Nu voi număra zilele care au trecut,
Și nici nu mă întreb, câte vor urma, sau câte am pierdut.
Nu m-ai învăţat dacă vreodată pe alt drum vei pleca,
Cum să-mi mint inima, care mereu te va aştepta?
Gândurile îmi taie-n suflet o brazdă vie,
Le-aș călca în picioare, cît mai adânc în glie.
Aș vrea să le leapăd, să le sting din minte,
Dar ele se reântorc mereu, în alte veșminte.
Durerea mă apasă adânc, suflarea mi-o oprește
Mintea se revoltă, din răzbunare sufletul îl biciuește.
Înghit în sec speranța, sperând să mai rămână
Blestem pământul, și păcatele pe care mi le țin în mână.
Dragostea se zbate din răsputeri în mlaștini de îndoială
Inima se ascunde într-un colt, privată de îndrăzneală
Noaptea mă zbat în tăcere, ziua mă lupt cu gândul
Doar cerul promite scăparea, oare când îmi va veni rândul?
Poezie scrisă de Mihail Janto
