea rugăciunea, până la cel mai tânăr nepot, iar mai apoi până la ultimul strănepot. Tot clanul adică.  
 
Ziua începea cu mersul la biserică, urma apoi întâlnirea din curte, sub bolta de viţă, unde se punea masa: binecuvântată, copioasă. Se servea ciorbă de fasole ţucără, pâine de casă, must de mere, ţuică de prune, pere zemoase şi zmeură, toate din grădina bunicii. La masă cântam de la cântece de petrecere la cântări româneşti vechi, de suflet. Ascultate pe postul naţional de radio sau de televiziune, acele cântece ar fi părut devalorizate, banalizate, căci fuseseră atât de folosite, încât se ieftiniseră. În curtea bunicii însă, cântecele însemnau ce trebuiau ele să însemne: respect faţă de tradiţie, continuitate şi frumuseţe; exprimau demnitatea de a fi ceea ce eşti de fapt.  
 
Simţeai astfel că făceai parte din ceva mult mai mare decât tine însuţi: o familie?, o naţie?, o tradiţie?, o istorie? Simţeai că eşti o fiinţă umană demnă, care e respectată şi respectă, o persoană invitată să aducă lumii ce are mai bun în ea. Iar noi, copiii, ne formam în acea atmosferă, învăţând să preţuim valoarea cugetului şi să rezonăm la frumuseţea lumii. Învăţam să ne punem întrebări şi să găsim răspunsuri, devenind mici trestii gânditoare. Participam cu bucurie şi mândrie la aventura cunoaşterii, care abia începea pentru noi. Şi, uite aşa, învăţam să fim noi înşine, parte a unui întreg mult mai mare şi mult mai important decât oricare dintre noi.  
 
Zilele de vacanţă se succedau egale, pline de lecturi şi dezbateri, de mâncare gătită bine de bunica şi de împăcare. Totul făcea parte dintr-un tabiet, o reţetă de trai frumos şi cumpătat. Nu la întâmplare, ci cu chiverniseală, cu băgare de seamă şi recunoştinţă. Totul părea să fie conform unui ritual ancestral. Tu doar intrai în rolul ce-ţi era desemnat dintotdeauna. Repetai aceleaşi obiceiuri în ritmuri predefinite, transmise ţie de bunici şi părinţi. Era plină de semnificaţii vacanţa la Sălişte. Ca un fruct copt, aromat, din care te-nfruptai. Iar noi ne defineam, creşteam, cu sufletele pline, iubitoare".  
 
• La Poiana: "Nu e vizită la Poiana să nu trec pe la cimitirul din deal, unde hodinesc bunicii şi alţi apropiaţi şi unde mă opresc să fac o rugăciune la bisericuţa de lemn, Biserica „Din Deal”, veche de sute de ani, care pentru mine e chezaşa tradiţiei la Poiana. Urc de fiecare dată în turnul bisericuţei, în clopotniţă, un obicei pe care îl am de când eram mică, şi de acolo admir podişul Transilvaniei, la picioarele munţilor. La imaginea asta văzută din Poiana, mama se uită zilnic pe calculatorul ei din Toronto. Aşa-şi alină dânsa dorul. Cu poza familiară a Podişului Transilvaniei, în lumina apusului de soare. La ultima mea vizită acolo, era, pe o costişă, un cal splendid ce şi scutura coama în bătaia vântului. Nu am o fotografie şi nici nu am nevoie de una. E imaginea de care-mi aduc aminte de câte ori mă gândesc la Poiana Sibiului."  
 
• "...am înţeles că ce avem acasă e valoros şi în termeni absoluţi, dar şi în termeni relativi, raportat la alte valori ale lumii. Am aflat astfel că spontaneitatea, originalitatea, creativitatea şi imaginaţia pot veni de oriunde, că nu deţine nimeni monopolul. Am înţeles că frumuseţea vine din dragoste, izvorăşte din inimă şi, când e exprimată cu sinceritate, poate lua forme diverse, originale, chiar unice şi surprinzătoare. În Mărginime, am umblat şi pe drumuri de munte, tot acolo am descoperit şi câteva drumuri culturale, de suflet. La vremea aceea eram ca un fir de apă care de abia izvora, care nu-şi găsise încă drumul spre mare, dar care ştia sigur din ce munţi izvorăşte."  
 
