Când cerurile se aprind, își încruntă a vieții frunte,
Cad umbre părăsite-n drum, de soare, pe oriunde,
Înspăimântat albastrul nevinovat, își leapadă culoarea,
Gândul negru prihănit, călărește desfătarea.
Rugăciuni și blesteme împreună, din ceruri se pornesc,
Săbii de foc se înfruntă, lumina și bezna se îmbrâncesc.
Zeii se sfădesc cum să împartă, lacrimi și destine,
Vântul împraștie prin ecouri cerești, linistea din mine.
Văzduhul pare-ncremenit, plin de otravă și gânduri rele,
Puterile naturii se înfruntă, stingând viața din stele.
Un fulger din ceruri mă privește, dorind parcă să-mi spună,
Lumina din suflet va învinge mereu, orice furtună…
Autor, Mihail Janto
