Vântul mai gonește aerul resemnat din stradă,
tăcerea-și lasă cortina, ca nimeni să n-o vadă.
Doamne, nu ți-am cerut nimic, arată-mi ca ești mare!
O viață-am de trăit, mi-ai sortit doar zile amare?
Pășesc peste lacrimi și-mi frâng în adâncuri suspinul,
mi-ași rupe inima din lanțuri și blestem destinul.
Mai plec fruntea odată, să-mi acopăr ochii secați,
s-a oprit timpul de-umilință, dar voi nu observați!
Nu mă las înfrânt de lovituri sau de-al vostru cuvânt,
nici de poveri sortite de-o viață pe acest pământ.
Minciuni și păcate putrezesc pe-amprentele voastre,
chiar și răstignit, am să vă blestem până la moarte!
Încerc să leg un pas de altul, pășesc doar din instinct,
dincolo de vise, de gânduri, ce nu mă mai ating.
N-am să mă umilesc nicicând, durerea să mi-o trădez,
și-n astă viață, în fața voastră, n-am să-ngenunchez!
Autor, Mihail Janto