• “Întotdeauna mi au plăcut copacii seculari şi atmosfera din Cimitirul „Mount Pleasant” din Toronto. În trecut, făceam plimbări de plăcere acolo, în căutare de refugiu, pace şi mângâiere. Şedeam cu orele lângă un copăcel şi îl priveam cum înfloreşte. Mă simţeam astfel parte din spectacolul Dumnezeirii. Anul acesta însă, spectacolul nu mai era acelaşi. Părea amplificat de semnificaţii noi. Era Paşte, iar eu mă găseam lângă mormântul tatei, într-o zi caldă şi frumoasă, înconjurată de miresme de primăvară şi ciripit de păsărele. În aer era muzică scoţiană de cimpoi, ce adăuga o melancolie aparte atmosferei. Cimpoierul a dat ocol locului nostru, depărtându-se în ritm egal, măsurat, muzical. În urmă a rămas sunet estompat, frumuseţe şi pace. Şi tristeţea noastră...”  
 
• În Sfântul Grai Românesc:  
“Pe de o parte limba română pare să exceleze în exprimarea supărărilor de tot felul, de la simpla melancolie la tristeți adânci, exprimate fie ca suspine, fie cu accente acute de disperare, sau cu răzvrătiri de limbaj ce pot fi deosebit de colorate și expresive.  
 
La celălalt capăt al spectrului, limba română este extraordinar de versatilă în exprimarea alintului, răsfățului, sau al altor emoții de o infinită tandrețe. În exprimarea inefabilului. Chiar și în prozaic, vaca nu e vacă, ci văcuță. Ciorba e ciorbiță. Mămăliga e mămăliguță. Însăși țara este răsfățată ca “țărișoara mea”, și nu vorbesc aici doar despre diminutive. Chiar și numele munților falnici sună uneori ca un alint. Cuvinte ca “omenie” sau “dor” sunt intraductibile sau găsesc greu echivalențe în alte limbi. Vorbim aici despre o sensibilitate nuanțată, rafinată și doinită pe strunele sufletului.”  
 
• Interviu despre emigrație acordat domnului Nicolae Băciuț “Indiferent de motivul ce a determinat plecarea [de acasă], ca emigrant laşi în urmă familie, prieteni, oameni şi locuri dragi. Obiceiuri. Obişnuinţe. Ajungi să duci dorul, să-l porţi oriunde ai fi. Când am scris cartea „Departe de ţara cu dor”, mă refeream tocmai la faptul că rămâi cu gândul la ce ţi-e drag. De departe înveţi să vezi lucrurile cu altă înţelegere, cu altă îngăduință şi căldură.”  
 
• Din volumul “Din Țara Soarelui Răsare”: "Ne îndreptam spre unul din templele Zen din Japonia, construit în secolul XIV, care face parte din patrimoniul mondial UNESCO. Pe tren, în drum spre temple, am stat lângă niște surdomuți. Ei nu vorbeau că nu auzeau, eu auzeam dar nu înțelegeam, așa că am comunicat prin semne. Eu nu le înțelegeam pe ale lor, ei nu le înțelegeau pe ale mele! Și totuși, a fost clar pentru toată lumea că ne dădeam jos la acelasi templu Zen, iar acolo nu mai era nevoie de explicații, căci totul era comunicat cu claritate: era o frumusețe și un calm care vorbeau oricui. Acolo indiferent ce handicap ai fi avut, tot ajungea cumva frumusețea la tine. Dacă nu puteai auzi cântecul păsărelelor, puteai admira priveliștea încântătoare și te puteai lăsa îmbătat de mirosurile aromatice ale plantelor. Era o simfonie a simțurilor, o plăcere ce nu trebuia explicată, trebuia doar primită, așa cum ajungea la tine. Ea fusese distilată în așa fel încât să vorbească simțurilor, minții și sufletului. Acolo te contopeai cu divinitatea, simțeai că ești un întreg, că trecerea ta prin viață nu mai era grăbită, că te găseai exact acolo unde ți-a fost sortit să ajungi. Erai pătruns de liniște. Lumea din jur amuțise. Mai mult, făcuseși pace cu tot ce te înconjura, ba chiar și cu tine însuți."  
 
• "La fel cum în balet încântă zveltețea, surpriza ușurinței cu care o balerină parcă plutește deasupra realității cunoscute, grădina japoneză te uimește cu aparenta imponderabilitate a copăceilor ce par să sfideze legile firii".  
 
