Stoluri de gânduri mă domină,
păstrând un vis ca o minune,
eu nu vreau flori căci am Lumină,
și simt averi ce nu-s pe lume.
Și visele le-am scris odată,
găsind în disperări, speranță,
iubire-n suflet adunată,
să o mai dăruiesc o viață.
Atâtea gânduri cât vor geme,
simțind că dorul iar le-apasă,
purtând un vis mereu sub gene,
să mai ajung odată-acasă.
Trimite-mi vântul să-mi mai spuie,
în șoapte line de speranțe,
că inima-mi vrea s-o descuie,
și să ma ia odată-n brațe.
Iubirea nu se poate stoarce,
în ploaie-n, vânt sau în troiene,
toți ce-i pierduți ne vom întoarce,
ș-atunci de lacrimi nu ne-om teme...
Autor, Mihail Janto
