Din răni adânci ascunse-n mine,
geme gândul ce-a rămas neșters,
degetele mângâie o amintire,
durerea se scurge-ntr-un vers.
Te-aș striga, dar n-am nici glas,
buzele mă dor de nerostire
și-n privirea pierdută a rămas,
doar lacrima, cu gust de amăgire.
Simt mereu răceala clipei,
ce suspine amare revarsă,
răstignind glasul șoaptei,
care sufletu-mi adânc apasă.
Cumpăna deasupra vieții,
se-nclină adesea-n nedreptate,
strivind răni veșnice a dimineții,
ce rămân nevindecate.
E dureros atunci când pleci,
lăsând în urmă doar tăcere,
suspine adânci și zile reci
și-un suflet fără mângâiere.
Autor, Mihail Janto