• “Mi-aş dori să mă pot de-occidentaliza, să reuşesc să îmi încetinesc ritmurile, să îmi îngădui liniştea de a intra în atmosfera Zen a templelor, să încerc să le înţeleg semnificaţia şi să mă bucur de pacea ce-o degajă. Deşi eu am făcut un maraton din vizita Japoniei, ea de fapt se gustă cel mai bine dacă-i îngădui să îţi vorbească în ritmurile proprii.”  
 
• "...în castelul Matsumoto am găsit o sală de amirat luna (da, luna!) iar asta mi se pare cea mai senzaţională dovadă a romantismului nipon. Într-o aripă a castelului există un pavilion cu ferestre largi, înconjurat de jur împrejur de un balcon, unde la sfârşitul lunii septembrie are loc un festival numit Tsukimi. Japonezii se întâlnesc pe acest balconaş şi admiră luna imensă, pe cerul plin cu vârcolaci, cum am spune noi. Întâlnirea are loc într-o muzică niponă veche de Yokobue, un fel de fluier duios, melancolic. Am avut plăcerea să ascult muzica asta autentică și parcă vizualizam noaptea luminată de luna plină, privită de la balconaşul pavilionului amenajat tocmai pentru asta! Japonezul spune că există, de fapt, trei luni. Una e pe cer, a doua e reflecţia ei în apa canalelor ce înconjoară castelul, iar a treia este reflecţia ei în paharul de sake!"  
 
Gheorghe A. Stroia: Scrisul nu este un sinonim al bunăstării materiale pentru scriitor. Se mai câștigă astăzi din scris, este scrisul o componentă a prosperității celui care scrie?  
 
Milena Munteanu: Se pare că în ziua de azi se câștigă tot mai puțin din scris, iar asta este valabil pe toate meridianele lumii. Totuși, văd că apar condeie tot mai multe și mai articulate. Și deși majoritatea scriitorilor deabia se pot susține din scris (asta în cazul fericit că o pot face), sunt unii care fac averi incredibile – ca în cazul lui Stephen King sau J. K. Rowling. Sunt enorm de puțini însă. Aș spune că dacă scrii o carte mare nu e o garanție de prosperitate, cum poate nu e nici invers.  
 
Eu cred că suntem aproape de ziua în care vom avea rețete de scris cu succes la public. Există niște legități, așa cum sunt și în muzică – cu ajutorul cărora poți prezice cu suficientă acuratețe dacă o melodie va fi un hit sau nu. Cred că vom vedea cât de curând astfel de analize de text care să predetermine dacă succesul e la orizont sau nu. Cu toate acestea, e dovedit că gusturile oamenilor se schimbă și asta poate face și ca unele opere, inițial neînțelese, să ajungă să fie adorate până la urmă, dar și ca unele ce avuseseră priză la public să cadă în desuetudine și uitare.  
 
Uneori mă întreb dacă bunăstarea rezultată din scris are mai mult de-a face cu valoarea lui intrinsecă sau cu locul expunerii cărții pe raftul librăriilor... Sunt de fapt o grămadă de factori care pot contribui la succesul unei cărți şi multe n-au nimic de-a face cu cartea sau cu scriitorul (exemplele merg de cine te promovează, cum te promovează, etc.).  
 
Gheorghe A. Stroia: Despre uniunile de creație literară ce părere aveți, sunt sau nu oportune, au un rol clar definit în propășirea literaturii române? V-a ajutat în demersurile literare proprii apartenența dumneavoastră la o astfel de uniune?  
 
Milena Munteanu: Uniunile de creație literară, măcar în principiu, ar trebui să fie o cale de a identifica, încuraja și susține noile talente. De a propăși limba în care se scrie. O cale spre noi culmi calitative. Nu știu în ce măsură se face asta consistent și unde. Eu nu sunt membră a USR și deci nu pot comenta despre ce se întâmplă acolo. Eu nu am bătut la porțile uniunii, așa cum n-am bătut la porțile niciunei asociații. Totuși am devenit membră la vreo 2-3 asociații unde am fost propusă sau încurajată să mă alătur. Sunt asociații care sprijină scriitorii din diasporă, iar eu mă simt datoare să sprijin limba noastră - mai ales că suntem departe de casă. Sunt așadar recunoscătoare asociațiilor care m-au invitat printre membrii ei. Am întâlnit astfel oameni deosebiți, scriitori prolifici și fascinanți, cărora sunt onorată să mă alătur.  
De curând am devenit membru UZPR (Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România).  
 
