Când umbra stelelor se scaldă-n ploaia nopții,
Făclia visurilor noastre, nu o mai aprinzi.
Se stinge-ncet în suflet febra așteptării,
Prezentul se despică, privindu-se-n oglinzi.
Pe mine nu mai vor să mă arate,
Și soarele orbit, se ascunde-n ele la apus,
Mă poartă gânduri greu încercănate,
Surzesc și șoaptele ce aveam de spus.
Când setea o sting cu lacrima dorinței,
Rostogolesc în suflet doar suspine.
Număr pe degete raze de lumină,
Vorbesc cu umbra, văzându-te pe tine.
Mi-eram deajuns, atâta cât eram,
Aveam un vers și zece gânduri...
Acuma nici pe-acelea nu le am,
Mă pierd aiurea printre rânduri.
Mă doare gândul insomniei rătăcite,
M-adun, mă scad, mă-mpart în noapte,
Mă umilesc privindu-mă-n oglindă,
Îngenunchez la speranța unei șoapte…
Autor, Mihail Janto