Gheorghe A. Stroia: Există în fiecare dintre noi mulțumiri și nemulțumiri. Există oameni, cărora, deși nu recunoaștem întotdeauna, le suntem datori cu secvențe din ascensiunea noastră, de ce nu, fie ea și literară. Din contră, există oameni care au încercat să ne demoralizeze, unii dintre ei poate nu neapărat cu intenții negative. Pentru tot ceea ce sunteți în acest moment, vă încearcă o nemulțumire față de ceva/cineva? În antiteză, există e persoană în spectrul literar contemporan față de care nutriți sentimente de admirație și care ar fi motivele pentru care o faceți?  
 
Milena Munteanu: Nu, nu am nici o nemulțumire, dar nici nu am nici un fel de așteptări de la nimeni. Cu toate acestea, am fost surprinsă în repetate rânduri când, fără să cer, mi s-au deschis uși: participări la reviste, invitații în asociații, referințe critice, unele surprinzător de generoase. Să fiu onestă, nu mă așteptam la așa ceva, drept care sunt cu atât mai recunoscătoare pentru ceea ce mi s-a oferit. Am o listă de mentori, persoane care mi-au inspirat devenirea. Sper să știe că nutresc o adâncă recunoștință pentru ajutorul dat și inspirația ce a rezultat, în momente cheie.  
 
Gheorghe A. Stroia: Activitatea dumneavoastră literară este una prolifică. Ce proiecte de viitor aveți? Îmi puteți dezvălui câte ceva, în premieră?  
 
Milena Munteanu: Nu știu dacă activitatea mea de până acum a fost prolifică. Îmi place mai degrabă să scriu bine decât mult, așa că îmi fac timp să reiau textele, să le rafinez, până ajung să aibă claritatea dorită. Am scris trei cărți până în prezent: “Departe de Ţara cu Dor”, editura Napoca Nova, 2014, „Din Țara Soarelui Răsare”, editura Singur, 2016 și “Culori și Ritmuri Sud-Americane”, editura Armonii Culturale, 2018.  
 
Pe viitor aș dori să continui să explorez tematici, stiluri și exprimări noi. Am câteva idei pe care aș vrea să le încerc... Sunt preocupată de câteva teme care se derulează sub ochii noștri: pe unele le privesc cu îngrijorare, iar pe altele cu speranță.  
 
Gheorghe A. Stroia: Există o întrebare pe care nu ați primit-o, dar la care ați dori să-mi răspundeți? Vă rog…  
 
Milena Munteanu: Ar fi probabil mai multe de discutat: am putea vorbi despre rolul transformator, educativ al literaturii. Despre rolul scrisului ca evadare în visare, într-o lume tot mai dominată de imediat. Despre rolul ei în a pune întrebări importante despre evoluția omenirii, într-o perioadă de mari transformări subterane. Despre stabilirea unor repere etice într-o lume în care valorile se schimbă iar cele tradiționale sunt sub atac. Trăim vremuri extrem de interesante, când regulile jocului se rescriu, iar scriitorul nu poate decât să fie fascinat de diversitatea temelor ce merită abordate, rămânând să le aleagă pe cele ce-i sunt dragi, ca astfel să-și creeze o voce distinctă, ce contribuie la devenirea noastră comună.  
 
Gheorghe A. Stroia: În încheiere, mulțumindu-vă pentru amabilitatea cu care ați răspuns provocării mele, credeți în utilitatea și succesul acestei cărți cu interviuri? Ce sugestie ne puteți da?  
 
Milena Munteanu: Și eu mulțumesc atât pentru idee, cât și pentru realizare. Cred că astfel de interviuri pot duce la o înțelegere mai aprofundată a lumii în care trăim. Apoi, facem cunoștință cu scriitorul, dar și cu omul din spatele lui. Îi aflăm preocupările, temerile și speranțele– toate umane. Sunt de fapt curioasă să aflu cum au raspuns ceilalți respondenți la aceleași întrebări. Sunt convinsă că vom găsi teme comune, dar aș fi interesată să le descopăr și pe cele specifice, ce izvorăsc din interese și perspective individuale. Poate se vor naște idei ce vor duce la inițiative noi, la îmbunătățiri în cadrul asociațiilor literare, poate se vor găsi alte căi de comunicare, alte feluri de a rezona la minunile lumii sau la problemele cu care ne confruntăm.  
 
De fapt, momentul acestor interviuri e unul de schimbări profunde. Scrisul, ca și multe alte preocupări umane, se transformă, în sensul că suntem la un moment de cotitură, la o reinvenție aproape completă a felului în care suntem serviți de technologie, de felul cum interacționăm cu ea, dar și cum producem literatura, cum citim, analizăm, sau chiar cum generăm idei noi, fiind asistați de calculatoare. Traducerile se fac deja automat și instantaneu, din orice limbă în oricare alta – adevărat, deocamdată calitatea este slabă, dar sunt convinsă că se va îmbunătăți substanțial în timp, chiar dacă e greu de crezut că vor deveni la fel de performante ca cele ale unui traducător expert sau ale unui vorbitor nativ al limbii în care se traduce. Unele lucruri se vor accelera, altele se vor automatiza.  
 
Arta scrisului, însă, se situează în afara automatizărilor. Am convingerea că indiferent de felul în care se va produce literatura sau cât de automate vor fi traducerile și unele aspecte ale scrisului, nevoia umană pentru cuvânt, pentru comunicare, va continua. Vor fi unii care vor avea nevoie să scrie, să se mărturisească. Alții vor găsi în cărți relaxarea și extazul lecturii. La fel e și în muzică: ori că asculți un cobzar la colț de stradă, ori o înregistrare electronică pe un CD, nevoia de muzică rămâne aceeași. Experiența va fi poate diferită (chiar dacă nu în totalitate, dacă lipsește aspectul live, experiența directă cu artistul). Cu timpul audiția muzicală electronică și-a îmbunătățit constant calitatea. Cred că în scris va fi cam la fel. Experiența cititului va fi similară, indiferent că lecturăm de pe hârtie, de pe o tabletă, sau că ne-o citește un robot la ureche. Ori că cititul se face cu ochii, cu urechea, sau multi-mediatic – omul are nevoie de povești, de informație, are nevoie să-și verifice și să-și îmbogățească orizontul. Nevoia aceasta e perenă și va continua să se manifeste într-un spectru larg de activități, de la răsfoirea unei reviste și citirea rapidă de romane ușoare în stația de autobuz, când vrei să omori vremea, până la lecturarea adâncită a cărților majore scrise de-a lungul timpului – mă refer la cele ce au schimbat fața scrisului, sau al lumii, sau percepția oamenilor despre viață.  
 
Sunt convinsă că nevoia va rămâne. S-ar putea însă ca pe viitor să o satisfacem altfel, va rămâne de văzut cum.  
 
La ora aceasta există deja aplicații care pot citi cantități masive de informație dintr-o înghițitură. Un manual de filozofie, un tratat medical etc. pot fi citite și interpretate instantaneu. Fără glumă. Putem procesa informație mult mai rapid decăt să citim secvențial o carte din scoarță-n scoarță. Cred așadar că noi, oamenii, vom reînvăța să citim, sau vom învăța să citim și altfel, va trebui să aflăm cum să navigăm într-o mare a cunoașterii, spre ceea ce ne interesează. Înainte vreme navigatorii își căutau calea, în ciuda curenților oceanici, uitându-se la stele, apoi s-au orientat cu busola, iar apoi cu GPS-ul. În mod similar, navigarea prin marea de informație se va face cu diverse unelte și va avea repere diferite.  
 
Totuși, indiferent de felul în care se va naviga prin cybersphere, scriitorul va trebui să înțeleagă nevoia cititorului, dar și așteptările lui, care evoluează în timp. Părerea mea e că lumea va avea tot mai puțin interes să citească romane fluviu, sau descrieri pe zeci de pagini pentru a clarifica contextul unei scene. Atenția cititorului se va scurta. Pentru că el a învățat pe internet că orice informație se află la un click depărtare, el va avea mai puțină toleranță pentru lecturi prolixe. Cred că se va căuta mai degrabă scrisul alert, care recompensează imediat cititorul. În care el găsește starea de spirit sau emoția pe care le caută. Cred că cititorul își va modifica chiar înțelegerea despre ceea ce înseamnă scris de calitate.  
 
Totuși, cum spuneam, omenirea va continua să își spună poveștile, așa cum o face de totdeauna; aceasta este e o nevoie continuă, perenă, care într-o vreme era și întemeietoare de valori comune. Cititorul devine criticul suprem, care discerne între scrisul bun și cel mediocru… el va trebui să diferențieze între ideile, perspectivele de valoare și siropurile sau melodramele care i se servesc. Poate el va prefera o formă interactivă de tip blog, sau chiar una conversațională, spre a-și procura tot ceea ce are nevoie (informație, stări de spirit, emoții etc.). Eu am încredere în inteligența cititorului, îl tratez cu considerație și respect. Sper ca astfel să fiu și eu tratată în același fel.  
 
Nota Redactorului: Milena Munteanu provine dintr-o familie de oameni educați, cu o largă deschidere literar-culturală, crescută fiind sub îndrumarea directă a tatălui său, din care a făcut un model, urmându-i îndeaproape pasiunea față de marile lecturi, educându-și spiritul și crescând în lumina unor principii morale sănătoase. Mare iubitoare de călătorii, descriind în lucrările sale minunate plaiuri japoneze, argentiniene, braziliene..., scrierile sale capătă nuanțele speciale ale sufletului său luminos. Milena face lucrurile în stilul său, netulburată de canoane sau reguli, ci doar impregnându-le cu propriile trăiri. Profesor de mare valoare, stabilită pe plaiurile canadiene, Milena Munteanu este o mândrie pentru noi ca români. Prezența sa în paginile cărții de interviuri este, pentru mine, o mare onoare și bucurie. Mulțumim, Milena, că ești un român admirabil, de la care avem multe de învățat, ne place sinceritatea și condescendența cu care scrii într-un constant DIALOG CU... INIMA!  
 
Referinţă Bibliografică:
ÎN DIALOG CU INIMA... MILENA MUNTEANU, interviu luat de GHEORGHE A. STROIA / Milena Munteanu : Confluenţe Literare, ISSN 2359-7593, Ediţia nr. 3121, Anul IX, 18 iulie 2019.

Drepturi de Autor: Copyright © 2019 Milena Munteanu : Toate Drepturile Rezervate.
Utilizarea integrală sau parţială a articolului publicat este permisă numai cu acordul autorului.

Abonare la articolele scrise de Milena Munteanu
Like-urile, distribuirile și comentariile tale pe Facebook, Linkedin, Pinterest și Disqus se consideră gesturi prin care susții autorii îndrăgiți și promovezi creațiile valoroase din cuprinsul revistei. Îți mulțumim anticipat pentru această importantă contribuție la dezvoltarea publicației. Dacă doreşti să ne semnalezi anumite comentarii, te rugăm să ne scrii pe adresa de e-mail confluente.org@gmail.com.
RECOMANDĂRI EDITORIALE

Publicaţia Confluenţe Literare se bazează pe contribuţia prin postare directă a lucrărilor multor autori talentaţi din toate părţile lumii.

Sistemul de publicare este prin intermediul conturilor de autor, emise ca urmare a unei evaluări în urma trimiterii unui profil de autor împreună cu mai multe materiale de referinţă sau primirii unei recomandări din partea unui autor existent. Este obligatorie prezentarea identității solicitantului, chiar și în cazul publicării sub pseudonim. Conturile inactive pe o durată mai mare de un an vor fi suspendate, dar vor putea fi din nou activate la cerere.

Responsabilitatea asupra conţinutului articolelor aparţine în întregime autorilor, punctele de vedere sau opiniile expuse nefiind sub responsabilitatea administrației publicației. Răspunderea juridică asupra conținutului articolelor, inclusiv copyright-ul, aparține exclusiv autorului.

Sistemul de publicare fiind automat, administrația publicației nu este implicată în promovarea vreunui autor sau a scrierilor acestuia și nici în asumarea răspunderii editoriale sau de conținut. Dacă apar probleme de natură rasială, etnică sau copyright, vă rugăm să ni le semnalaţi pentru remediere prin ștergere la adresa de corespondenţă mai jos menţionată.

Articolele care vor fi contestate justificat prin e-mail vor fi retrase de pe site, mergându-se până la eliminarea completă a autorului care a încălcat principiile de copyright sau de non-discriminare.


E-mail: confluente.org@gmail.com

Fondatori: George Roca și Octavian Lupu

Consultaţi Catalogul autorilor pentru o listă completă a autorilor.


 
DECLARAŢIE DE CONFORMITATE CU GDPR

DECLAR CĂ SUNT DE ACORD!

ABONARE LA EDIŢIA
ZILNICĂ


ABONARE LA EDIŢIA
DE AUTOR



FLUX ARTICOLE DE AUTOR

RETROSPECTIVA
SĂPTĂMÂNALĂ
DE POEZIE
 
VALIDARE DE PAGINĂ
 
Valid HTML 4.01 Transitional
 
CSS valid!